Frica de câini

Aveam vreo cinci ani când au sărit pe mine şi pe tata vreo cinci-şase maidanezi furioşi, cu spume la gură. Sunt nopţi în care încă le mai visez caninii mijiţi. Ochii galbeni şi caninii albi. Ca să fiu drept, de cele mai multe ori nu visez decât un ochi uriaş, gălbui, străbătut de vinişoare roşii. Îl văd de aproape, ca şi cum ar fi lipit de faţa mea. E ceva rău acolo, dincolo de înţelegerea unui copil. În vis nu aud niciodată mârâielile, însă ştiu că sunt acolo, ştiu că sunt mai mulţi, dar eu îl văd doar pe el. Şi înainte de asta mă temeam de câini, aşa spune mama, ori de câte ori mergeam cu ea pe stradă şi vedeam o curte în care s-ar fi putut afla un câine, o lăsam să meargă în faţa mea, să o latre pe ea mai întâi. Mama zâmbea şi mă lăsa un pic în urmă şi uneori câinii o lătrau, de cele mai multe ori însă lătrau când treceam eu. Aşa spunea mama şi râdea, dar eu nu mai ţin minte.

*

Aveam zece ani când ne-am mutat de la curte la bloc. A fost un şoc pentru mine, mai ales că nu înţelegeam de ce se întâmplă asta. Îmi amintesc bine acea perioadă, cea mai neagră a copilăriei mele. La puţin timp de când ne înghesuisem toţi trei într-un apartament din care lipsea aerul, oricât am fi lăsat geamurile deschise, tata a plecat de acasă (deşi eu nu am recunoscut niciodată apartamentul acela ca fiind „acasă”) şi iar nu am ştiut de ce, şi atunci când mama mi-a zis că tata nu se mai întoarce, zâmbind într-un fel în care nu o mai văzusem până atunci, ei bine, în acel moment ceva s-a întâmplat – mi-e greu să descriu senzaţia, cu toate că mi-a rămas clar întipărită în memorie – era ca şi cum s-ar fi rupt ceva în mintea mea, ca o fractură, ştiu că mă uitam la zâmbetul ei şi mă gândeam că arăta ca şi cum i-ar fi fost desenat pe faţă, un zâmbet straniu, apoi am auzit un zumzet şi la început am crezut că e de undeva din jur, după care mi-am dat seama că se auzea din capul meu. Mama zâmbea şi vorbea în continuare, dar eu nu o mai auzeam, îi vedeam doar buzele mişcându-se în timp ce colţurile gurii îi rămăseseră arcuite în sus, ca şi când i-ar fi fost prinse cumva de obraji, mă uitam la ea şi murmurul creştea până când am auzit un soi de pocnet în cap şi totul s-a făcut negru. Când mi-am revenit, zumzetul dispăruse şi totul părea ca înainte, dar nu era. Eu nu mai eram ca înainte. Am închis ochii şi l-am văzut pe tata, înalt şi slab, cu un trenci ponosit pe el, l-am revăzut în mijlocul haitei de maidanezi, drept ca o statuie, blestemând şi strigând, ba nu, urlând, şi m-am văzut pe mine, mic, lipit de el, fiindu-mi groaznic de teamă, dar ştiind în acelaşi timp că nimic nu mă poate atinge, nici colţii câinilor, nimic, câtă vreme eram lipit de el. Apoi am deschis ochii.

