Muzica Sofiei – Vol. 3: Un pic de ploaie nu a stricat nimănui

Era sfârșitul lunii ianuarie, iar afară ploua. Era frig și oamenii stăteau în casă.
Lumea întreagă era amorțită și abia își putea aduce aminte de zilele calde, deși le aștepta cu nerăbdare.
După o jumătate de an de la moartea fratelui ei Anton, Sofia se întinse pe un pat cu cearșafuri albe și curate, apoi își desfăcu picioarele pentru ca băiatul ei să poată ieși din pântecul ei rotund, pentru ca pruncul ei să se poată naște.
Venise vremea ca toate promisiunile să se împlinească. Sofia era o tânără puternică și insistă să nască pe cale naturală, iar medicul ei aprobă.
Ea simțea – mereu simțise acest lucru – că pruncul ei trebuia să își facă intrarea în lume asemeni unui războinic: țipând, dând din mâini și din picioare, acoperit întru totul de sânge. Îl iubea și nu voia să îi facă rău, ci voia să îl protejeze cât putea de mult, dar în adâncul ei simțea că el avea nevoie de această traumă antică pentru a fi pregătit. Fiindcă lumea asta în care urma să se nască el era – mereu fusese – doar un câmp de luptă, iar toți oamenii luptau într-un război perpetuu. Să îl nască pe băiatul ei oricum altfel i se părea a fi un act de trădare.
Bătrâna scriitoare cu părul odinioară blond și cu ochii năpădiți de cataractă îi spusese un lucru: copii născuți iarna aveau ceva ce restul copiilor nu aveau. Un fel de aură, o protecție suplimentară în fața lumii care îi primea, dar o mai avertizase pe Sofia că și soarta lor era, de obicei, una mai grea. La așa armură, o bătălie pe măsură. Sofia o întrebase de unde știa asta, iar bătrână îi spuse că cei doi gemeni ai săi, Laura și Tudor fuseseră născuți tot iarna.
Privind ploaia rece de ianuarie, fata își spuse că puțină ploaie nu a stricat niciodată nimănui.
Era asudată și obosită după travaliu, dar împingea cu putere și țipa, și scrâșnea, ca pruncul să îi audă glasul puternic și să știe că aceea care suferea pentru el, aceea care primea loviturile pentru el era mama lui.
Era o mamă care pierduse multe și suferise mult, o mamă disciplinată de durere și pregătită de soartă.
O mamă vrednică.
Apoi pruncul alunecă din trupul ei și începu să țipe și să se zbată, întocmai cum își închipuise Sofia. Tânăra scăpă câteva lacrimi de ușurare și printre ele se găsiră și câteva de emoție, iar după ce copilul fu spălat și șters, ea îl ceru și îi fu pus în brațe.
Îl privea cum stătea acolo, la pieptul ei, liniștit, cu pielea roșie, cu fața mică și murată ca o stafidă. Era fierbinte și Sofia aproape că putea să îi audă sângele vuindu-i prin vene, și inima lui mică bătând ca un ciocan într-o nicovală, din ce în ce mai puternic.
Din sânge și durere se iscă perfecțiunea, iar el avusese parte de ambele.
Era perfect.
Băiatul deschidea ochii, dar nu își putea vedea mama, fiindcă mai aveau să treacă săptămâni bune până când ar fi putut să distingă culori sau contururi. Degetele sale mici și firave apucară gulerul mamei și traseră încet de el.

„Hai, intră în viața mea, o să ne ascundem de restul lumii și o să ne făurim o lume doar a noastră, un loc unde instinctele și iubirea or să ne elibereze de oftaturi și vise ce nu se pot realiza.”

Încetase să plouă, iar norii se destrămau încet.
Soarele își revărsa razele calde peste mama și pruncul ei, prin fereastra curată.
În spatele ușii salonului, privindu-i pe cei doi prin geam, stătea Dumnezeu.
Avea mâinile înfipte în buzunarele pantalonului și cămașa descheiată la gât. Nodul cravatei era ușor destrâns. Vru să aprindă un trabuc subțire pentru a sărbători evenimentul, dar o asistentă care patrula pe coridor îl văzu și îl opri, oripilată:
– Domnule ! Acesta este un spital, nu aveți voie să fumați aici !
Dumnezeu strecură repede trabucul înapoi în buzunar, cu o mină supărată, și se mulțumi să îi privească pe cei doi, mama și fiul ei, cum stăteau acolo, privindu-se unul pe altul, fiecare reflectat în ochii celuilalt, fără să le pese de restul lumii. Și de ce să le fi păsat ? Restul lumii putea să aștepte. Toate minciunile și toată durerea fuseseră suflate de vânt, împrăștiate în văzduh. Nu mai rămăsese nimic, în afară de ei doi.
Instinctul inițial al fetei, care ar fi sugrumat această întreagă istorie, fusese puternic, dar fusese greșit.
Încrede-te în instinct, apoi alege calea opusă.
– Toate lucrurile mărețe au începuturi neînsemnate, murmură Dumnezeu, apoi se întoarse pe călcâie și o luă spre ieșire.
Zâmbind.
Nenorocitul.

Cosmin Leucuța

M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.