Din romanul ” Messire, rocada nu va salva nebunul din culise ! „pro(‘s) thesis poetica

Messire, rocada nu va salva nebunul din culise !
pro(‘s) thesis poetica

PROLOGUE

Mă așez în mintea mea ca într-un fotoliu confortabil, mă contorsionez într-un debut clișeistic, autorul își digeră fantasmele și realitatea se defectează brusc, ca o jucărie fără termen de garanție, eroii și eroinele își iau locul pe scenă, fac mii de manevre de învăluire, joc șah de unul singur, așa știu că voi pierde dar prețul înfrângerii este totuși victoria, povestea spusă de mine este despre amărăciunea dragostei împărtășite și neîmplinite, și totuși, mai e loc pe lumea asta pentru un subject care devorează capetele încoronate, care plămădește din crispările juvenile un simulacru abuziv, o persona non grata, care își acuză acuzatorii și se martirizează fără emfază. Ca un ciot de pe wikipedia inima mea degenerează într-o uitare ocultă, pășesc în lumina reflectoarelor și îmi rostesc monologul, sunt emulul perdant a propriei căderi în dizgrație, dar mi-e bine așa, timpul mă va recuza cu tărie, dar eu voi fi fost vistiernicul secundei paraschizoide, care ne roade ca un cancer dar ne da tăria de a ne dedubla, de a dubla poturile, de a juca jocul vieții până la capăt.

THE ASCENSION

M-am trezit.Cuvinte îmi pleoscăiau în gură ca nişte prezervative pline, dar n-aveam cui să le vărs. Ceasul nu mă trezise, deşi avea o sonerie infernală. Printre perdele de-abia se zărea un fir de lumină, prin el călătoreau oarbe fire de praf, de parca în cameră s-ar fi luptat niste sumo fighters, ridicậnd cu fiecare lovitură de picior filoanele de praf din adậncul ungherelor. Mă simţeam singur şi exasperat, vroiam un amigo, un compagnero, un tovarăş căruia să îi pot debita toata singurătatea mea, cu gust de ciocolată amăruie. Sună telefonul. Răspunsei, cuprins brusc de vitalitate:
– Bună, ce faci, eşti întreg dupa full contact-ul de ieri seară cu sticla aia de amaretto?
-Sunt ok, se putea şi mai bine. Tu ce mai zici?
-Bine, fac sampling.
– Ce fel de sampling…muzical?
– Nu, prostule, sampling de produse, la supermarket. Tai pătrătele de pậine şi le ung cu branză şi apoi oamenii le degustă.
– Nu vii să îmi tai şi mie macaroanele? Tocmai am pus niste şireturi la fiert.
– Tu şi ideile tale trăznite… Ce faci, babacii îţi platesc psihologul?
– Ei vor, dar eu nu vreau sa merg. Nu înţeleg de ce trebuie să mă vad cu tipa asta şi să mă cantărească asa cum o naşă vede sexul copilului si jubilează. M-aş simţi ca în situaţia aia de „disclosure” cand cineva te prinde cu sliţul deschis la prohab şi te atenţionează.
– Nu ştii cum va fi, eu zic să încerci, poate î ţi va plăcea. Să nu îi spui despre noi, ok?
– Chiar nu ştiu de ce aş face-o, tu eşti partea mea absolut obscenă de normalitate.
– Bine, hai că am jobul asta…acum, te pup!

Touchdown. Singura tipă cu care „înscrisesem” şi eu ceva de cậnd terminasem liceul. Era bunoacă, într-un sens oarecum proletcultist, dar mă satisfacea aproape în toate domeniile. Nu era intelectuală, îsi lua cele mai proaste joburi, asta pentru că nu îi plăcea să aibă un şef care sa o bată la cap. Si avea doar 10 clase. Merchandiser pentru librării, call agent şi anchetator pentru sondaje de opinie, sample girl pentru supermarketuri. Ii placea sa fie mereu pe drumuri, sa îşi tậrască pantalonii de hippie prin praful maidanelor, folosea căsuţa vocala, şlangurile de epitropi ai şefilor din office nu o ajungeau acolo. Cậteodată mai pierdea un pariu, dar de cele mai multe ori, cậştiga. Cu ea cheltuiam şi bursa şi banii de acasă, eram mereu falit, nu aveam job, de fiecare dată cand făceam sex ma rănea cu parul aspru pubian, scuturậndu-şi cozile blonde peste pậntecul tras, zăcămintele de petrol ale irisului mă consolau, vocea ei de Cesaria Evora culmina intr-un orgasm violent.

