Întrecerea

Locul 2 – Maratonul Literar, ediția 5, 2016

– Vrei și tu?
– Nu, mulțumesc, încerc să mă las.
Un râs înalt și sarcastic răsună în semiobscuritatea unei scări de bloc ridicat în stil art-deco.
Femeia elegantă se oprește cu greu din chicotit, cotrobăie îndelung în poșeta neagră și scoate o tabacheră fină, cu margini aurii.
– Bine, fie cum zici tu, vine răspunsul întrerupt de alte și alte accese de veselie bizară în contextul dimineții anoste de octombrie.
Cu mișcări nervoase, femeia își aprinde o țigară subțire și privește pierdută fumul aromat care cucerește încet anticamera scundă, ridicându-se spre tavan, îmbrățișând colțuri întunecate și cutii poștale pe care le umple cu scrisori-fantomă, fără a fi nevoie să le deschidă.
– Haide, haide, mult a fost, puțin a rămas, spune împăciutor bărbatul care o însoțește, punându-și protector mâinile pe umerii ei, în încercarea de a o calma.
Îmbrăcați amândoi în negru – el într-un costum elegant, impecabil croit, ea într-o rochie de catifea, abia ghicită prin pardesiul deschis – par că așteaptă împreună fie convoiul însuflețit, dar sobru, al unor nuntași gata ceremonia religioasă, fie procesiunea cernită a îndoliaților care se despart de un prieten drag.
– Ai dreptate, trebuie să coboare în curând, spune ea, privind ceasul de la încheietură. Lumina cenușie a sfârșitului de toamnă se insinuează printre gratiile porților închise, face să strălucească scurt cadranul fațetat al micii bijuterii prinse pe o curelușă subțire din piele, apoi lasă să se întrevadă umbra vagă a cuiva care încuie ușa la un etaj îndepărtat.
– Vine, Doamne, nu știu dacă pot să fac asta, șoptește femeia, întorcându-se spre el, cu o expresie terifiată în ochii mari și negri. Cu degete tremurânde, îi cuprinde mâinile și îl privește rugător, ca și cum ar implora ajutor de la singurul om de pe lume capabil să i-l ofere cu adevărat.
– Nu mai pronunța numele ăla blestemat în prezența mea, bine? Ba sigur că poți, trebuie. El nici n-a stat pe gânduri când a fost vorba să te trădeze, de ce nu ai plăti cu aceeași monedă?
Fără a da atenție replicii lui, femeia îi eliberează mâinile și pășește ezitant spre ieșire.
– Nu, nu pot. Simt că nu trebuie. Nu am ce să mai fac, am pierdut, și e mai bine așa. Hai de aici! îl îndeamnă ea, stingându-și țigara într-una din concavitățile crem ale caloriferului de sub cutiile poștale.
– Nu! Rămâi! o contrazice bărbatul, barându-i accesul către ușă. Vrei să uiți tot ce ați clădit și a distrus? Ești atât de lașă încât să pleci fără luptă? Haide, Clara, nu fi copil! revine el mai blând, văzându-i ochii înotând în lacrimi. Nu va simți nimic, îți promit. Uite, dacă vrei, termin repede. Îl fac să se împiedice, să cadă și să își rupă gâtul pe scări. Doar să-mi dai ordin, și s-a și terminat, da?
Femeia clatină ușor din cap, surâzând aproape imperceptibil. Are într-adevăr ceva inocent, o expresie tristă și serioasă care îi îndulcește trăsăturile, făcând să se topească zeci de ani încrustați în fizionomia ei.
– Deci, vrei? Spune-mi! strigă el, destrămând vraja. Cel așteptat se apropie rapid de parter, ecoul pașilor reverberând tot mai aproape.
– Nu, nu vreau! răspunde ea la fel de imperativ. Orice-ar fi, l-am iubit, iar dacă a ales pe altcineva, e treaba lui. Să mergem acasă, acum! Tu însuți ai spus doar că-ți place să-i faci pe oameni să se înșele reciproc. Ar putea la fel de bine să fie vina ta, pentru Dumnezeu! Femeia îl prinde de mână și-l trage violent după ea, atât de brusc încât pălăria care până atunci îi acoperise fruntea și ochii alunecă la picioarele ei, acoperindu-i vârfurile rotunde ale botinelor din piele de căprioară.
