Locul 1 – Maratonul Literar, ediția 5, 2016
Aproape toată lumea trebuie să fi auzit măcar o dată-n viaţă de pi, în fond, cel mai cunoscut număr din lume. Deşi este esenţial în înţelegerea cercurilor, nu e şi uşor de folosit, tocmai pentru că e imposibil să-i cunoşti valoarea exactă. Putem să ne supunem supliciului de a-l calcula, însă nu vom ajunge prea departe, decât la următoarea zecimală. Apoi, o vom lua de la capăt, rămânând pe veci prizonieri ai cercului. Constanta lui Euler, deşi nu la fel de celebră, suplineşte prin lucrurile fascinante pe care le poate explica, cum ar fi paradoxul furnicii. Mai întâi, ar trebui să ne imaginăm un cerc cu circumferinţa de un metru şi o furnică, deplasându-se pe aceasta cu o viteză constantă de un centimetru pe secundă. Apoi, în timp ce insecta îşi urmează conştiincioasă drumul, să ne închipuim că o mână nevăzută, ar extinde circumferinţa cercului cu câte-un metru, în acelaşi interval de o secundă. Aşadar, în timp ce furnica parcurge un centimetru, drumul pe care-l are de făcut se măreşte şi el, cu câte-un metru. Aţi fi tentaţi să credeţi că furnica nu va reuşi niciodată s-ajungă la capătul lui şi să închidă astfel cercul. Incredibil, dar concluzia aceasta ar fi total eronată. Insecta va izbuti să parcurgă întreaga circumferinţă, dintr-un motiv foarte simplu – nu numai distanţa din faţa ei creşte, ci simultan, creşte şi cea măsurată din spatele ei. Bineînţeles că, pentru a-şi duce la bun sfârşit călătoria, furnicii noastre îi va trebui un timp al naibii de lung, încât Soarele îşi va fi ars demult rezervele de hidrogen până atunci, iar Pământul va fi devenit un pustiu uscat şi inospitalier.
În primăvara lui 1938, lui Ignacio Guadarrama puţin i-ar fi păsat de calculele complicate de mai sus, de soarta furnicii ori de cea a Pământului peste-atâtea miliarde de ani. Îşi trasa cercurile cu o mână sigură, fără cea mai mică şovăire. Ai fi putut zice că ai în faţă un arhitect, nicidecum un grădinar aflat în cea de-a doua jumatate a vieţii. Anii nu i se citeau în gesturi, fiind la fel de sprinten ca băietanul pe care-l luase de crescut cu doar câteva luni în urmă şi care acum îl urmarea cu atenţie din camera cealaltă, de după perdea. Mâna nu-i tremura deloc, închizând conturul perfect rotund din faţa sa, cu precizia unui compas. Îl tăie în patru arii egale, apoi, pe fiecare din acestea le împărţi în câte patru secţiuni mai subţiri.
Zidul mânjit de roşul aproape fosforescent al sângelui proaspăt, ca şi cum un pictor şi-ar fi încercat mai întâi culorile, înainte de a se apuca să picteze icoanele de pe pereţi. Florencia căzută pe spate, strângându-l în braţe pe fiul lor, Alejandro, opunându-se întunericului de plumb cu o lumină ce-i strălucea încă pe chip. Preotul îngenuncheat în altar, cu capul atârnându-i inert, pe masa din faţa sa.
Desenă câte un semicerc, tangenţial fiecăreia din cele şaisprezece drepte ce împărţeau acum cercul, îmbrăcând astfel întreaga structură în nişte petale ce păreau că se acoperă şi se dezgolesc reciproc într-un dans ameţitor – acelaşi, de sus în jos, de la dreapta la stânga, luând-o apoi mereu de la capăt, în jurul unui singur punct central, ce le ţinea strâns unite pe toate.
Ţipetele de groază ale celor care-şi întâmpinau moartea, împletite cu rugăciuni nespuse. Fiarele reci ale zăbrelelor de la geamul bisericii, de care se agăţase, în tentativa sa de a privi înăuntru, neputinţa de a se transforma în vânt izbăvitor pentru cei de-acolo, zecile de aşchii de sticlă, înfipte cu poftă în trupul său, gloanţele, orbecăind bezmetic şi căutându-l cu muşcătura lor letală.