***

Işi privea fậstậcit chipul în oglindă, aerul rustic, de ţăran sănătos, părul blond, ochii albaştri, barba de matroz, semăna puţin cu Hemingway. Pieptul lat, cu foalele ca de acordeon, braţele vậnjoase. Ii era teamă că sub carapacea sa arătoasă să nu se ascundă un somalez cu puşculiţa ajutoarelor pe terminate, în legea omertei în fata morţii mafioate, tencuit în tăcerea unui destin colectiv, fără singularitate. Ii era frică de toţi acei oameni de pe străzi, cu giulgiul lor de morţi atonici, cu licărul viclean al privirilor, care trăiau o moarte colorată cu umbrele, poşete, pălării, descậntaţi în apa fetală a unei psihologii de duzină, a Dumnezeilor decadenţi ai modernităţii: telefoane, wirelles internet, seifuri, selfie-uri, Forex Trading….Si-i imagina în decubitus, lậngă peretele fricilor, hărţuiţi de tutela normelor, încercậnd happening-uri prozaice şi sinucideri în lehamite, mergea pe stradă cu gandurile ruşinate, oarecum la adăpost şi imun la atmosfera apăsătoare, ar fi vrut sa întrerupă turnirul, vedea caii de curse cu musculatura încordată prin fanta întredeschisă a ochilor, ar fi vrut să le adreseze un salut amabil, să îi oprească din cursa lor exponenţială. Dar ei treceau pe langă el, cu inerţie, parca ar fi avut un sonar, îndreptậndu-se imperturbabil spre destinatii previzibile, tậrậndu-şi umbrele ca pe nişte mături de vrăjitoare, cu priviri smulse din borurile adậnci sau din zulufii parfumati, le-ar fi strigat „festina lente”, cu clipele prinse în căuşul palmelor i-ar fi rugat să îi dea sarutul Iudei, i-ar fi luat cu japca ca o uşă batantă cu rotorul stricat, aruncậndu-i intr-un manual de psihanaliză, o saga de familie, un foileton. Oamenii străzii erau şi ei acolo, încercănaţi de nesomn, lipiţi ca nişte ventuze de caracatiţă de asfalt, mistuiţi înca de încredere, aruncậndu-şi doleanţele în urna loteriei universale. Ar fi vrut să le poata da un sfat, să le schimbe cumva destinul, dar în tăciunii minţii jarul mocnit se stingea într-un racursiu redundant, îi privea ca pe niste deşeuri radioactive aruncate in vidul cosmic, eşua în culpabilizare, trecea în fugă pe langa ei, cu vină socială închipuită.