– Nu! răcnește el prelung, cu privirea aprinsă de furie. Am vorbit deja de o mie de ori despre asta, și te-ai hotărât. Nu te mai juca așa cu mine, sau o să te fac să regreți amarnic! Și nu mai pronunța numele ăla abominabil, dacă nu vrei să experimentezi reacția de combustie spontană pe propria piele, chiar acum!
Femeia îi susține privirea zâmbind disprețuitor. Versatilă ca o actriță experimentată, a pierdut într-o clipă expresia de nevinovăție, înlocuind-o cu cea mai mușcătoare ironie. Calmă, îi înapoiază pălăria și-i vorbește ca și cum ar interpreta un locatar deranjat de zgomot.
– Dragul meu, termină cu scandalul, aici este un bloc de oameni bătrâni și respectabili, care își merită cu prisosință liniștea după o viață întreagă de muncă, ce Du… ce naiba?! reia sarcastic, după o pauză voit prelungită până la exagerare. Tocmai mi-am dat seama de ceva, în plin potop de amenințări, probabil că mi-a prins bine să studiez Dreptul, deși nu mă integrez încă în sistem. Deformație profesională, aceea de a avea revelații subite sub presiunea celor care vor să te corupă. Haide afară să vorbim în pace, e ultima mea ofertă.
Pașii celui de la etaj se aud chiar deasupra lor. Un bărbat tânăr coboară la parter, deschide cutia poștală, scoate două plicuri pe care le aruncă neglijent în servietă, închide la loc și iese grăbit, fără că măcar să îi onoreze cu privirea pe intrușii din hol. Cuplul rămas înăuntru se înfruntă din priviri, față în față, într-un duel tăcut și intens.
– Ai făcut alegerea corectă, rupe ea tăcerea, surâzând politicos. Mi-ar plăcea să am darul tău de a mă face nevăzută după pofta inimii, poate m-aș reprofila și aș deveni cel mai grozav detectiv particular.
– Îl poți avea. Poți avea tot ce dorești. Cât timp nu mă calci pe coadă, ca mai înainte. Ai mare noroc, dar nu profita: încă un pas greșit, și schimbăm foaia, spune el, ținându-i galant ușa și oferindu-i brațul.
Cei doi se îndreaptă în liniște spre grădina din apropiere. Femeia îl urmărește lung cu privirea pe cel care le-a scăpat, până când silueta acestuia se topește în ceața care începe să se lase la orizont.
– Rămâi puțin cu mine aici, îi spune pe un ton inexpresiv însoțitorului, așezându-se pe una din băncile aflate în fața clădirii de apartamente.
Bărbatul ia loc, își pune pălăria înapoi, iar ochii lui negri par aprinși uneori de scăpărări stacojii, ca și cum în străfundul lor de smoală s-ar afla focuri arzând mocnit.
– Te ascult.
– Toate amenințările tale sunt simple împroșcări cu venin, venite din partea unui diletant în arta dreptului. Nu ai niciun contract, nicio semnătură, iar pe baza acordului verbal nu poți pune temei. Mă aflam într-un moment de vulnerabilitate psihică, și orice instanță ar recunoaște acest fapt ca fiind valid.
Femeia încrucișează picior peste picior și îl privește drept în ochi, zâmbind provocator.
– Nu mă intimidezi, deși ești cine ești. Să-ți intre bine în cap. Te pot face să pleci la fel de ușor cum te-am chemat.
În mod neașteptat, bărbatul surâde cu oarecare mândrie și își pune brațul în jurul taliei ei subțiri.
– Deci așa… Îmi dezvălui în sfârșit fața ta adevărată, fără fragilitatea jucată atunci când mă implorai să vin. Atunci când, părăsită fiind, ai fi dat orice ca să te răzbuni. Ai dreptate, mă poți alunga oricând, doar că mi-am păstrat și eu un as în mânecă: pot fi izgonit de lângă tine, însă propria ta casă îmi va fi mereu deschisă ca unui prieten drag. Mai știi când, în seara aceea plină de suspine, am bătut la fereastră și mi-ai spus să intru? De numai atât a fost nevoie ca să mă autoinvit apoi oricând. Amintește-ți regulile, doar ziceai c-ai citit “Faust” de cel puțin trei ori prin liceu, nu?
