Aproape faimos, vol. 2

aici se află volumul 1 – https://liternautica.com/aproape-faimos/

Ajung acasă și încui ușa în urma mea.

Apartamentul meu e pustiu. Lumina de pe stradă își face cu greu loc printre jaluzelele pe jumătate trase. Ploaia lovește în pervaz, iar apoi se scurge pe parchetul vechi. Mâine se va umfla. Nu o mai bag în seamă. Sunetul ei mă liniștește.

Îmi agăț trenciul în cuier și îl las să se scurgă pe carpeta de la intrare. Pantofii mei scâlciați și uzi își găsesc singuri locul de culcare, chiar lângă perete. Șosetele mele sunt ude, dar calde.

Mă trântesc într-unul din cele două fotolii care flanchează canapeaua. Acolo mă așteaptă o sticlă de whisky pe jumătate goală, iar lângă ea un pahar în care am stins o țigară acum cine știe cât timp. Scormonesc în pahar după țigara înecată și o arunc în scrumiera pe jumătate plină. Torn și rămășița de băutură, plină de fulgi de cenușă, din pahar în scrumieră. Îmi pun două degete de whisky. Iau o gură. E cald. Oftez și mă îndrept spre bucătărie. Pe drum, apăs pe butonul robotului, să văd ce are de spus.

– Aveți … trei … mesaje, mă anunță o voce nehotărâtă.

Asta e ceva nou. Nu am mai avut atâtea mesaje pe robot … de când l-am instalat. Îmi înfrâng totuși curiozitatea și mă îndrept mai întâi spre frigider. Deschid congelatorul și caut niște gheață. Stratul de zăpadă din congelator e gros de două palme. Nu glumesc. În fund reușesc să deslușesc ceva ce pare a fi o bucată de carne, dar statul de gheață a acaparat-o aproape cu totul, a încorporat-o în acel peisaj arctic, și nu cred că îi va da drumul prea curând. Lângă frigider se află chiuveta, iar turnul de vase nespălate care zac acolo de cine știe când îmi atrage, pentru o clipă, bruma de atenție pe care o mai am. Nu găsesc gheață, așa că rup o bucată de zăpadă din congelator și o arunc în pahar.

Mă întorc în semi-obscuritatea camerei de zi și apăs pe butonul de redare a mesajelor.

Mă așez înapoi pe fotoliu și torn whisky peste zăpada din pahar, în timp ce robotul îmi recită cuminte cele trei mesaje. Mă tolănesc pe spate și le ascult.

– Primul … mesaj.

Bip !

– Sam ! Sam ? Ești acolo ? Răspunde dacă ești acolo ! Trebuie să vorbim.

Apoi se întrerupe. Era Gina, fosta mea nevastă. Îi recunosc vocea, nu am cum să nu o fac. Are o voce care sună ca nicio altă voce pe care am auzit-o vreodată. E ușor nazală, dar nu aș spune că e enervantă. Mai degrabă amuzantă.

– Al doilea … mesaj.

Bip !

– Sam, sună-mă cât de repede poți. E urgent. Am încercat să te sun la birou, dar nimeni nu știe pe unde dracu umbli ! Am încercat să te sun pe mobil, dar nu răspunzi. Am nevoie de ajutorul tău. (pauză) E vorba de Sonia.

Apoi se întrerupe iarăși.

Sonia e fiica noastră. Acum are vreo șaptesprezece ani. E în al treilea an de liceu. Cred.

Încep să mă simt constrâns, iar asta mă face să mă simt nervos. Când m-am dat Gina afară din casă și mi-a spus să nu mă mai întorc, a uitat să menționeze că mă va căuta ori de câte ori are chef, în orice moment din zi sau noapte, atunci când va fi vorba de chestiuni pe care nu are chef să le rezolve singură.

După ce am divorțat, Gina s-a căsătorit cu un fraier care lucrează într-o bancă și poartă ochelari cu ramă de os. E genul care strănută într-o batistă de fiecare dată. Da, genul acela de om.

Mă enervez și îmi aduc aminte că am paharul în mână. Dau peste cap cele două degete de whisky, apoi îmi pun altele în loc. Mă caut în buzunarul hainei după țigări.

– Al treilea … mesaj.

Bip !

Îmi aprind o țigară și aștept.

– Bună ziua, domnule Ellroy. Vă contactez din partea firmei de închirieri video ”VideoRent”, ca să vă anunț că ați depășit cu cinci zile termenul de închiriere pentru filmele împrumutate. Vă așteptăm să le returnați în cel mai scurt timp, la sediul nostru. Vă doresc o zi bună.