***

Să fii un om oarecare, să îţi construieşti un burg pe o felie de pizza. Să trăieşti condensat, din boabele de năut ale viselor să reclădeşti lumea. Boabele de năut să le freci în palmă, să le dai de-a dura ca pe niste cocoloaşe de aluat, pe frontispiciul loteriei să scrie cu litere mari ” Azi vindem vise mari pentru oameni mărunţi”, sa fii un pigmeu pe un transatlantic al viselor, călătorind spre destinaţii exotice cu nume imposibile. Să fii. Sa vrei să fii. Toţi prietenii lui aveau acea voinţa de putere a supraomului lui Nietzsche, el era un pesimist schopenhauerian, oarecum misogin, bolnav închipuit într-o minte dedusă dintr-o lege marţială, în care dezertarea era păcăliciul, joker-ul, trickster-ul pe care îl scoteai din pălărie pentru a face viaţa mai suportabila.El dezerta pentru o lume fictivă, unde îşi putea incerca puterile fără a debuşa în fapte materiale, el securiza lumea ca pe o nimfomană cu catuse şi lanţuri şi centuri de castitate , lumea pornită pe praznice, confetti-uri şi revelioanele cu stricnină ale televizoarelor extraplate, o lume mortală de gunoieri şi oameni de serviciu, care căutau cu capul in jgheaburile aurifere o părere de bine despre ei, un imago al stimei de sine, dincolo de banalele dorinţe de bunăstare şi înavuţire. Ar fi vrut să le zică prietenilor săi: „Femeia asta a mea este, e tot ce am, femeia asta o împart cu voi, luaţi femeia asta şi faceţi cu ea ce doriţi”. Rupeţi-i păinea caldă a şoldurilor, priviţi în laguna ochilor, desţeleniţi-i pamăntul dintre coapse..dar ei vroiau Pontiac-uri şi smartphone-uri, conturi grase în bancă şi privilegii luxoase, ei priveau prin femei, vedeau în ele doar proprietate şi gesturi minate de responsabilităţi pecuniare, păreau drăgălaşi, dar erau nişte adevăraţi lupi…pe cand el era doar un lumpen proletar, intoxicat de frumuseţea lor, ascunzănd după un comportament ambivalent atracţia psihică, nu fizică, pe care i-o dădea frumuseţea, le-ar fi degustat pe toate ca pe nişte mostre de măncare din supermarket, şi-ar fi plimbat limba pe focoasele nucleare ale clitorisurilor fierbinţi pentru o privire tandră şi îngăduitoare, dar femeile vroiau şi ele Chevrolet-uri şi tablete, Crăciunul la Monte Carlo, lenjerii cu Swarovski şi rujuri Channel…şi atunci prietenii lui căştigau partida, aţăţaţi de mirosul fraudei, se arătau părnaiaşii benevolenţi ai acestor măicuţe cu cagula neagră de călău şi topoare, aplecate peste troaca de cadouri în care ei mustăceau şi se bălăceau ca niste şoareci dedulciţi la propria lor coliva.

***

Să fim înalţi ca paltinii, drepţi ca brazii…spunea Bunelu, apoi se îmbolnăvise. Il facuseră şi pe el cursă Paris- Dakhar între terapie intensivă şi saloanele arhipline, devenise ciclotimic, oscila între depresie şi crize de ilaritate, rậdea cand îşi vedea perfuziile, el care fusese întotdeauna un om sănătos, punea asistentele să îi citească diagnosticul, apoi cădea într-o stare blegoasă, de astronaut dintr-un modul cu motoarele decuplate care sfậşiind epiteliile stratosferice şi intrậnd în vidul cosmic, degenera în confuzie, vitezele supersonice fiind asemănate mai mult cu statul pe loc, din cauza imensităţii spaţiului. Aşa şi el, nu se încredea în prognostic, deşi acesta era favorabil, simţea că bate pasul pe loc, prin pupila-i decolorată, de un gri cenuşiu, arunca săgeţi otrăvite infirmierelor care îi schimbau pamperşii, refuza mậncarea de spital, cerea familiei să îi aducă mậncarea de ţară cu care era obişnuit, bulz de mămăligă cu mujdei de usturoi, apoi organismul cădea în colaps, era transportat iar la terapie intensivă, era reanimat, diagnosticul iarăşi se modifica, şansele deveneau infime. Numai ca Bunelu nu ştia că un copil îl sădise în inimă ca pe o floare, căreia îi udase rădăcina cu lacrimi, nu ştia că acel copil se ruga în fiecare seară în faţa icoanei cu candelă pentru sănătatea lui, lăcrimậnd pe marginea patului, că în viata extrasenzorială a acelui copil, de un onirism nevinovat, BUNICUL era Doamne Doamne, doar un pic mai micuţ şi mai puţin trainic, dar la fel de destoinic, că laptele divin se revărsa din ochii porumbeilor sălbatici la fereastra spitalului, ar fi trebuit să fie şi ei canonizaţi, că în ocna de sare a sufletului copilul săpase tranşee împotriva Necuratului în halate albe şi măşti după care răsuflarea se poticnea, că oamenii în halate albe îl inhăţaseră pe Bunelu ca pe un peşte de baltă, îl spintecaseră de la buric pậnă la stern, locuind în comodat în apartamentul nupţial al pleurei, împiedicậndu-i strănutul cosmic, şi EL stătea chircit, în inima-i singuratică, ca un grăunte şlefuit de nisip sau cuartz, neîndrăznind să îşi revendice partea lui. Apoi Bunelu mậncase şi un tort cu pişcoturi şi frişcă şi se făcuse bine, fusese externat în bune condiţii, cu singurul reproş că trebuie să mai taie din dulciuri.

