Muzica Sofiei – Vol. 2: Drumul telegrafului

Sofia încetă să mai vorbească, iar Robert încetă să mai asculte. Nici măcar muzica nu se mai auzea. Tot ce se auzea era vuietul motorului. Soarele se calmase, nu mai ardea de parcă intraseră zilele în sac. Stepa goală se transformase în dealuri împădurite.
Sofia își sprijinea brațele pe marginea portierei, iar capul și-l lăsa să atârne pe pielea arsă de soare. Se însera.
Fata era o fire nostalgică. Era atât de nostalgică și de înfometată după amintiri, încât suspina chiar și după lucruri pe care nu le cunoscuse vreodată, chiar și după vremuri pe care nu le trăise niciodată.
Pe partea dreaptă a drumului erau înșirați până la orizont stâlpi de telegraf mâncați de carii și înnegriți de zilele ce treceau implacabil. Fiecare stâlp era singur, desprins de ceilalți, pentru că firele de telegraf lipseau. Fuseseră convertite în cine știe ce cabluri superconductoare. Lumea veche dispărea încetul cu încetul, chiar din fața ochilor lor. Totul de pe acea șosea fusese schimbat, totul, mai puțin acei stâlpi de telegraf.
Sofia își închipuia … ba nu, nu era închipuire. Își amintea, ca și cum fusese acolo aievea. Făcea parte din trecerea vremurilor.
Erau câțiva oameni prăfuiți care călătoreau prin ținuturi prăfuite, înainte de telefoane mobile sau de rețele de socializare, înainte de mașini cu motoare V8 sau de supermall-uri, înainte de fotografii color sau filme mute. Înainte de Beatles sau Hiroshima.
Înainte de stâlpii de telegraf.
Călătoreau cu câte o desagă în spinarea încovoiată de greutate și, la un moment dat, așa cum se întâmpla în momentele de cotitură din istorie, unul dintre ei s-a oprit, iar ceilalți i-au urmat exemplul. Au adunat ce au putut și au construit o casă, apoi mai multe. Una lângă alta, ca să nu se simtă singuri. Așa s-au născut străzile.
Au început să lucreze pământul și să întemeieze o mică comunitate. Au început să construiască biserici și să se roage în ele. Să se căsătorească în ele.
Femeile au născut copii, iar bărbații munceau de dimineața până seara să le pună haine pe spinare și mâncare în farfurii.
Înainte de stâlpii de telegraf.
O parte din oameni au îmbătrânit. Atunci au împrejmuit cu gard un loc de la marginea orășelului, și au atârnat la intrare o pancartă pe care scria CIMITIR. Apoi au început să moară și să fie îngropați în locul acela.
Au apărut băncile și școlile. Armele și hârtia. Minciuna și lăcomia și trenurile. Toate s-au adunat acolo, ca piese esențiale dintr-un puzzle care era departe de a fi terminat.
Apoi au apărut și stâlpii de telegraf.
Mai târziu cărămizile au fost aliniate una lângă alta și una deasupra celeilalte, și au format ziduri roșii. Zidurile au format încăperi, iar încăperile au fost acoperite de grinzi de lemn. Aceleași grinzi, din același lemn din care erau făcuți stâlpii de telegraf.
Coșuri înalte, care atingeau cerul albastru, au fost înălțate și din ele a început să curgă fum spre nori. Fumul a înnegrit cerul și hainele oamenilor. Bărbații au lepădat hamurile agriculturii și au devenit industriași. Unii purtau salopete albastre. Alții purtau salopete gri. Șepci și ochelari de protecție. Mănuși pe mâini și creioane după ureche. Au inventat liniile de producție în serie și au prosperat. Au fost și accidente, nu se putea fără. Din când în când unul dintre bărbați ajungea acasă minus un braț sau minus un picior. Uneori câte unul ajungea acasă minus răsuflare. Se mai întâmpla. Atunci era dus pe brațe în locul acela de la marginea orașului. Cei care veneau în urma lui plângeau și își țineau șepcile în mâini, în semn de respect, iar lacrimi le curgeau pe obraji.