*

Trecuseră cinci ani de când locuiam la bloc şi între timp uitasem cum era la curte, mă obişnuisem, de fapt. Eu mă obişnuisem, mama nu. Tot timpul îşi aducea aminte de viaţa de dinainte şi îmi povestea seara, la cină. Împlinisem deja cincisprezece ani, o vârstă a nerăbdării, şi poveştile mamei mă plictiseau şi îmi doream să termine mai repede ca să pot ieşi afară. Cu toate acestea rămâneam nemişcat şi o priveam cu ochii mari, prefăcându-mă că o ascult. În ultima vreme, însă, amintirile ei mă iritau din ce în ce mai mult şi mă abţineam cu greu să nu o reped . Ştiam că furia mea ar întrista-o. Şi totuşi…
Uneori, după ce maică-mea termina de povestit, ieşeam şi pierdeam vremea în faţa blocului cu câţiva băieţi din vecini, marea majoritate mai mari decât mine. Fumau şi beau bere, uneori mai trăgeam şi eu un fum şi beam câteva guri de bere, niciodată o ţigară sau o sticlă întreagă. Băieţii spuneau tot felul de poveşti, mai toate cu femei, câteodată cu bătăi şi combinaţii. Eu nu aveam ce povesti, îmi venea uneori să le spun cum era la curte, cum îşi amintea maică-mea că era, de fapt, dar îmi ţineam gura şi mă mulţumeam să-i ascult şi să râd cu ei. Şeful grupului era Robert, un tip blond de vreo douăzeci de ani, despre care ceilalţi spuneau că fusese la închisoare. De obicei nu intervenea în discuţii, dar când o făcea nu-l întrerupea nimeni. Avea o voce ciudată, ca şi când ar fi scos cuvintele din coşul pieptului şi vorbea fără să se grăbească, oprindu-se din când în când, alegându-şi ideile cu grijă. Cu toate acestea nimeni nu spunea nimic atunci când făcea pauze. Tăceau şi îl aşteptau să termine ce avea de spus. Cred că asta însemna că îl respectau. Sau poate că le era frică de el. Sau şi una şi alta, nu ştiu. La început, când abia ne mutasem, am ieşit într-o zi să iau pâine şi când m-am întors erau trei băieţi în faţa blocului. Blondul stătea în fund pe scări, fumând, ceilalţi doi în picioare, cu sticle de bere în mâini. Am vrut să mă strecor pe lângă ei şi atunci m-au oprit şi m-au întrebat cine sunt şi cum mă cheamă. M-am cam speriat şi m-am bâlbâit, ei au râs a batjocură, apoi blondul, care tăcuse până atunci, le-a zis să mă lase şi m-au lăsat. Încetul cu încetul am început să-i cunosc şi m-au acceptat, mă rog, într-o oarecare măsură. Robert locuia în ghetouri, aşa le ziceam blocurilor de peste drum. Nu te duce acolo, îmi spunea mama, şi eu încuviinţam, cu toate că eram curios ce se întâmplă în spatele clădirilor distruse. Lângă ultimul bloc din ghetouri se găsea groapa de gunoi, un teren viran, de fapt, năpădit de o mare de gunoaie. Nimeni nu venea vreodată să le strângă.