Femeia pălește brusc și buzele îi freamată fără a scoate un sunet. Strânsoarea brațului devine tot mai puternică, partenerul de conversație aplecându-se asupra ei și șoptind rar:
– Nu mai scapi niciodată de mine.
– Mă mut, spune ea mecanic, fără convingere, mai mult ca să își confirme că a recâștigat controlul propriilor cuvinte.
– N-ai bani. Și, până îi vei câștiga, te vei plictisi să-ți pierzi nopțile. Sau vei înnebuni. Îți voi umple fiecare oră cu tentații și viziuni ale dorinței tale reprimate. Vei ceda. Vei semna. Sau voi semna eu însumi, cu mâna ta care, într-un moment de slăbiciune, nu se va mai opune. Crede-mă, când vreau ceva, sunt foarte convingător. Nu vei avea o clipă de liniște.
– Așa e. Femeia îl privește ca și cum l-ar vedea pentru prima oară. Nu ar fi trebuit să te port în minte nicio secundă. Carte blestemată…
– Recunoaște, ai pierdut. Se întâmplă și celor mai buni, eu știu asta cu siguranță. Doar am căzut cel mai de sus.
Femeia ridică gânditoare privirea către cer. Soarele se arată preț de câteva secunde, iluminând siluetele celor doi. Umbrele proiectate în fața lor dansează scurt, apoi dispar, topite în semiobscuritatea cenușie a zilei.
– “Mai multă lumină”… Stai puțin! Minți. Nu ai respectat nimic. Trebuia într-adevăr să te poftesc înăuntru, dar să ieși tot pe fereastră ca ritualul să fie complet și să poți rămâne data viitoare oricat dorești. N-ai făcut asta! femeia râde sarcastic și-i aruncă zeflemitor o întrebare, din vârful buzelor conturate roșu: Ai devenit comod și șantajist după toata munca murdară? Sau nu voiai să îți chinui și mai mult vertebrele tasate de atâtea secole de fărădelegi? Până la urmă, de ce să nu ieși elegant pe ușă, când habar n-ai încă dacă târgul va fi făcut? Nu am idee cum ai reușit, totuși. În piesă, erai obligat să pleci prin același loc pe care l-ai ales ca să vii.
Bărbatul o fixează surprins și își retrage mâna ca ars.
– Da, după atâta ratare te plictisești să faci lucrurile ca la carte, mai ales când rezultatul e mereu același. Cât despre reguli, vremurile se schimbă. Codul de lege devine mai lax. Dispoziții de sus. Și e bine că lucrurile se adaptează timpurilor. Ai fi vrut să apar în capă și pantaloni bufanți înaintea ta? Ridicol pentru secolul ăsta! Doar prostia de ritual inițiatic a rămas încă în picioare, dar sper să îl abrog, în câteva secole, cu puțin noroc și multă delăsare din partea superiorilor. Am șanse, nici opoziția nu mai e ce a fost. Și e suficient că, momentan, pot intra în casă după bunul meu plac. Ce nevoie aveam atunci să rămân mereu cu tine înăuntru? Credeam că vei ceda ușor, m-am înșelat, dar orice se poate repara. Ce contează că am să dispar la comandă? Pot încerca din nou să ies pe fereastră, într-o secundă de neatenție din partea ta. E doar o chestiune de timp. Iar apoi, să te ții! Am să-ți plătesc impertinența cu vârf și îndesat. Important este că m-ai primit o data.
– Corect, îi taie ea vorba, cu o expresie triumfătoare. Doar că acum știu cum să mă păzesc de tine. Cu ritualul incomplet, nu ai cum să rămâi atât de mult încât să joci iar rolul de Romeo care se cațără la balcon, ca să scape de data asta de o Julietă smintită ca mine.
Câteva clipe, rămân împreună în tăcere pe bancă – o pereche în pragul despărțirii, după ce fiecare l-a acuzat pe celălalt de vrute și nevrute, până când izvorul invectivelor, secat acum, apare dezolant înaintea amândurora.
– Nu-ți va fi dor să ai cu cine să discuți comploturi la cafea, dimineață de dimineață? Știi bine că Olga începe să se plictisească de modul repetitiv în care îți plângi de milă… spune el fără convingere, doar pentru a avea ultimul cuvânt.
– Olga s-a mutat în dimineața asta, după ce am plecat noi. Probabil și din cauza lamentațiilor mele.
