„Profetul tună, blana-i e udă şi bezna îi devorează scheletul. Frica îl biciuieşte, iar cutremurul îl linişteşte. Calamitatea este unicul fenomen care-l face să se simtă bine, pentru că el umblă doar după negru şi sânge. Acum, vă întreb, oare îngerii au văzut vreun profet vreodată în căutarea lor cosmică?”
Două secunde de linişte au premers izbucnirii de râsete drăceşti.
„Linişte”, țipă profesorul. „Copile, ce ai vrut să spui cu inepția asta?”
„Dar dumneavoastră ce ați înțeles?”
„Eu pun întrebările aici.”
„La fel şi eu, numai că nu-mi răspunde nimeni.”
„Poți pleca! Noi facem ştiință aici şi tu o nenoroceşti! Nu e normal aşa ceva!”
Elevul iese din clasă. Este scârbit de pereții cu mesaje de sine stătătoare şi e obsedat de podeaua pe care o consideră a fi „orizontul” lui. Este extenuat de mirosul acelei clădiri, iar zgomotele îl îmbolnăvesc. Coridorul devine o traumă. Lucrurile din jur se desfăşoară cu viteză minimă, în timp ce universul îşi vede de ritmul lui.
S-a făcut noapte şi el încă mai caută uşa de ieşire. Un liliac bolnav se loveşte de gratiile ferestrelor pe care apoi le sparge. Cioburile cad şi se mărunțesc timp de un aparent infinit. O pasăre pică şi rămâne prinsă în captivitatea unui coridor, într-o şcoală. El a mai văzut pasărea asta, precum şi multe alte exemplare din specia sa, dar într-o altă dimensiune. Era o dimensiune suspectă, în care cultul apocalipsei reprezenta fundamentul, iar în acea dimensiune existau preoți care îl trăgeau la socoteală, dar acela era locul în care visele lui prindeau formă şi conținut, în ciuda hazardului făcut de om.
El realizează apoi că globul în care a călătorit înconjurat de o pădure s-a spart odată cu ferestrele. Aici, clopotele sunt făcute din ciment. Afară, pe stradă, vântul se distrează cu obiecte aleatorii. Majoritatea dintre ele sunt reziduri ale oamenilor inanimați. Farurile maşinilor îl orbesc şi nu doar o dată era să fie lovit de aceste vehicule disperate. Pe strada asta lungă sunt multe flăcări care pâlpâie, fiindcă oamenii din zonă obişnuiesc să ardă lucrurile care nu le mai trebuie, inclusiv sufletele. În fiecare zi ceva arde. El se simte ca şi când ar fi un aparat făcut din metal şi cabluri, care tocmai ce a fost dezasamblat, mai ales pentru că oamenii aruncă înspre el cu bucăți de cărămidă. Nu au altceva mai bun de făcut. El nu ştie ce să creadă. El nu ştie ce să facă. Ar vrea doar un loc care să-l protejeze. Ar vrea să ştie că există un zăvor care odată tras, îi permite să-şi caute visele. Dar trenul cu ochi mari alunecă pe şinele interminabile, fără oprire. Probabil că nu s-a oprit niciodată. Treaba e că trenul îl calcă şi îl izbeşte de peretele pe care apa curge ca o cascadă.
Crede că a murit, dar este doar speriat şi îi e frig. Începe apoi să caute pe dibuite, să-şi exploreze habitatul şi să se sperie şi mai tare de sunetul picăturilor care cad din tavan în recipientele de fier puse pe jos. O gaură şi mai mare se formează în acoperiş, aşa că ploaia stinge singura sursă de lumină rămasă, o lumânare portocalie. Bețele de chibrit sunt toate ude, iar ceilalți oameni din casă dorm. El caută o uşă prin miezul nopții. Când o găseşte şi apasă pe clanță, într-un final, aude o voce aspră care îl întreabă:
„Unde te duci?”
„Mă duc să caut ceva care să facă lumină,” răspunde el.
„Stai aici!”