Bip !

– Nu mai … aveți … mesaje noi, zice vocea cu stupoare autentică, apoi amuțește de tot.

Cuvintele lor – ale Ginei, ale robotului și ale tipului care îmi cere să returnez filmele – continuă să îmi sune în urechi mult timp după ce piuitul robotului s-a stins.

Trag din țigară. Fumul se ridică leneș spre tavan, feliat de razele de lumină care pătrund în cameră printre jaluzelele lăsate.

Privirea îmi rătăcește pe pereții goi. Umbrele care pătrund înăuntru se lungesc odată cu depărtarea farurilor care le produc. Aud un claxon printre stropii grei de ploaie, apoi un scrâșnet de roți. Cineva înjură, apoi mașina șuieră mai departe. Ceva e în neregulă. Îmi rotesc privirea încet prin cameră. E aproape liniște, și aproape întuneric. Scara de incendiu se poate vedea prin fereastra din fața mea. Mai trag un fum din țigară, apoi o storcoșesc în scrumieră și îmi aprind alta. Încă două degete de whisky în pahar.

Ați depășit cu cinci zile termenul de închiriere pentru filmele împrumutate …

Ce filme am împrumutat eu ? Nu am timp de filme. Abia am timp să beau și să dorm, darămite să mai îmi pierd vremea cu mizeriile care trec mai nou drept filme. Despre ce vorbește tipul ăsta ? Nu știu, pentru că nu am împrumutat absolut niciun film, de la absolut nicio firmă de închirieri video. Nici măcar nu am un DVD player acasă.

Și atunci despre ce vorbește tipul ?

Avea o voce normală, aproape plăcută. Ușor guturală, ca și cum tocmai își revenea după o răceală. Îl înțeleg. În orașul ăsta plouă mereu. În orașul ăsta mereu abia îți revii după o răceală. Dar parcă am simțit și altceva în vocea lui. Un fel de nervozitate reținută, ca și cum se chinuia să fie politicos. Prea politicos.

De unde dracu știe cum mă cheamă, și de unde dracu are numărul meu de telefon ?

Mă ridic și mai rulez o dată ultimul mesaj.

– Bună ziua, domnule Ellroy. Vă contactez din partea firmei de închirieri video ”VideoRent”, ca să vă anunț că ați depășit cu cinci zile termenul de închiriere pentru filmele împrumutate. Vă așteptăm să le returnați în cel mai scurt timp, la sediul nostru. Vă doresc o zi bună.

Hm. Hai, Sam, dă-ți seama ce dracu ai făcut. Dacă azi ai depășit cu cinci zile termenul, înseamnă că trebuia să le returnezi joi. Iar asta înseamnă că le-ai închiriat marți sau miercuri. Unde ai fost marțea sau miercurea trecută ?

Îmi masez fruntea în căutarea unor revelații ruginite, dar sunt prea obosit pentru un asemenea efort.

Mai trag din țigară un fum.

De unde naiba avea numărul meu de telefon ? Chestia asta trebuie investigată.

Apoi îmi aduc aminte de Gina și de Sonia. În starea în care mă aflu, nu fac nici două parale. Trebuie să mă odihnesc. E probabil vreo alarmă falsă, ca de obicei. Sonia și-a făcut vreun alt tatuaj, sau a fost adusă acasă sâmbătă seama de către poliție. Gina trăiește într-o lume în care adolescenții nu fac prostii, și ascultă mereu de sfatul părinților. În lumea Ginei, fetele nu învață niciodată ce este sexul oral, iar băieții sunt niște papă-lapte care strâng fusta mamei chiar și la douăzeci de ani.

Eu sunt puțin mai realist. Tot ce i-am spus Soniei vreodată a fost să aibă grijă ce face, pentru că unele lucruri nu se mai pot desface. Am avut, și încă am încredere în intelectul ei și în abilitatea ei de a face alegerea corectă în fiecare situație dată. Încă nu am avut probleme majore cu ea. Sigur, știu când poliția o ridică de la vreun chef, sau de prin vreun club. Colegii mă anunță și, din curtoazie, fac problemele să dispară, iar la momentul potrivit, și eu le întorc favoarea. La fel stau lucrurile și cu clinicile din oraș. Sonia a fost – deocamdată – destul de deșteaptă încât să nu rămână gravidă cu vreun fraier căruia probabil că i-aș rupe gâtul dacă s-ar uita la mine greșit. Dar asta implică o încredere din partea mea pe care Gine nu o are, și nici nu o va avea vreodată față de propria ei fiică.