*

În acea zi mă întorsesem de la şcoală în jurul prânzului, ca de obicei, şi, după ce mâncasem ceva din frigider, ieşisem afară. Mama era la muncă şi n-aveam chef să stau singur în casă. În faţa blocului se găseau blondul şi un prieten de-al lui, Bobi, aşa îi ziceam, un tip tuciuriu, slăbănog şi rău. Îmi era cam frică de el şi cred că simţea asta, dar nu zicea nimic, poate că se mulţumea cu ideea că îmi inspira teamă, habar n-am. În afară de ei nu mai era nimeni pe stradă. I-am salutat şi m-am aşezat un pic mai încolo. Blondul vorbea încet şi rar, ca întotdeauna, şi Bobi dădea din cap din când în când. Nu prea reuşeam să înţeleg ce spunea, dar nu conta. Voiam doar să am pe cineva în preajmă. După o vreme a apărut, ca din pământ, un puşti cu o minge. Alerga de colo colo, făcând fente de unul singur. La început, tovarăşii mei nu l-au băgat în seamă, apoi, dintr-o dată, mingea a zburat prin faţa mea şi l-a izbit pe blond în obraz. S-a făcut linişte o clipă, după care Bobi s-a uitat la copil şi a înjurat. Vino încoa! a zis, dar puştiul nu s-a clintit. L-am privit cu atenţie. Era slab, groaznic de slab, cu oasele aproape străpungându-i pielea feţei, cu ochii adânciţi în orbite. Pe obraz avea o zgârietură urâtă. Stătea în mijlocul drumului şi se uita la Bobi, care îl înjura în continuare. Îi era frică, dacă mă întrebi pe mine, şi era doar un copil, dar pentru Bobi nu conta. S-a dus la el şi i-a dat o palmă . Băiatul a scâncit şi a lăsat privirea în jos. Fără să se oprească din înjurat, Bobi a luat mingea şi a şutat-o departe, în mijlocul gropii de gunoaie, după care s-a întors iar spre puşti. Abia atunci a vorbit şi blondul şi i-a zis să-l lase în pace, că trebuie să meargă la treaba aia. Apoi au plecat şi am rămas doar noi doi. Băiatul se întorsese şi se uita spre groapa de gunoi.
– Hei! l-am strigat. Cum te cheamă?
S-a întors. Obrazul i se umflase şi avea lacrimi în ochi.
– Unde stai? l-am întrebat.
A făcut un semn spre blocurile de lângă groapă.
– În ghetouri?
– Da, a răspuns. Avea o voce subţire, speriată.
– Cum te cheamă? l-am întrebat iar.
– Vlad.
– Şi ce faci aici? Te lasă ai tăi singur, de capul tău pe stradă?
N-a răspuns.
– Ce fac ai tăi?
M-a privit ciudat.
– Cum, ce fac?
– Cu ce se ocupă?
– Tata e plecat afară.
– Şi mama?
– Mama stă acasă.
– Păi şi din ce trăiţi?
– Ne mai trimite tata din când în când.
– Am înţeles. Şi tu ce faci, mergi la şcoală?
– Nu.
– Câţi ani ai?
– Şapte.
– Şi nu mergi la şcoală?
– Nu.
– Ce ai pe obraz? Te-a zgâriat cineva?
N-a răspuns.
– Te-a bătut cineva? Te bate maică-ta?
Tăcea în continuare şi n-am mai insistat. Părea un copil bun, un puşti de treabă, şi îmi plăcea de el. În acelaşi timp simţeam un gol în stomac privindu-l. M-am uitat spre groapa de gunoaie.
– Hai să mergem să-ţi iei mingea!
Pentru prima oară a zâmbit. Un zâmbet slab, aproape pierdut pe faţa lui străvezie, totuşi, un zâmbet. Apoi, zâmbetul a pierit.
– Sunt câini acolo, a şoptit.
Era vară şi era cald, cu toate acestea am simţit ceva ca o pală de vânt cum îmi mângâie obrajii şi ceafa şi, pentru o clipă, mi-a fost frig, cumplit de frig.
– Ce?
– Câini vagabonzi, mulţi, i-am văzut eu, stau la marginea din partea cealaltă a gropii. Sunt răi, au atacat un cerşetor mai demult şi l-au omorât.
– De unde ştii?
– Mi-a zis mama.
– Poate ţi-a zis ca să te sperie.
– Nu cred, pe mama n-o interesează.
– Ce n-o interesează?
Nu a răspuns. M-am uitat iar spre groapă. Nu se vedea nici picior de câine.
– Hai, să mergem! am spus şi, fără să-i mai aştept răspunsul, am luat-o înainte, iar băiatul m-a urmat.

Pe măsură ce ne apropiam de groapă, inima îmi bătea din ce în ce mai tare şi voiam să mă întorc, la fiecare pas îmi venea să fug acasă şi să o aştept pe mama să vină, apoi să mâncăm ceva şi să-mi povestească tot ce dorea ea. Dar nu m-am oprit până nu am ajuns în faţa gropii. Mirosul era groaznic. Ţinându-ne cu degetele de nas, ne tot uitam după minge, în timp ce mergeam pe margine. Apoi am auzit mârâielile. Erau vreo şapte-opt câini, poate mai mulţi, unii rodeau ceva, alţii adulmecau printre gunoaie, unul dintre ei, o namilă cu blana neagră, se uita la noi şi mârâia. Am vrut să privesc în altă parte, dar n-am putut. Mă uitam drept în ochii dulăului şi ochii lui erau la fel cum îi ştiam din visele copilăriei. După aceea şi-au întors şi ceilalţi boturile spre noi şi am ştiut că nu mai putem să fugim. L-am tras uşor pe Vlad lângă mine şi i-am şoptit să stea pe loc. Apoi, pe când mârâielile se apropiau, băiatul s-a lipit deodată strâns de mine, i-am simţit atingerea de copil şi atunci am închis ochii şi frica a dispărut.

Radu Găvan

Radu Găvan este autorul romanelor Exorcizat (2014, 2018, Herg Benet, Premiul Mircea Ciobanu pentru debut, nominalizat la Festival du Premier Roman de Chambéry), Neverland (2015, Herg Benet, Premiul Alexandru Macedonski pentru cel mai bun roman, tradus în limba germană în 2018) și Diavoli fragili (2017, Pandora M). A publicat online două colecții de povestiri – Demonul și ploaia și Amurgul unui scriitor. Locuieşte în Bucureşti, este căsătorit și are un băieţel.

exorcizat.com