Stau pe un scaun rotativ și îmi sprijin coatele de tejgheaua asta slinoasă. E aproape miezul nopții. Prin fereastra largă pot vedea că bulevardul e pustiu. Din când în când câte o prostituată subnutrită, cu o părere mult prea bună despre abilitățile ei de a agăța bărbați cu bani, își mișcă picioroangele scheletice până la colțul străzii, unde sprijină felinarul cu globul spart. Se lasă să alunece până jos, aproape de trotuarul care pute a pișat proaspăt. Nu se apropie nicio mașină de ea. Își trage nasul, mă privește prin fereastra largă și murdară a restaurantului.
Privirile ni se încleștează. Suntem la fel. Asta gândesc eu. Ea îmi citește înfrângerea în privire și se îndepărtează tăcută, fără să facă gestul tradițional care implică degetul din mijloc.
Mi se zice Asul. Demult, aveam un noroc nebun și ieșeam din orice situație învingător. Dar lucrurile se schimbă, și oricât de As ai fi, nu poți câștiga partida cu o mână proastă.
În fața mea, pe blatul de pal plin de crestături batjocoritoare care s-au adunat de-a lungul anilor, se află o ceașcă de cafea. Lichidul dă înspre galben mai mult decât spre negru. Mai demult am vrut să fac o glumă, și i-am spus chelneriței:
– Cafeaua asta are gust de pișat.
Femeia – avea vreo treizeci și cinci de ani, un ochi tumefiat și sânii, odinioară frumoși, sunt sigur, erau lăsați – m-a privit și a spus fără să clipească:
– Știu. E din cauză că mă piș în ea.
Apoi și-a luat carnțelul pentru comenzi, două meniuri laminate și cafetiera, și s-a îndreptat spre doi bărbați care se așezau la o masă dinspre intrare. De atunci nu am mai ndrăznit să fac glume cu ea.
Iar acum privesc ceașca de cafea. Lângă ea se află un șervețel pe care am scris un catren care însumează mai multe decât aș vrea eu.
Roses are red
Violets are blue
People are dying
What the fuck can I do ?
Privesc cuvintele înșiruite.
Ai crede că după câte versuri am ascultat la viața mea, mai ales în ultima vreme, aș fi în stare să compun ceva mai de soi. Uită-te la ele. Sună a ceva foarte … nedigerat. Sună simplu, dar dacă stai să te gândești bine, adevărul nu a fost niciodată spectaculos. Adevărul este brutal, mereu a fost. Nu îi pasă ce crezi despre el, nu îl interesează dacă îți convine sau nu. Adevărul este un trecut pe care nu îl poți schimba. Nu am fost niciodată cine știe ce compozitor.
Nu îmi aduc aminte exact momentul în care l-am scris, dar eu l-am scris. Îmi recunosc scrisul de mână. Buclele stâlcite ale literelor parcă ar fi opera unui copil cu un retard mental sever.
Da, oamenii mor peste tot în jurul meu, și peste tot în jurul tău, și nu putem face nimic să oprim asta. De ce am vrea să o facem ?
Asta este întrebarea pe care mi-o pun de ceva vreme încoace. Nimeni nu protejează ce nu e al lui. Acesta este unul dintre principiile pe care funcționăm. Și natura funcționază așa, dar ea are alte motive. Oamenii sunt pur și simplu egoiști, dezinteresați de orice nu are legătură directă sau indirectă cu ei. Au resurse limitate și preferă scuzele drept scut. O să ajungem la asta mai târziu.
Privesc șervețelul din fața mea. Se spune că toate lucrurile mărețe au începuturi minuscule. Câte șervețele ca cel din fața mea au fost fundația pe care s-au construit lucruri care au schimbat lumea în care trăim ? Câte idei mărețe au fost destul de simple încât să poată fi cuprinse între cele patru margini ale unui șervețel ?
Ușa care dă în baie se deschide cu un scârțâit enervant și de acolo iese un bărbat din rasa negroidă. Poartă un trening gri ce pare să nu fi văzut apa de câteva luni, iar cele patru rânduri de gușe îmi spun că omului îi place puiul prăjit, dar nu și alergatul în parc.