***

Ma apucasem de referat fără tragere de inimă, noţiunile se volatilizau, narcotizarea spaţiului aerian producea represia sine-ului contingent, apoi timpul se dilata în alambicul luminii catifelate, fluturii pulsau ca nişte pacemakere, niste stimulatoare cardiace în miocard, stentul remorca sentimente abstruse în carapacea inimii, eram eroul fără vlagă şi fără voie al unui pluton de execuţie, aşteptậnd gloanţele cu finitudinea lor să rupa fibrele de colagen ale sineului aeropurtat, norii salivau, pe lacrima de sudoare a lămpii aprinse citeam infrậngeri şi pagube calorice, nu mă puteam concentra, mă gậndeam la Ana, la trupul ei de eschimoasă, alb şi cucernic, la ochii ei de inuită, somnolenţi, la aerele ei de mimoză cậnd nu vroiam să o bag in seama şi se tậrcolea ca o pisică mare în apartament, vroiam să îi strivesc buzele ca pe nişte petale de roze, dar mă abţineam, îi citeam disperarea din privire, dorinţa organică fără căpăstru, farurile escamotabile ale ochilor, felinare aprinse, mă căutau în tacere, îi descopeream nuditatea cu surprindere, cu misticism şi devoţiune, ca apoi să mă separ de ea mai rece şi mai inuman, cu un algoritm de dezicere simplu şi precis ca o incinerare, timpul se labarţa ca o pată de cerneală pe o sugativă, o absorbea cu toţi porii, în reprize scurte şi sacadate o posedam sălbatec, cu trivialitate, se întorcea pe toate părţile ca o zvậrlugă, îmi aluneca din braţe, se topea pe mochetă, se evapora din cameră, apoi revenea ca o minge de cauciuc zvậrlită unui caine, mototoleam carnea cu sậrguinţă şi conştiinciozitate, îi muşcam omoplaţii pậnă la sange, bậntuit de stafia trecutului meu de catehumen, de Bunelu, de Moldova cea aspră şi searbădă, cheutoarele trupului, sfincterele, anus, vagin, gură, nări şi urechi, era femeia mea şi eu vroiam să o împart cu alţii, într-o frondă de marsupial canonizat la sậnul ei trufas, apoi mă domoleam, mă reculegeam în decibelii ţipetelor ei virgine, redevenea zậna poznaşă, o regina apicolă pentru mierea mea, un mic pitic de gradină incrementat pe retină, o postfaţă la un manual sodomist de psihopatolgie sexuala scris de un Wurst băţos pentru deliciile unor călugăriţe masturbatoare.

***

Ieşise din reverie. Bobina de inducţie a gândurilor se desfăşura într-o planeitate absolută ca un sul de hârtie igienică, zbârnâind în buclele învinse pragul de saturaţie ce fusese depăşit. Realitatea îl lovea in oase, arterele iliace jugulate de pantalonii strâmţi, palmele asudate, transpiraţia caustică, acum se gândea la Ana, în spatele standului de cărţi, o existenţă larvară şi insolită, zâmbetele frugale dăruite cu generozitate, lumina ca un stroboscop sau ca un far de noapte, apoi strălucea abject, pulsând mineral, pe dolinele sânilor se odihnea EL, în poziţii fetale neobişnuite, ca un sucub , număra 1…2…3…4…, refăcea tetraktys-ul…”Roger, captain, can you hear that?”. Si iat-o iarăşi pe Ana, operator de teren, cu măreţia marilor epopee desconspirate de zâmbetul larg, atenţia distributivă în marşuri generice spre finaluri dezinhibate, greşind nume şi numere de telefon, dar simţindu-se stăpâna propriului spaţiu vital, circoteca şefilor pândind din fundul agenţiei calitatea inferioară a „sondării”, purtându-şi puii în gura precum crocodilii pe covorul roşu al limbii, promiţându-le Oscarul pentru interpretare. Iat-o pe Ana, dându-şi demisia şi colectându-si arşicele din joc, depunându-se iar în urna din crematoriul asistaţilor social. Sah mat şi da capo, molto allegro. Disjunsă, într-o stare asemănătoare cu moartea cerebrală, îi serveam zaharicalele sexului frontal pentru o recuperare rapidă, învia ca o musculiţă de oţet când îi strecuram pe sub nas buretele lânos, îmbibat şi acid al rapsodiilor flatulente ale amintirilor din copilăria sa, colectam lacrimile ca pe o moare de varză în butoiul dinainte pregatit.Puteam spune că Ana era incultă, deşi nu era nici moale, nici maleabilă, prefabricatele minţii ei se puteau manipula cu usurinţă ca un cub Rubik, trăia intens, era secundarul strâmtorat în vasoconstricţie de arpegiile elaborate ale unei lumi ce ne vroia docţi dar placentari, luam pulsul sentimentelor sale de copil prezentat corect pe canalul naşterii, expulzia se precipita, ghiuleaua de fantasme se debloca precum o minge dintr-un joc de Pinball, trăgaciul îi dădea impulsul necesar noilor veniţi arvuniţi pentru veşnicie într-o lume neprimitoare şi ostilă.