Consideră că nicio altă replică nu mai e necesară, aşa că se furişează afară ca o fantomă, fără să facă vreun zgomot. Apoi, strada mică în care iese îi pare a fi o nouă planetă, chiar dacă e acelaşi ținut mizerabil care îl îmbolnăveşte. Deodată îl invadează o stare de entuziasm şi începe să fugă în paşi de dans, lasând vântul să îl coordoneze. Însă această stare de entuziasm iluzioriu nu e suficientă pentru a anula faptul că străzile oraşelor găzduiesc cei mai nemernici monştri. Vreo patru figuri masive se îndreaptă spre el din direcția opusă. Dansul se transformă în fugă de disperare pentru că ştie deja sute de poveşti despre crime şi alte acte de violență care s-au întâmplat exact în locul ăsta. Trebuie să scape şi de data asta. Acele figuri conturate atât de intens de noaptea roșie par să aibă o destinație precisă şi un scop pe măsură, aşa că nu îl observă pe băiatul care fuge ca un nebun pe lângă ele. Se hotărăşte să se întoarcă acasă şi să se culce în pod, chiar dacă acolo e o atmosferă oribilă. Păianjenii au creat atât de multă pânză încât spațiul a devenit al dracu’ de închegat. Unde mai pui că acolo e şi un picior de pisică, tăiat şi lăsat să putrezească de cine ştie ce brută, iar priveliştea asta îl face renunțe la orice dorință sau vis. Se urăşte cu convingere doar pentru că şi-a spus de atâtea ori: „De-aici înainte, nu am să mai visez vreodată!”
Drumul noroios îl duce din nou la şcoală. Chiar dacă ar fi apucat alt drum, ar fi ajuns tot acolo. La şcoală, unul dintre colegi îl întreabă:
„Cum îți permiți să vii îmbrăcat ca un aurolac chiar şi într-o zi ca asta?”
„Dincolo de faptul că hainele mele sunt curate şi nu ies cu nimic în evidență, ce ar trebui să se întâmple astăzi”, întreabă la rândul lui. „Să mă prefac cumva că îmi pasă de ziua națională?”
„Întotdeauna vii tu şi strici distracția.”
„Cine o fi făcut toate statuetele astea de Tanagra?” se întreabă el ironic în timp ce îşi observă colegii îmbrăcați în ținute speciale.
Profesorul începe să le dicteze propriile percepții şi să-i instruiască să vadă lumea prin ochii altora, ai unora care nu mai există. Un băiat cu față de înger care stă în prima bancă se întoarce către personajul nostru şi îl priveşte insistent. Această prefăcută prezență angelică e încântată la culme de fiecare dată când personajul afişează o uşoară neplăcere sau semne ale unei drame individuale. Buclele lui blonde şi angelice obturează vederea de ansamblu. Cu trecerea timpul, îngerul prefăcut se transformă într-un călugăr al răului. Nimeni nu ştie de fapt ce înseamnă răul, aşa că el devine mai degrabă un călugăr aparținând unei religii a morților. El este doar o carcasă foarte frumos şlefuită care ar omorî pe oricine, exceptȃnd păpușile.
Acoperit tot cu niște pȃnze negre, ȋngerul hedonist este pe urmele personajului care e deja bȃntuit de niște fantome.
„Eu mă duc acasă,” spune elevul. „Vrei să vii cu mine?”
„Da, ” răspunde ȋngerul. „Spre casa ta mă ȋndreptam, oricum.”
„Dar poate că eu nu vreau ca tu să vii cu mine.”
„Nu că mi-ar păsa prea mult, dar cȃnd altora nu le plac anumite lucruri, eu simt bucurie, una mare de tot.”
De data asta nu e trafic deloc pe această stradă lungă. Sunt doar florile așezate ca un covor pe asfalt și se simte un amestec de miros de ceară topită cu un altul ca de alcool contrafăcut. Aceste indicii arată că aici a murit cineva. Așa că, toți oamenii din zonă s-au ȋndreptat către cimitir ca să se răsfețe cu ceva activități ȋnălțătoare și, bineȋnțeles, să asiste la ceremonia de ȋngropare.
„Știi, eu locuiesc ȋn iad, ” zice tȃnărul. „Așa mi-aș descrie casa.”
„Și? Te preocupă gȃndul că m-aș putea speria?”
„Nu, doar vream să ȋți spun că mi-am ȋnchipuit că poate nu ești așa de ȋncȃntat de destinația aleasă.”
„Mă ȋncȃntă să știu că ești trist, lipsit de speranță și de ajutor. Mă ȋnec cu zȃmbete doar cȃnd mă gȃndesc că te voi vedea ȋn toată gloria propriei exasperări.”
„M-am obișnuit să fiu privit ȋn timp ce lacrimile ȋmi curg pȃnă mă scufund, dar tu nu vei merge ȋn același iad ȋn care eu merg!”
„Ba da!”
„Ai să vezi că nu!”