Știu, sună ca și cum aș fi rasist și îndopat cu stereotipuri infecte. Și poate sunt. Poate sunt. Sincer, în stadiul de degradare mentală în care mă aflu, nu pot să contest că aș putea fi afectat de o anumită optică care ar defavoriza anumite categorii de persoane. Cum ar fi cei cu două picioare, două brațe, un cap și … răsuflare în piept. Cred că i-am cam triat, nu ?
Dar când ai aproape cincizeci de ani, ai văzut niște chestii, ai trăit niște chestii. Iar acele chestii te-au schimbat. Nu ai cum să treci prin viață fără să te schimbi. Iar dacă nu îți mai aduci aminte cum erai înainte de viață, nu e pentru că erai identic cu cel de acum. Nu. E pentru că ai uitat.
După bărbat se târăște în local un miros pestilențial. Îl știu, pentru că am fost de prea multe ori în baia aceea. Ar trebui ca cineva care ține la corectitudinea politică să lipească un afiș deasupra semnului ”WC”, iar afișul acela ar fi bine să spună ceva de genul: ”Cel mai infect”, iar dedesubt de ”WC”, un alt afiș pe care să scrie ”din lume”.
Iar imaginea ar fi completă, și omul ar ști în ce se bagă. Ultima dată când am intrat acolo eram cu stomacul întors pe dos din cauza unor stridii pe care le-am mâncat stând exact pe scaunul pe care stau acum. Da, stridii. Ai crede că am mai multă minte, și că nu aș comanda stridii într-un local care nu și-a mai zugrăvit pereții de treizeci de ani. Dar le-am comandat și, ca prostia să fie completă, le-am și mâncat. Când am intrat în baie, m-am aruncat în prima toaletă disponibilă, unde un dobitoc împroșcase întregul vas de toaletă cu o diaree maronie. Mi-am înghițit instantaneu stridiile, pentru a doua oară, și m-am retras încet, să nu cumva să trezesc monstrul.
Bărbatul a plecat. A ieșit în stadă, a privit în stânga, iar apoi în dreapta, și în final a traversat. Mai rar vezi atâta atenție acordată unui trafic inexistent.
Eu privesc iarăși versurile pline de adevăruri care mă amorțesc. Da, trandafirii sunt roșii, da, violetele sunt denumite prost, da, oamenii sunt (încă) muritori. Și da, eu încă nu știu cum pot împiedica asta.
Sunt obosit, dar nu mi-e somn. O să mă duc acasă, o să trag jaluzelele în jos și o să mă trântesc pe canapeaua deșelată. Poate, dacă mă îmbăt destul de tare, o să leșin, iar în acea comă superficială s-ar putea să mă pot odihni puțin. S-a mai întâmplat.
Îmi rotesc gâtul după chelnerița cu privirea murdară, dar nu dau de ea. Îmi aud – literalmente – scârțâitul oaselor gâtului. Sunt prea bătrân pentru căcaturile astea. Ar trebui să mă pensionez. Să agăț în cui arma și pălăria, să mă dezbrac de costumul ăsta cenușiu și să fac … ce dracu’ or fi făcând pensionarii. Poate îmi repar casa. Poate merg să îmi vizitez părinții. Nici nu mai știu care dintre ei a murit …
Mă simt împuținat.
Sunt singur, iar asta face ca nimicul din jurul meu să pară cu atât mai mare.
Oare ce-o fi făcând nevastă-mea ? Sau fiică-mea ?
Da, am o nevastă, sau mai bine spus, am avut una, demult, dar chiar și după divorț, tot mă gândesc la ea ca la nevasta mea. Unele lucruri nu se schimbă, oricât ai încerca. Și numai porcul ăla de Dumnezeu știe că am încercat.
Oare ce-o fi făcând nevastă-mea ? Sau fiică-mea ?
Când ai pierdut câte am pierdut eu – familia, prietenii, un țel în viață sau legătura cu umanitatea – asemenea întrebări nu sunt chiar lipsite de sens.
Dinspre bucătăria localului vine un miros grețos de ulei rânced, probabil același ulei în care au fost prăjiți ultimii cartofi pe vremea când țara asta era încă o țară măreață. L-au păstrat de nostalgici ce sunt. Ulei democratic pentru cartofi prăjiți democratici.
Dracu’ să-i ia ! Pe toți !