***

Îşi continuă jam session-ul amintirilor, cu fruntea lovea Erehteionul, cu tălpile de lut se scufunda într-o linguriţă de heroină maronie, difuzând în substanţa perfidă, dispărând în melasa unor trăiri angoasante. Se simţea vechilul unor bidubaci celulari, ribozomi pufoşi dar cu membranele impermeabile ca pielea argăsită, taică-su, parol officer-ul, îl soma să dea info, se simţea ca taurul din corridă, guevarist, napoleonian, guelfist, mintea îi juca feste, năclaită în zaharurile protoistorice ale panorgasmiei planetare, defectul Anei era anorgasmia intelectului, dar el înţelegea, trebuia să existe o lege a compensaţiei.Nu, părinţii lui nu erau balaurul cu şapte capete , Hydra, erau nişte oameni blânzi şi sereni,erau poate coercitivi ca Meduza, sugerându-i sărăcia înjositoare pe care o postula o altă alegere, un alt drum, împietrirea într-un status quo. El, ca fiul risipitor, capturat de Ana ca de o Medee demonică, trebuia să o sacrifice pe altarele bunei purtări, să trăiască mizerabil şi cast iubirea gnoseologică ca un paramilitar legat de bază ca de un soclu, trebuia să o judece cu contragreutatea monezilor calpe ale build-ului teutonic, medieval al ştiinţelor exemplare, să umple ligheanele decepţiei cu sângele ei de creolă, metisă, bagabunda, corcitură, half-breed, să-i alunge misterul, florile să se faneze sub pulverizatorul cu otrăvuri al logicii incipiente.Nu era sigur dacă o iubea, poate era doar o stare de vrajă, o verigă slabă, un drum filogenetic suspendat între două subspecii, poate această femeie iubitoare dar cu o minte comună era tovarăşul ideal pentru el. Sub tăvălugul rusesc al gândurilor, ghicea că situaţia lui privilegiată, burghezo-moşierească, era doar o fantoşă, un drum închis , un organ vital pe care trebuia să îl extirpe cu durere, să arunce în rigolă toate şansele şi tot trecutul ca pe o materie moartă, o piele de anaconda, să facă o cură de laxative, să se cureţe, să aibă o altă conştiință de clasă. El nu era Marin, Pygmalionul pamantului şi ” la strega Ana” nu avea nimic din sănătatea robustă a unei țărănci.
Să arunce deci pământul…în vecii vecilor, amin!