Tȃnărul scoate o funie din ghiozdan și intenționează să-l lege pe ȋngerul obsedat, de mȃini și de picioare. Cum ȋl atinge pe ȋnger, trupul acestuia ȋncepe să sȃngereze printr-o mulțime de locuri, chiar dacă nu are vreo rană și nu a suferit de pe urma vreunui tip de violență. Elevul se sperie, ȋși curăță mȃinile de sȃnge folosind propriile haine și apoi ȋl mai atinge pe ȋnger o dată. Ȋngerul sȃngerează și mai mult. Orice contact, indiferent de cȃt de firav ar fi duce la pierderea unei uriașe cantități de sȃnge, ca și cȃnd ȋngerul ar fi un soi de balon umplut cu sȃnge ȋn loc de heliu, iar degetele personajului nostru ar fi niște ace. Ȋngerul ȋncepe să urle ca un cȃine sălbatic.
„Ce vis urȃt! Ce se ȋntȃmplă cu tine? Coșmar pe două picioare ce ești, “ zise indignat băiatul.
„Vezi, d-aia pot să fac ce vreau. Ție ți-e silă, dar alții cȃnd mă văd se sperie din cauza sȃngelui și apoi mă tratează cu toată grija pe care o merit. De cele mai multe ori, eu pot să generez de unul singur astfel de sȃngerări, nu trebuie să mă atingă cineva.”
„Dar ai putea să mori dacă o mai ții tot așa și la cȃt de mult pare că te iubești, nu cred că te-ai resemna cu ideea asta.”
„Fii serios! Nimeni nu m-ar lăsa să mor, pentru că sunt adorabil!”
Cu toate astea, sȃngele continuă să curgă și multe dȃre ȋncep să se scurgă ȋntr-o gură de canal, ademenind muștele care imediat se intoxică din dulceața păcătoasă. Ȋn continuare, strada este umblată doar de vȃnt… Ȋn timpul ăsta, micile vrăbii, singurele ființe din zona imediată ȋn afară de cei doi, au de rezolvat conflicte mai importante decȃt să privească cum un așa-zis ȋnger ȋși varsă tot sȃngele și cere hrană artificială pentru a-și alimenta egoul. Ȋngerul zace istovit ȋn propria substanță vȃscoasă. Acum, corpul lui se poate mișca doar dacă cel mai puternic vȃnt din lume ȋl atinge. Chestia e că, deși și-a dorit atȃt de mult să apeleze la trucul sȃngelui, ȋngerul a picat ȋn propria capcană și nu mai e ȋn stare de nimic.
„Bine, am să mă duc acasă acum,” spune băiatul. „Nu-mi fac griji pentru tine dacă zici că nu te lasă lumea să mori. Cuiva o să i se facă milă și o să-ți lingă rănile inexistente… Sau poate un animal o să-ți bea tot sȃngele.”
Ȋngerul rȃde cu ultimele puteri, cȃt despre personajul nostru, iată cum se hotărăște brusc să nu se ȋntoarcă ȋn casa cu pereții ca niște cascade. Noaptea apare mult mai repede de data asta, iar dorința lui e să ajungă ȋn pădure. Bineȋnțeles, pădurea este departe. El se ȋndreaptă cu pași modești către gară. Dezamăgirea lui față de lumea ȋn care trăiește e atȃt de mare ȋncȃt nu-i pasă de niciuna dintre primejdiile care ȋl amenință ȋntr-una. El nu poate ȋnțelege de ce unii oameni nu au vreun scop. Pȃnă și respingerea scopului ar putea fi considerată un scop. Chiar e și ăsta un scop. Ȋnsă el crede că a sfȃrși ȋntr-un trai letargic, cerȃnd ȋn permanență cȃte ceva de la cei din jur nu reprezintă un scop. Consideră că toată lumea ar trebuie să știe că, atunci cȃnd cineva cere aer de respirat, visuri de ȋmplinit, sau coșmaruri ca să aibă ȋmpotriva a ce lupta, ȋnseamnă că nu există niciun scop. Dar cuvintele astea nu sunt decȃt lucruri menite să explice ura lumii, care servește ca scuză pentru comiterea oricărui fel de crimă, pȃnă și pentru condiționarea unui fir de iarbă. Cuvintele sunt niște parametri, iar oamenii nasc alți oameni care să se ȋmpotrivească oamenilor. Mergȃnd cu astfel de gȃnduri ȋn cap, personajul ajunge la gară fără să conștientizeze lunga distanță parcursă pe jos. Aici se ȋntȃlnește cu profesorul de religie.
„Ce faci aici, “ ȋntreabă profesorul. „Ești singur?”
„Bună seară! Mă duc undeva, departe de lume.”
„Unde?”
„Undeva unde sunt mai puțini oameni.”
„Care e problema cu oamenii? Și ce-ai să faci cu școala?”