– Înțeleg.
Bărbatul sare în picioare, ca electrizat de o revelație subită.
– Acum ce mai ai? îl întreabă ea plictisită, scrutându-i totuși fiecare mișcare. Să nu-mi spui că vrei să mă părăsești și tu pentru alta pe care tocmai ai văzut-o trecând pe lângă noi.
Însoțitorul ei surâde sardonic, încercând să-și ascundă curiozitatea în creștere.
– Mai știi?! Voiai să scapi de mine, ce-ți pasă unde mă duc? îi cântă el în strună, făcându-i jucăuș cu ochiul. Ți-a lăsat cheia afară, în cuib?
Neatentă, femeia încuviințează, clătinând abia perceptibil din cap. Gândurile ei par undeva departe, eliberate în sfârșit de neliniștea și disperarea ultimelor săptămâni.
Bărbatul o ia brusc la sănătoasa. Femeia scoate un chiot de uimire și de bruscă înțelegere și o ia pe urmele lui, alergând neașteptat de repede pe tocurile înalte ale botinelor.
– Stai, stai! îl somează ea zadarnic, încercând să recupereze diferența.
În goana ei nebună, revede cu ochii minții cuibul de rândunică de la ușa apartamentului – relicvă părăsită de locatarii de drept, care și-au petrecut acolo o singură primăvară, cu ani în urmă, nemaivenind în vizită de atunci. Închisă ermetic din toate părțile laterale, construcția laborioasă și surprinzător de rezistentă a servit drept ascunziș al cheilor pentru toate colegele de apartament care alegeau să plece subit. Cine s-ar fi gândit să caute acolo, în loc de a cerceta sub clasicul preș? El, el avea să își strecoare mâna acum, ca un șarpe gata să înfulece pui de rândunică, doar că, în lipsa unei alternative mai fragede, se va consola cu cheile și va descuia, fără permisiunea ei – nici n-avea nevoie de asta, pentru o temporară intrare prin efracție – și va ieși pe fereastră, ca să poată veni apoi oricând și să o înnebunească în fiecare secundă cu semnarea contractului. De neimaginat!
Cu dinții încleștați, femeia aleargă, răsuflând din ce în ce mai greu și încercând în zadar să își agațe înapoi pe umăr poșeta spânzurată pieziș de încheietură. Plămânii parcă îi ard, inima se zbate tulburată, ca într-o colivie, în cutia toracică, amintindu-i a mia oară de rândunelele din cuibul blestemat de deasupra ușii. Rochia neagră se vede în sfârșit în toată splendoarea ei, dantela fină fluturând la fiecare pas deasupra genunchilor și atingând geanta aflată în echilibru instabil. Nasturii argintii ai pardesiului scapă degetelor înghețate care caută să îi închidă, pieptul femeii rămânând expus vântului rece, pe care îl înfruntă cu același curaj ca al sirenelor care despică valurile, la prora corăbiilor. Printre reperele gri ale orașului aproape pustiu, văzute ca niște mase omogene și neclare, femeia îl ajunge și, în cele din urmă, îl depășește treptat pe rivalul ei lipsit de fair-play.
Bărbatul pocnește din degete și cade la picioarele ei – o siluetă mică, neagră, lățoasă, care se agită și sare cu rapiditate înainte, pe patru picioare agile.
– Blestematule, trișorule! țipă femeia, tușind cuvintele cu ură, fără a se opri vreo clipă din alergat. Câinele negru o devansează cu mult, fără prea mare efort, lătrând batjocoritor.
De la marginea bulevardului, o lumină puternică erupe dintr-o dată, dublată de pocnetul scurt și intens al declanșării unui apărat foto. Orbit de blitz, câinele ezită câteva clipe, suficient pentru ca femeia să îl ajungă din urmă și să îl depășească din nou, alergând mai departe până când fotograful o pierde din vedere.
Câinele urlă prelung și reîncepe cursa, disperat să ajungă primul. Câștigător sau perdant, va rămâne după developarea filmului mereu cu un pas înaintea competitoarei lui, imortalizat pe veci în mijlocul unui salt amplu și elegant în fotografia surprinsă de norocosul artist – singura dovadă palpabilă a prezenței lui malefice printre noi, alături de pălăria căzută pe caldarâm, câteva străzi mai în urmă, în timpul transformării nesportive.

Alice Bancu