***

Ieşi pe stradă. Oamenii erau încă acolo, ca nişte luptători de gherilă, manevrau aceleaşi poliţe de strămutare în infernuri personale, poate pentru ei ăsta era raiul, cu vitrinele îndopate de produse străine, golaverajul economic, deficitele bugetare, PIB, un seif armat şi impenetrabil, miraje hermafrodite, parfumuri unisex, recolte de ovocite proaspăt stoarse în teascul fricilor milenariste, poate acel infern personal era doar o închipuire , erau de toate neamurile hrusciovişti, stalinişti, leninişti, narodnici, obamişti, hosiminişti, poate în lava vitrificată a privirilor puteai încă găsi stropi de îngăduinţă, minciuni anchilozate în poziţia fătului eclozau din ouă de sarcopţi, cânta Rebel Yell schimonosindu-se în oglinzile retrovizoare, castelana Ana era o legendă punk, în şlapi şi în şalvari, cu ochelari de John Lennon, submarinele galbene ale trupurilor luteale colabau înspre nexul colului uterin, cădeau într-un jet de urină înspre piscina closetului, colectibile anarhice, pacientul se gudura ca o pisică mare, de data asta era o pisică de mare, mult mai periculoasă, privirile se intersectau, stropi de sânge menstrual ca sputa unui tuberculos îşi afişau orarele pe un panel, albul ochilor trecătorilor se colora, un crush aviatic se întrevedea la orizont cu hibrizi din „Insula doctorului Moreau”. Păşea calm, cu anvergura condorului îşi întindea brațele, prelungiri sinaptice se cârlionţau ca firele de telefon fix, era pasagerul clandestin, în burta calei montase un seismograf, racilele comunismului în bagaje cu mădulare moi şi ochii de cârtiţă trepidau, cervixul cu mucus ca un dop de plută se sfărâma, apa curgea, recolta de cadavre plutitoare din bazinul de la INML se împrospăta cu cerşetori şi John Doe, pe stradă pacea aparentă lansa porumbei albi sub stindarde consumeriste.

***

Auzi cum bătrâna Moldavie îşi cerne fiii prin sita răscumpărărilor divine, prin talazurile de holde sfinţite umblă pruncii cu cămeşi inflorate, vacile mulse se aştern pe paiele din staul, cu priviri umede , batrânii îşi molfăie coltucul în liniştea prispei, fumul din vatră urcă în fuioare spre inaltul ceriului, auzi cum bătrâna Moldovă îşi râşneste oasele cu pietre de moară, leliţele îmbraţişează marangozi cu priviri de seu, care se fac aprigi ca zmeii, Bârlad, Adjud, Focşani, Oneşti, Piatra-Neamţ, Vişeul de Jos. Auzi cumpăna fântânilor troznind în iernile aride, cuşmele de zăpadă, ferestrele, ochi de holtei pribegind prin pustă, sălbatice fecioare luând ghergheful în brate, topitorii de fire răzleţite pe fusuri ca nişte coconi de mătase, auzi Moldova cum îşi zbate pieptul ca un iepure în vizuină, cum îş înroşeşte obrajii în luna lui Cuptior, cum strigoaice cu mistrii inalţă case în lună, în demisolul conştiinţei primăvara mocneşte răzbunări elementare, râuleţe fusiforme ca nişte spaghetti îi rup dolinele, franjuri de iarbă pentru un popor de insecte, auzi toaca chemându-şi oamenii la rugăciune, auzi Moldova…e puoi mori!!! Din Bucureştiul gri şi opac, diamant industrial, Moldova îşi stingea imprecaţile dar încă îşi bătea inima cu repeziciune, zăludă şi searbădă, îşi arăta dinţii cariaţi, umbla jerpelită închinându-se la sfinţi de imprumut, Moldova era tot frumoasă, deşi el o vedea urâtă, ura îşi împrăştia sporii şi seminţele din taigaua rusească până la pârleazul casei parinteşti, până în miezul nociv al acestui oras Bunker, în care libertăţile individuale se erijau în cocotele fandosite ale oamenilor zilei, Moldova scâncea ca un prunc, el îşi cerea dezlegarea de la sânul ei stors şi emaciat, vroia o nouă viaţă, vroia să fie o nouă seminţie, atlanteeană, islandeză, vikingă…să rătăcească, să taie mlădiţele cu custura de pe tulpina ei, un cavaler fără de prihană, fără aclamări, fără norod, fără epicentru, epicentrul să fie peste tot.

Alexandra Gheghi

„Scriu si in urma mea apare sensul”.Nu stiu cine a spus-o, dar imi place. Finalist in 2016 ale concursurilor Adenium Start (proza) si Traian T. Cosovei ( poezie). Fara pretentii de genialitate, fan Lautreamont si Elena Passima. Citind de toate.