Chelnerița tot nu se materializează prin preajmă, așa că îmi fac dreptate singur. Mă ridic de pe scaun. Văd că tapițeria verde a fost spintecată de vreun tembel posesor de briceag elvețian contrafăcut. Tapițeria frumoasă, singurul lucru frumos din tot localul ăsta infect, și au stricat-o, bestiile !
Sunt mai amărât decât atunci când am intrat aici. Pe un perete pâlpâie fără ritm o reclamă de neon la o bere care nu se mai fabrică de vreo douăzeci de ani.
Oftez. Lumea a trecut mai departe și a uitat de locul ăsta.
E vremea să facem socoteala. Mă caut prin buzunarele pantalonilor de niște bani. Găsesc două bancnote mototolite și ceva mărunțiș. Privesc în jur. Chelnerița nicăieri. Fac socoteala în capul meu greu și lent: am băut două cești de cafea cu gust dubios (probabil conține mostre de urină, după cum am fost notificat mai devreme), am mâncat un sandviș (pâinea veche, fărâmicioasă, carnea avea un iz ușor rânced, iar muștarul a fost îndoit cu apă) și am făcut greșeala să mănânc și o felie de plăcintă cu lămâie. Paguba totală se ridică la una din cele două bancnote pe care le țin în mână, plus trei din cele șase monede. Să las un bacșiș ?
Ei bine, acesta e un subiect sensibil pentru mine. Înainte lăsam bacșișuri, și unele erau chiar grase. Dar apoi m-am luminat și mi-am dat seama că de fapt ce făceam era să îmi asum, în mod inconștient, rolul de patron neoficial al celor care mă serveau. Normal că patronul lor oficial era mai mult decât bucuros să mă lase să le completez salariile cu bacșișuri, în timp ce el le reducea proporțional, că de, nu e bine ca omul să câștige prea mult, i se urcă la cap, înțelegi ?
Așa că am zis: ”Fuck it !”, și am început să renunț (ciudată combinație, nu ?) la a mai lăsa bacșișuri. Adică, nu mă înțelege greșit. O să las ceva dacă omul face un efort suplimentar, dacă se dedică momentului, dar vorba aia, bacșiș doar de dragul bacșișului ? Nu, asta-i pentru dobitoci.
Deci las doar atât cât trebuie în farfurioara ciobită și murdară pe care se odihnea mai devreme ceașca mea de cafea, iar apoi mă îndrept spre baie pentru o ultimă stoarcere înainte de culcare. Vreau să intru în prima toaletă și dau cu ochii de două picioare. Două gambe atașate de doi genunchi care se află pe podeaua murdară. Deasupra lor se află un fund care se mișcă ritmic înainte și înapoi, iar trunchiul îi aparține chelneriței.
Acum înțeleg de ce nu era prea entuziasmată de bacșișul meu. În fața ei, cu pantalonii în vine, se află un bărbat cu ochii pe jumătate închiși și gura deschisă, ținându-se de pereții toaletei și gemând de o plăcere dubioasă. Chelnerița se oprește din ceea ce face și se întoarce spre mine. Buzele îi lucesc de salivă.
– Ce mă-ta te uiți ? Vrei și tu una ? Costă treizeci de parai. Dacă vrei, așteaptă la rând, termin în cinci minute. Dacă nu, cară-te dracului de aici, poponarule !
Mâna ei dreaptă se mișcă în sus și în jos în timp ce ochii ei mă sfredelesc, încărcați de durere și nevoie. Ochii ei mă întreabă dacă înțeleg. Iar eu înțeleg. Niciunul dintre noi nu face ceea ce face pentru că vrea. Nu. Așa merg lucrurile. Odată ce ei te-au prins de gât, nu îți mai dau drumul, și te trezești stând în genunchi la nesfârșit, în timp ce ei vin, unul după altul, și îți îndeasă rând pe rând, câte un mădular acru în gură. Nu poți să țipi, nu poți să fugi, și tot ce poți să faci este să sugi.
Mă dau înapoi și las ușa să îmi acopere imaginea din fața ochilor. Chelnerița își vede de treabă. Unul în plus, unul în minus. În marea schemă a lucrurilor, nu contează. Nu contează deloc.