Floarea schelet, Diphylleia grayi, cu petalele ei mici, delicate şi albe, care în contact cu apa venită din cer, încep să-şi piardă pigmentarea, până devin complet transparente, acoperindu-se şi dezgolindu-se reciproc. Abia acum observă asemănarea cu desenul din faţa sa. Îşi lăsă subconştientul să lucreze nestingherit, continuând să alinieze diverse motive de-a lungul liniilor principale de direcţie. Lacrimi, alte flori din ce în ce mai mici, semilune, fluturi cu o singură aripă, totul într-o armonie şi simetrie demiurgică.
Fuga plină de laşitate, cu pieptul împuns de sticlă, dar nu de gloanţe, ar fi putut fi gloanţe, şi le-ar fi dorit acum, mirosul de praf de puşcă, izul de ceară de lumânări, aroma de iarbă proaspătă, tăcerea instalată brusc, care îi înfunda urechile, accentuându-i senzaţia de ameţeală.
Luă foaia de hârtie cu ambele mâini, ţinând-o în faţa ochilor, la o oarecare distanţă şi, în mintea lui, începu să coloreze contururile goale cu diverse culori.
După o vreme, respiră adânc, şi fără a se întoarce spre Emilio, spuse:
-Câtă perfecţiune, nu-i aşa?
-De unde ştiai că sunt aici? Îngăimă plin de uimire copilul, din tocul uşii.
-Al treilea ochi, cel din spate. Cu el văd mereu lucruri de nevăzut pentru alţii, glumi Ignacio. Clătină din cap, ca şi cum şi-ar fi întărit singur vorbele. Se ridică, mototolind hârtia pe care desenase cu atâta migală şi o aruncă în focul ce mocnea în soba de teracotă, unde pregătise cina.
-De ce mereu faci asta? De ce le dai foc? Sunt atât de frumoase şi lucrezi aşa de mult timp la ele… Băiatul se scarpină în cap, nedumerit, uitându-se la desenul care acum se strânsese într-un ghem negru, ce devenea din ce în ce mai fragil.
-Procesul creaţiei contează uneori mai mult decât rezultatul final. Suntem o lume în care toţi suntem legaţi cu lanţuri de un scop. Vrem totul şi îl vrem acum. Uităm că viaţa nu implică o destinaţie. Niciodată n-o să putem opri un singur moment în loc. Întreaga noastră existenţă e o călătorie în care peisajul se schimbă permanent, iar fericirea stă tocmai în a fi atent la drum şi a admira ceea ce întâlneşti în cale, nu într-un anumit punct de sosire, în care e musai s-ajungi.
-Înteleg şi nu prea prea, dar să ştii că asta e din cauză că mi-e somn, nu c-aş fi mai greu de cap decât alţii, se eschivă plin de şiretenie Emilio.
-Hai, fugi şi culcă-te, mâine dimineaţă avem treabă în grădină. Trebuie să punem răsadurile cele noi şi să le şi udăm, înainte de a ajunge soarele sus pe cer. Sper c-ai învăţat măcar regula asta, zise Ignacio, dându-i în joacă o palmă uşoară peste ceafă.
Copilul urcă scările spre camera sa de la mansardă, ţinându-se de balustrada mâncată de carii. Sări câte două trepte odată, străduindu-se să nu facă zgomot. Îşi închipui cum în sutele de tuneluri săpate în lemn, stau ascunse acele mici vietăţi care-şi văd de viaţa lor, atente însă la orice pericol din afară. La urma urmelor, şi cariile sunt într-un permanent război cu oamenii. Probabil că aşteaptă ziua când ei vor părăsi casa cu totul, o pace de o mie de ani urmând să se instaureze peste regatul lemnului. Îşi alungă acest gând, pentru că o arătare neagră tocmai o zbughi de sub patul său, riscând să-l dărâme. De bucurie că-l vede, Exploratoarea i se înnodă printre picioare, apoi ţopăi caraghios, urcându-se cu labele din faţă direct pe el, ca şi cum ar fi vrut să-l îmbrăţişeze. O mângâie pe spinare şi se mai linişti oarecum. Doar coada şi-o mai agita haotic, parcă pentru a alunga din jurul lor orice potenţială concurenţă ce i-ar fi putut distrage atenţia stăpânului.