Totuși, pun mâna pe telefon și o sun pe Gina.

Telefonul sună de câteva ori. Îmi aduc aminte că e trecut de miezul nopții, și poate nu ar trebui să o deranjez la ora asta. Dar dacă e vreo problemă cu Sonia, nu contează cât e ceasul. Iar dacă nu e nicio problemă cu Sonia, nu mă deranjează să îi stric somnul de frumusețe muistului care îmi regulează fosta nevastă. Îl și văd scâncind de frustrare, ridicat într-un cot în patul lor mare, zgâlțâind afectat umărul nepăsător al Ginei.

Gina doarme ca un mort. Nu, greșesc. Un mort poate fi trezit, Gina nu.

Telefonul continuă să sune și fraierul răspunde într-un final.

– Alo ? îi aud vocea pițigăiată.

Are o voce de copilă, o voce de bărbat care nu a pus în viața lui o țigară în gură, care nu a băut în viața lui un pahar de tărie. Care nu țipat vreodată la un concert rock. Care nu a înjurat pe nimeni de mamă. O voce de poponar.

– Julius, sunt eu, Sam.

Are și nume de poponar.

– Sam ? se miră el, de parcă nu ar ști cu cine vorbește.

– Da, Sam, zic eu suflând fumul afară. – Am primit astăzi două mesaje de la Gina. Zicea că este o problemă cu Sonia …

– Ah, da, Sam. Avem niște problem cu fata. Vezi tu … e cam neascultătoare. Și lipsită de respect.

Sincer, nici eu nu aș respecta un fraier ca Julius, iar pe Gina, care se culcă cu el, cu atât mai puțin. Dar sunt părinte, așa că trebuie să par preocupat. Îmi intru în personaj:

– I-auzi. Spune-mi, ce a făcut de data asta ? Un alt tatuaj ? A venit beată acasă ? A lăsat capacul de la toaletă ridicat ? Știu: a tras un pârț la masa de seară. Asta s-a întâmplat, Julius ? Hm ?

Îi las timp să se gândească, apoi aud:

– Sam, să știi că nu apreciez tonul tău și nici cuvintele sarcastice pe care mi le adresezi. Știu că nu mă prea agreezi, nu ai făcut-o niciodată, dar acesta nu este momentul să ne măsurăm în cuvinte prost alese. Georgina te-a sunat pentru o problemă serioasă legată de fiica voastră. Te rog să fii mai receptiv la problemele fetei. Poate nu le-ar avea dacă ai fi un tată mai bun. Ți-o dau pe Georgina. Noapte bună, Sam.

Rămân mut. Fraierul ăsta tocmai mi-a dat cu tifla ?

Dar nu apuc să îmi adun gândurile sparte și împrășiate de manierele impecabile ale lui Julius, că aud vocea Ginei:

– Alo ? Sam, tu ești ?

– Nu, Gina, te înșeli. Nu sunt eu.

Pauză, până când își dă seama că încercam să glumesc, apoi:

– Pe unde dracu umbli ? De ce nu răspunzi la telefon ?

– Am … niște probleme …

– Scuze, asta ai. Mereu scuze. Și probleme, da. Ar trebui să mergi la un psihiatru …

Îmi aprind o altă țigară și mă întind după paharul cu whisky, în timp ce Gina își face numărul. Ridic paharul și constat că zăpada din el e aproape dispărută. Torn încă două degete le whisky în el. Sticla e aproape goală. Încă un soldat mort.

O întrerup pe fosta mea nevastă din sportul ei preferat: cicăleala.

– Gina, nu îmi aduc aminte când am dormit ultima dată și am mare nevoie de un duș și de două boabe de Halcion. Spune-mi ce dracu vrei la ora asta de la mine ?

O aud cum oftează și își adună forțele. Vocea i se schimbă. Devine caldă și preocupată, dar și ușor acuzatoare:

– Sonia a fugit de acasă acum două zile.

– Și de ce m-ai sunat abia astăzi ?

– Pentru că nu mi-am făcut griji până astăzi.

– Vorbești de parcă a mai făcut asta înainte, murmur eu.

Intuiția de detectiv intră în acțiune.

– Da, s-a mai întâmplat, dar s-a întors acasă după două zile, recunoaște Gina.

Dinții mei se strâng peste filtrul țigării, mutilându-l.

– Și acum ce s-a schimbat ? De ce nu s-a întors și de data asta ?