Stau acolo, în fața ușii celui mai infect WC din lume, trăsnit de imaginea aceea care descrie perfect cercul vicios pe marginea căruia alerg și eu de-o viață întreagă.
Un bărbat trece pe lângă mine, mă lovește cu umărul și murmură:
– Ce dracu’ te holbezi la ușa aia ? Ce e de văzut acolo ?
Nu îi răspund. Sunt atât de obosit și de nervos încât probabil aș sfârși prin a-l împușca în rotulă. Dar e trecut de miezul nopții și nu vreau să aud genul acela de țipete la ora asta.
Ies afară. A început să plouă. Tipic. Îmi îndes pălăria pe cap și îmi bag mâinile în buzunarele trenciului. Prin furtună deslușesc siluetele reci, înalte și subțiri ale zgârie norilor din depărtare. Fulgerele se oglindesc în pielea lor de sticlă curată. Demonii de neon.
Mi se zice Asul, dar numele meu adevărat este Sam. Sam Ellroy.
Mai demult eram cel mai tare. Acum sunt doar o umbră, doar o șoaptă împrăștiată de vânt. Aud o melodie lentă cântată la un saxofon. Cel care o cântă nu are cine știe ce măiestrie. Suflă prea tare la unele note și nu își folosește buzele ca lumea. Secretul stă în buze când vine vorba de saxofon. Cântărețul ăsta acaparează prea tare muștiucul instrumentului, iar din cauza asta nu respiră cum trebuie. Dar melodia este una tristă, nostalgică. Una care se aude la finalul unei povești, după ce ascultătorul își șterge ochii roșii de lacrimi.
Ce te aștepți ?
În seara asta, în acest oraș a murit un mare cântăreț de jazz, iar eu aș fi putut împiedica asta. Saxofonul pe care îl aud face tot ce îi stă în putință pentru a-l onora.
Iar acesta chiar este sfârșitul poveștii. Și este o poveste tristă pe care o să ți-o spun mai târziu. O să îți povestesc toate detaliile. Cum a murit omul, cum i-am simțit sângele fierbinte în palmă, cum l-am văzut plecând din propriul lui trup, o să îți povestesc tot ce vrei. Dar doar după ce mă odihnesc. Am avut o zi … la dracu’, am avut un an foarte lung și greu. Acum sunt foarte obosit. Trebuie să mă odihnesc, dacă odihna îmi va accepta oasele în seara asta. Mă îndrept în josul străzii, pe sub felinare, prin ploaia deasă. Saxofonul își smulge ultimele note din trup și le lasă în voia vântului. Întunericul mă înghite și sper să nu mă mai scuipe afară niciodată.
(continuarea aici – https://liternautica.com/aproape-faimos-vol-2/)
M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.
Un bărbat în toiul crizei vârstei de mijloc, dezgustat de sine, de viața lui, de lumea în care se învârte. Scris cu pricepere, aș fi vrut totuși o întâmplare în final, nu doar lamentații și regrete.
my name is ellroy, james ellroy :) and i am almost famous.
mi s-a parut, citind povestea asta, ca citesc un compendiu de literatura americana noir. vocea povestitorului ar fi putut sa fie cea din the big lebowsky, scena ar fi putut avea loc undeva in LA, atmosfera parca rupta din james ellroy, personajele – ratate si debusolate.
foarte tare finalul. fara a da prea multe detalii povestesti o viata intreaga si deodata, tocmai cind cititorul e mai aproape de povestitor, il des-fiintezi.
chiar nu mai era nici o sansa pentru el? sinuciderea sa fie raspunsul final?
orto:
ndrăznit
Buzle îi lucesc
În mare schemă a lucrurilor
mulțumesc de lectură și păreri.
FLORIN: sincer, mă gândesc la o continuare, dar dacă muza nu îmi șoptește nimic, rămâne doar la stadiul de gând.
GABRIEL: da, personajul se bazeaza pe detectivul hard-boiled specific romanelui lui James Ellroy, iar scena ai ginit-o: romanul pulp-noir al anilor 50-60.
cum îi spuneam și lui Florin, cuget la o eventuală continuare. vă țin la curent dacă se materializează ceva.
mersi de atenționare. am corectat.