„Am să mă ȋntorc și la școală… Oamenii? Oamenii sunt ca niște oglinzi pătate. Acolo unde sunt mai puțini, poate e mai multă dragoste, măcar ȋntre om și spirit, ȋntre rădăcină și floare. Poate acolo există și dragoste ȋntre oameni, dar nu pot nici să sper la așa ceva.”
„Copilule! Dragostea nu e altceva decȃt un fel de foame la care adaugi gelozie.”
„Să ȋnțeleg că ai descoperit asta cȃt ai studiat toată teologia… Vezi? D-aia plec de-aici, acum. Ȋnțeleg că lumea voastră nu e ca a mea, cu siguranță. Eu nu vreau să vă dărȃm regatul, dar voi insistați pe anularea micului meu univers.”
„Nu cred că știi despre ce vorbești. Ȋn fine, l-ai văzut cumva pe colegul tău cu chip de ȋnger după programul de școală? Părinții lui m-au anunțat că nu s-a ȋntors acasă. Cumva trebuie să-l găsim.”
„Da, știu eu unde ȋl găsiți. M-a urmărit după ce am plecat de la școală către casă, iar eu am vrut să-l opresc. L-am atins și a ȋnceput să sȃngereze… Și nu s-a mai oprit. Mi-am văzut de drum, alegȃnd o cale mai lungă.”
„Ești nebun?! Tu ȋți dai seama că e posibil să moară?”
„Sigur că știu asta. Dar a fost alegerea lui. El hotărăște cȃnd să piardă sȃnge și cȃnd nu.“
Omul tȃnăr cu privire de bătrȃn se ȋndreaptă spre linia de la care pleacă trenul lui, iar profesorul dispare ȋn grabă cu intenția de a afla dacă poate salva sau nu așa-zisul ȋnger. Urcat ȋn tren, personajul nostru se uită după un vagon mai puțin aglomerat. Ȋntr-unul din compartimente se află o singură persoană, o femeie bătrȃnă care ține o capră ȋn lanț. Se decide să se așeze acolo. Trenul pleacă, iar crengile copacilor ȋncep să se miște, chiar dacă par lipsite de forță ȋn fața frigului nopții. Pe măsură ce trenul se deplasează, fiecare imagine care apare pe fereastră pare să fie modelată de fum. La un moment dat, femeia bătrȃnă ȋl ȋntreabă pe băiat:
„Și? Te ȋntorci acasă?”
„Da, am să stau acolo cel puțin pentru o vreme.”
„Foarte bine!”
„Știi, orice se poate ȋntȃmpla pȃnă cȃnd ajung la casa aia mică din mijlocul sălbăticiei. Mă pot mȃnca lupii, sau mă poate răpi vreun cioban care să mă facă sclavul lui. Mă pot pierde ȋn ceață și să mor de foame, dar nu mi-e frică. Nimic nu e mai otrăvitor decȃt orașul și societățile lui.”
„N-ai de ce să-ți fie frică. Lumina lunii te duce pe un drum fără primejdii.”
„Știai că oamenii din orașe nu mai pot vedea cerul?”
„Am auzit de asta… “
„Cȃnd toți se ȋngrămădesc unul lȃngă altul, ca ȋntr-o turmă, nu cred că mai au de ce să privească spre cer. Iar orizontul devine ceva care trebuie evitat. Dar mă duc acum ȋn locul ȋn care pot să uit ce am aflat. Prefer compania unei sperietoare de ciori. Apoi, copacii știu mult mai multe despre stele decȃt noi. Am să aprofundez arta lor ȋn loc de știința oamenilor.”
Nu știu să vorbesc despre mine și nici nu cred că ȋmi place. De asemenea, nu prea țin minte lucrurile pe care le fac.
A trecut ceva vreme de cind ai postat prima parte, din fericire se poate citi fara probleme.. adica nu sint multe elemente de legatura…sau daca sint e un fel de „Dupa 20 de ani” (glumesc). In multe locuri observ ca imaginatia ta o depaseste cu mult pe a mea dar am facut tot posibilul sa-ti urmaresc personajul intr-un traseu labirintic din alte dimensiuni paralele de la n la n+x. Ceea ce s-ar numi anarhist raportat la societate , cam asa ceva ar fi personajul tau raportat la filozofie. E non-filozofic.
„Copilule! Dragostea nu e altceva decȃt un fel de foame la care adaugi gelozie.” mi-a placut definitia.
Cam asa e, fix cum zici… :) Da, povestirile se pot citi separat, partile lor comune sunt structura si ideologia apolitica si tentatia spre sociopatie, sa zicem. Desi nu e tocmai sociopatie, cat esec in crearea legaturilor sociale.