– E cu un băiat …

– Așa. Știi unde se află ? întreb eu, pipăindu-mi instinctiv pistolul din tocul de la piept.

Gina oftează:

– Sam, e mai complicată treaba.

– Deloc. Mă urc în mașină, ajung acolo, sparg ușa, îl apuc pe tip de cap, îi dau de înțeles că Sonia nu e banca lui de spermă și apoi plec cu ea.

– Nu știu dacă am făcut un lucru bun, sau un lucru rău că te-am sunat.

– Spune-mi unde se află.

– Nu știu adresa, dar nu e cazul să te agiți. Nu te-am sunat ca să te asmut pe ei, ca un câine turbat. Vreau să stai de vorbă cu Sonia. Nu are nevoie de țipete sau de dojană. Are nevoie de legătura aceea pe care o aveți voi doi. Ce dracu Sam, nu ți-ai mai văzut fata de aproape șase luni.

– Ai grijă Gina, începi să vorbești ca Julius.

– Julius e un tatăl mult mai bun decât ești tu, mă înjunghie ea.

Dar are dreptate.

– Numai că Soniei nu îi pasă de el. Ea te vrea pe tine. Tu ești tatăl ei, nu Julius.

Din nou are dreptate. Ar trebui s-o iau cu mine într-o seară la poker. Dacă o poate ține așa cu sfaturile măcar câteva ore, m-am îmbogățit !

Trag din țigară și dau peste cap băutura.

– Sam, mai ești acolo ?

– Da. Există vreo modalitate să intru în contact cu ea ?

– Indirect. Printr-o prietenă de-a ei. Ea știe unde s-au dus. Dar Sam, trebuie să te porți cu mănuși de data asta. Se întâmplă ceva cu Sonia. O simt. Nu sunt prostiile obișnuite. Nu vrea atenție în sensul acela în care vor atenție adolescentele. Cred că e ceva diferit de data asta. Îmi promiți că vei fi atent ? Mai atent decât de obicei ?

Îmi încleștez fălcile. Nu îmi place să fac promisiuni pe care știu că nu le pot ține. Mai ales în fața Ginei.

– Bine, o să fiu blând ca un miel, și răbdător ca un condamnat la moarte.

– Nu fii morbid. Culcă-te. Vorbim mâine.

– Credeam că e urgentă treaba.

– Dacă era urgentă, o rezolvam eu. Mai poate aștepta până mâine. Trebuie să fii în formă. Sună-mă mâine dimineață, după ce te trezești, bine ?

– OK.

– Noapte bună, Sam, zice ea, apoi închide.

Rămân cu receptorul la ureche. Mă apropii cu pași îndepărtați de mine de fereastră. Privesc în gol, la orașul de sub mine. Ploaia brăzdează fereastra și undeva, în depărtare, se aud sirenele unei ambulanțe. Pleoapele îmi sunt grele, tivite cu plumb. Vreau să dorm. Trebuie să dorm. Mă gândesc la Sonia.

Dar nu există odihnă pentru ticăloși. Nu cu adevărat.

Știi ce vede un ticălos atunci când închide ochii ? Îți spun, dacă vrei să știi. Vede toate ticăloșiile pe care le-a săvârșit. Stă în primul rând, chiar în mijloc, la spectacolul extraordinar, și își vede toate ticăloșiile, în culori vii și un sunete stridente. În 3-fucking-D.

Ele îl bântuie, la nesfârșit.

Mă întind pe canapea. Luminile mașinilor care trec pe strada din fața ferestrei mele se lungesc și apoi se îngustează, înainte să dispară. Pistolul din tocul de la piept mă stânjenește, așa că îl scot și îl pun sub perna murdară pe care o am la cap.

Închid ochii și mă pregătesc de ticăloșii.

INTERLUDIU

Era o vreme …

Cele mai amare lacrimi sunt copii acestor cuvinte: ”Era o vreme …”

Era o vreme când eram tineri și nu știam că ai doar o mână de alegeri pe care le poți face cu adevărat. Nu există nimic infinit pe lumea asta. Nu te poți întinde la nesfârșit. Abia îți îndrepți spatele că ai și dat cu capul de tavan. Abia îți întinzi mâinile că ți-ai și lovit degetele de pereți.

Ești prins într-o cutie mică, un loc strâmt care devine din ce în ce mai strâmt pe măsură de timpul trece.

Era o vreme când aveam vise și curaj. Acum s-au sfărâmat toate, iar noi nu suntem stăpânii lumii în care trăim. Nu, noi doar plătim chirie.

Cosmin Leucuța

M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.