Și stâlpii de telegraf vegheau și asupra acestor lucruri.
Îi vedeau pe oameni, întorcându-se acasă într-o seară de vineri, înghesuiți în mașinile ieftine, cu scoarța lor mâncată de rugina ascunsă sub vopseaua mată și morocănoasă.
Radiourile bârâiau nervoase, știri monotone și muzică melancolică. Mașinile circulau bară la bară și cineva, o femeie tânără și plictisită, la fel ca și Sofia, stătea cu capul pe brațele ei obosite, și poate se gândea și ea la stâlpii de telegraf pe lângă care mașinile treceau lent.
Toți ajungeau acasă seara târziu, la nevestele lor singure și la haitele de copii înfometați.
Cu toții erau murdari, iar când își dădeau jos ochelarii de protecție, se vedeau inele de piele curată în jurul ochilor, iar apoi restul feței era murdară de praf și funingine. Erau obosiți și supărați, și de multe ori nu iubirea era cea care câștiga bătălia, dar asta era viața în vremea stâlpilor de telegraf. Uneori, oamenii își spuneau cuvinte grele unul altuia, și se răneau între ei. Așa cum făcuseră Sofia și Robert.
Apoi a venit războiul și bărbații au lăsat ciocanele și presele, și au pus mâna pe arme. Femeile le-au luat locul în fabrici și uzine, iar unele dintre ele nu s-au mai întors niciodată la viața de casnică.
Bărbații au luptat. Cerurile s-au întunecat și au rămas așa ani la rând. Și orizonturile au bubuit, și sângele a curs din abundență, iar stâlpii de telegraf știau asta. Ei le spuneau oamenilor cât mai aveau de îndurat. Bărbații au luptat, iar o parte din ei au murit, dar o parte s-au întors și au plâns de bucurie atunci când au trecut iarăși pe lângă stâlpii aceia de telegraf, fiindcă știau că s-au întors acasă.
Stâlpii de telegraf au anunțat dinainte venirea lor. Femeile și copii lor, de-acum crescuți, dar și o parte care încă nu își văzuseră tații, i-au întâmpinat.
S-au îmbrățișat și pentru o vreme, a fost bine.
Apoi a venit șomajul. Mulți bărbați și multe femei au fost trimiși acasă cu păreri de rău în loc de plată cinstită pentru muncă cinstită.
Vremurile grele au întunecat iarăși cerul. Au venit ploile și frigul, și praful s-a ales de agoniseala oamenilor.
Păsările, ele singure au putut zbura departe de toate acestea.
Păsările de pe stâlpii de telegraf.
Au plecat și au luat cu ele cântecele, lăsând doar un cer pustiu și gri în urma lor. Doar tăcerea.
Oamenii s-au descurcat cum au putut. Au strâns din dinți și au mai condus pe mulți dintre ei la locul acela de la capătul orașului. Au devenit mai deștepți și au îngenuncheat natura. Au stârpit războiul și l-au coborât pe Dumnezeu pe pământ, lângă ei, să îndure și el în țărână.
Doi oameni, un bărbat și o femeie se plimbau pe marginea drumului, iar el îi spunea ei că voia să o ia de acolo, să o ducă în alt loc, undeva unde nu era decât fericire, dar că trebuiau să plece repede. Exact așa cum îi spusese Robert Sofiei. Dar femeia îl săruta și îi spunea că locul lor era acolo, exact acolo unde stăteau. Nu exista nicăieri un loc mai bun pentru carnea și pentru sufletele lor. Vântul le sufla prin păr, iar ea își lăsa capul pe umărul lui.
Iar stâlpii de telegraf erau tot acolo, veghind asupra lor.

(to be concluded – https://liternautica.com/un-pic-de-ploaie-nu-a-stricat-nimanui/)

Cosmin Leucuța

M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.