Am apucat sa-ti citesc vreo doua texte pana acum, dar asta se pare ca a rezonat cel mai bine cu mine. Merita dezvoltat intr-un roman, nu prea am vazut stilul asta pe la noi, desi…daca ai muta locul actiunii in Romanistan, nu stiu daca ar mai avea acelasi impact asupra mea. Oricum, in forma asta, mi-a placut. Hats off.
mulțumesc de lectură și opinie, DAN :)
da, se pare că am sugerat involuntar o continuare. o să încerc să lucrez la ea.
unele lucruri țin strict de anumite locuri, iar literatura de genul acesta – romanul detectivului mereu plouat – nu dă bine nicăieri altundeva decât în Los Angeles sau Chicago sau New York. deci probabil va rămâne acolo :)
offtopic: Romanistan :)) funny !
„Dar când ai aproape cincizeci de ani, ai văzut niște chestii, ai trăit niște chestii. Iar acele chestii te-au schimbat. Nu ai cum să treci prin viață fără să te schimbi. Iar dacă nu îți mai aduci aminte cum erai înainte de viață, nu e pentru că erai identic cu cel de acum. Nu. E pentru că ai uitat.” mi-a placut paragraful asta pentru ca am vrut sa-l scriu si eu pe undeva, exact asa :)
Bun finalul..
In rest, nu sint atras deloc de literatura si nici filmele (hai sa spun si eu) noir.. ultimul pe care l-am vazut, the Samaritean cu Samuel Jackson mi s-a parut mare pierdere de timp.
Nu stiu daca intra la noir :) – sigur ar trebui sa intre dupa clasificarea, actiunea merge din rau in mai rau :) dar mi-au placut asa ca referinta greu de egalat: Cine l-a omorit pe Palomino Molero si Orbirea.
Uite ca am citit si eu definitia genului noir:
„Noir fiction (or roman noir) is a literary genre closely related to hardboiled genre[1] with a distinction that the protagonist is not a detective, but instead either a victim, a suspect, or a perpetrator. Other common characteristics include the self-destructive qualities of the protagonist.[2] A typical protagonist of noir fiction is dealing with the legal, political or other system that is no less corrupt than the perpetrator by whom the protagonist is either victimized and/or has to victimize others on a daily basis, leading to lose-lose situation.
Scris dedicat, ca de obicei.. :)
P.S. A nu se intelege ca cele doua exemple pe caer le dau mai sus fac parte din literatura noir.. spun doar ca din punctul meu de vedere asta ar fi limita pina unde as merge spre „dark”
Nu știu în literatură cum este, dar filmul noir e cu gangsteri, cu femei fatale și rele, se petrece noaptea, are o voce din off (eroul principal sau un povestitor) care se vaită tot timpul, comentează, se destăinuie spectatorului, dialogul e foarte rapid și mult. Sunt multe clișee. Capodoperele genului sunt Șoimul maltez, Casablanca (cu Humphry Bogart), Citizen Kane, The Third Man, Stigmatul răului (cu / de Orson Welles), Strangers in a train, Rebecca, Notorious (Hitchcock). Am văzut unele din ele Șoimul, Casablanca de vreo 10 ori.
Eu l-am citit ca pe-o distractivă parodie a romanului/filmului polițist. Aș zice, de continuat numai dacă împingi textul într-o direcție cu totul surprinzătoare și originală. Între timp, e bine așa cum e. Nu-i nevoie de mai mult.
OFF: mi-ai făcut chef să revăd Lethal Weapon („too old for this shit”)
mulțumesc pentu lectură :)
CORNEL: literatura noir sau cea hard-boiled nu m-au atras nici pe mine, așa cum nici romanele polițiste nu prea îmi sunt la suflet, dar am zis că fac o încercare. am lăsat mâna să îmi alunece pe taste și asta a ieșit.
FLORIN: da, există câteva clișee care scot în evidență filmul noir. mi se pare a fi cel mai clear-cut gen de filme. oricine îl poate recunoaște, dacă are un minim de informații despre el. poate o să apară și în viața lui Sam Ellroy o femeie fatală :))
MIHAI: mă gândesc la ce aș putea adăuga, pentru că, așa cum ai zis, dacă nu adaugi nimic demn de menționat, nu prea are rost să te obosești. to be continued.
nu am mai văzut de mult Lethal Weapon :)) primele două mi s-au părut foarte bune.