E musai să vezi asta, de ieri până azi s-au petrecut multe lucruri, dar dacă tu vii aici ca la hotel, aşa îţi trebuie, o certă Emilio. Măcar acolo trebuie să anunţi dinainte cât vrei să stai, însă cu tine nu se ştie niciodată. Băiatul ridică cu greutate căţeluşa în braţe şi o transportă în acest mod până pe pat, pentru a-i putea asigura o privelişte cât mai bună către oraşul care-i aştepta pe masă. Dintotdeauna îşi dorise să creeze un oraş după regulile lui – fără case dărăpănate, mirosind a mucegai, funcţionari încruntaţi, cu haine scrobite, care te privesc de sus, indiferent cât de înalt ai fi, părinţi alcoolici, care se bat între ei sau care-şi bat copiii, marşuri de protest, ţipete, oameni speriaţi de gloanţe, în general, fără lucruri care ar fi urâţit orice oraş din lume, nu numai Barcelona. Îi plăceau micile detalii şi legăturile dintre lucruri, care de cele mai multe ori scapă privirii. Obiceiul îi prinsese bine, pentru că, în acest fel, apucase să înveţe repede secretele meseriei de grădinar şi să nimerească cele mai fericite combinaţii de flori în buchetele pe care le vindea zilnic în faţa casei. Îi era recunoscător noului său tată, dar nu numai pasiunile îi apropiau, ci şi suferinţa. Nu i-ar fi ieşit din cuvant şi ar fi făcut orice ca să-l vadă fericit, după ce amândoi îşi pierduseră familiile sub gloanţele republicanilor. Era într-un fel convins, că durerea altuia fusese în acelaşi timp norocul lui şi trebuia să compenseze cumva această nedreptate a sorţii.
Construise mai multe case mici; lângă ele, copaci şi automobile, ceva mai încolo, un arc precum al viaductelor din parcul Güell, proiectate de Gaudí; peronul unei gări, cu un ceas supradimensionat, ce atârna de un fir subţire, direct din acoperiş, cu numerele sale romane desenate miniatural, cu un creion împrumutat de la Ignacio, pe care el însuşi îl ascuţise cu atâta plăcere, fiind conştient în tot acest timp, că avea să se frângă la cea mai mică apăsare. Cu o fericire specifică vârstei, îşi admiră macheta, arătându-i când şi când Exploratoarei câteva străduţe sau clădiri de taină, pe care doar cineva ca el, care străbătuse Barcelona la pas, în lung şi-n lat, ar fi putut să le cunoască. La fel ca Guliver în Liliput, supraveghea un ţinut minuscul, unde paşii ar fi adus cu ei tunete şi mişcări seismice deopotrivă. Era oraşul său, clădit doar din hârtie, carton şi placaje subţiri din lemn, toate strânse la un loc cu lipici. O replică tridimensională a unei pagini de istorie, aflată într-o continuă şi violentă transformare, li se desfăşura în faţa ochilor. După ce-şi făcu rondul virtual prin oraş, îi legă la gât Exploratoarei cureaua lată de două degete. O atinse cu atenţie de câteva ori, de parcă ar fi vrut să se asigure că-i va rămâne ataşată acolo. Gata, eşti pregătită, poţi să pleci acum în misiune, îi şopti Emilio, pe un ton conspirativ. Animalul se învârti în jurul cozii de câteva ori, părând un pic nedumerit de prezenţa curelei. Nu o mai purtase de câteva zile bune, însă se resemnă rapid şi coborî scările înaintea băiatului, care veni din urmă să-i deschidă uşa casei. Cerul, negru ca un fund de ceaun, era plin de stele. În depărtare, câteva focuri izolate de armă sfârtecau liniştea deplină la intervale aproape regulate. Băiatul încuie uşa şi, fără să se mai uite în urmă, urcă în patul lui.
Iadul şi raiul nu sunt noţiuni autonome, spaţii unde oamenii capătă acces după merit, undeva, într-un viitor nedefinit. Dimpotrivă, fără ca să ştie, aceştia le poartă mereu cu sine – după caz, ca pe nişte bombe cu ceas, create nu ca să omoare, ci doar să mutileze, fie ca pe nişte hărţi ale unor mici comori ferecate, pe care le dezgroapă uneori, în timpul vieţii, aparent accidental. Însă sunt şi unele locuri care chinuie şi desfată simultan. Nu le putem numi rai, nu le putem numi nici iad. Odată aruncaţi de soartă în teritoriile stăpânite de această stranie dualitate, majoritatea oamenilor tind să se întrebe dacă viaţa lor e un blestem insuportabil sau o miraculoasă biecuvantare. La fel era şi grădina lui Ignacio Guadarrama, o oază de linişte şi delicateţe în mijlocul unui deşert al brutalităţii, distrugerii şi incertitudinii. Proprietarul ei nu avea însă această dilemă. În momentele de restrişte spunea că e bine să priveşti doar în centrul cercului, nu şi în afara lui. Centrul e mereu situat la o distanţă egală faţă de orice punct aflat în periferie, şi ca atare, doar acolo îţi poţi găsi echilibrul.
Ignacio îşi aprinse o ţigară de foi şi se întinse pe canapeaua cea veche, adusă din camera de oaspeţi. O scotea întotdeauna în grădină, încă de pe la începutul lui martie, când totul părea că învie în jur. Emilio apăru cu o tavă pe care erau două pahare mici şi un ibric de cafea. Se aşeză alături, într-un fotoliu îmbrăcat în piele crăpată prin care se iţeau înflorituri din burete, de parcă primăvara reuşise să pună stăpânire şi asupra lui. După ce privi câteva clipe la norul de fum ce se ridicase între ei, se apucă să toarne tacticos lichidul fierbinte în degetarele de pe măsuţă. De la poartă se auzi clopoţelul ce vestea sosirea primului client din acea zi. Clinchetul ascuţit, ce tulburase liniştea dimineţii îl dezmetici pe Ignacio din amorţeală. Îi făcu băiatului un semn din cap, iar acesta lăsă cafelele şi fugi să-l întâmpine pe noul venit. Îl analiză de la distanţă pe bărbatul ce nu părea să aibă mai mult de 25 de ani. Deşi nu era foarte înalt de statură, avea o constituţie atletică şi o privire care părea să oscileze între o superioritate şăgalnic afişată şi o duritate ascunsă, căpătată probabil în urma unei vieţi ce nu-i fusese prea darnică până atunci. Însă ceea ce-i trezi atenţia cu adevărat lui Ignacio, fu aparenta familiaritate pe care clientul matinal o afişa faţă de copil. Se ridică de pe canapeaua sa prăfuită şi îl întrebă direct:
-Sunteţi client vechi de-al nostru? Pare că vă-ntelegeţi de minune cu băiatul meu, zise grădinarul în timp ce-l ciufuli pe Emilio care, simţindu-se stingherit de gest, se înroşi ca focul, privind doar într-un punct fix în pământ.
-Eu sunt Alphonse, vin aici în fiecare săptămână, spuse acesta un pic încurcat. Cred că sunteţi singurul loc de unde se mai pot cumpăra flori în oraşul ăsta. Războiul i-a alungat pe toţi şi toate – oameni, obiceiuri, virtuţi…
-Ai perfectă dreptate. Tot ce-a rămas e o mulţime pestriţă de indivizi care se bănuiesc unul pe altul, fiind gata oricând să se urască de moarte. Şi mai e grădina noastră, desigur, arătă Ignacio cu un gest vag, înspre florile, cactuşii şi arbuştii din jur.
-De data asta aş vrea un buchet de stânjenei albaştri. Alphonse îşi dădu câteva şuviţe rebele de păr peste cap, mutându-şi chiştocul de ţigară dintr-un colţ în altul al gurii.
-Să fie tot 21, ca de obicei? strigă Emilio, grăbindu-se spre stratul cu irişi.
-Da, puştiule! Ia te uită, ce repede ai învăţat…
-Nu e al meu, făcu Ignacio, uitându-se la străin nehotărât. Nu ştia dacă e o idee bună să i se destăinuie, dar îşi înfrânse teama, continuându-şi ideea. L-am găsit hoinărind pe străzi. Arătă înspre băiat, cu o mişcare scurtă a capului. Toţi membrii familiei i s-au prăpădit în război, rând pe rând. Ajunsese să doarmă într-un sac pe care-l ducea cu el peste tot şi nu mâncase mai nimic de mai bine de-o săptămână. Mi s-a făcut milă, aşa că l-am luat cu mine. Şi ai mei au sfârşit la fel, măcelăriţi de republicani. Întoarse brusc capul în spate, ca şi cum amintirea s-ar fi întrupat chiar atunci, în faţa lui. Oftă, după care-l privi întrebător. Şi tu, cu ce treburi pe-aici, că nu pari de-al nostru. Lasă-mă să ghicesc, eşti francez, voluntar în armată, aşa-i? După accent, cel puţin, aşa aş zice.
-Am fost. Scoase mâna pe care-o ţinuse-n buzunar până atunci, şi-i arătă ciotul secţionat exact deasupra încheieturii. Am venit aici cu încă trei sute de camarazi, batalionul Jeanne D’Arc al căpitanului Bonneville, dacă ai auzit de el…
-Deci suntem în aceeaşi tabără, ai luptat pentru naţionalişti, clătină aprobator din cap Ignacio.
-Da, până anul trecut, când s-a întâmplat ghinionul ăsta. Scuipă într-o parte chiştocul de ţigară, şi îşi îndesă la loc mâna în buzunarul hainei de culoarea muştarului. Am hotărât să rămân aici doar pentru infirmiera drăguţă care m-a îngrijit.
-Deci pentru ea sunt florile, zâmbi grădinarul cu subînţeles. Dragostea prezintă toate mecanismele unei lovituri de stat. În final, inima înlătura creierul de la guvernare. Îşi însoţi vorbele cu un gest grăitor, ridicând din umeri a neputinţă.
Fostul soldat nu răspunse, doar mormăi ceva, pretextând că-şi numără banii şi răsfiră câteva bancnote cu singurele degete pe care le mai avea. Puse banii la loc în buzunar, părând că s-a răzgândit cumva, apoi dintr-odată, i-i strecură băiatului în palmă, iar acesta îi luă fără să se mai uite la ei.
-Îmi pare bine că te-am cunoscut, chiar dacă abia acum. Ai un ajutor de nădejde, să fii mândru de el! Francezul îi făcu puştiului din ochi, îşi ridică cu un deget pălăria din fetru, salutându-l pe Ignacio, după care o luă înspre ieşire, cu tot cu florile ce-i fuseseră atent ambalate.
Bărbatul îşi reluă locul pe canapea, cu o satisfacţie ce i se putea citi pe chip. Deşi cafeaua i se răcise demult, o sorbi închizând ochii pe jumătate, apoi se lăsă pe spate. În oaza lui de verdeaţă se simţea din nou stăpânul lumii. Ce ciudăţenie, oamenii de rând stăpânesc lumea, şi cei mai mulţi dintre ei nici măcar nu realizează asta, îşi spuse el. Sunetul amestecat al unor explozii şi al unui tir de foc automat, probabil un Bren sau un Lewis britanic, nu reuşi să-i întrerupă gândurile. Cu timpul, se obişnuise. Putea deja să spună cine şi cu ce arme trăgea, sau în ce zonă a oraşului se desfăşurau luptele. Muzica războiului era ca o sonată de Beethoven, pe care, odată ce-o auzeai, ajungeai să-ţi doreşti s-o asculţi zilnic. Războiul nu era doar distrugere, ci implica şi renaştere. Într-o bună zi, totul va trebui reconstruit de la zero – oraşe, clădiri, oameni cu principii noi. Până atunci, va ajuta cum se pricepe el cel mai bine – la fiecare sfârşit de săptămână va reface rondurile de flori şi pâlcurile de arbuşti din oraş, pe propria lui cheltuială, asemenea unui Sisif modern, conştient că tot ceea ce planta azi, mâine se putea transforma într-o movilă de ţărână amestecată cu frunze, petale şi sânge.
Emilio profită de neatenţia de moment a lui Ignacio, pe care-l lăsă să-şi savureze cafeaua, şi se strecură în casă. Desfăcu plin de nerăbdare biletul îngust. Ştia că trebuie să fie ceva cu adevărat important, pentru că niciodată nu primise două mesaje la o distanţă aşa de mică în timp. Cele câteva cuvinte îl făcură să se ridice în picioare. Se învârti ca un năuc prin cameră, fără să realizeze ce face, apoi se linişti, gândindu-se că acum, soarta tuturor depinde doar de cât de repede se va întoarce Exploratoarea acasă.
Natalia ştia că situaţia se îmbunătăţeşte. Trupele naţionaliştilor câştigau teren, bătălia pentru Teruel se sfârşise cu zdrobirea republicanilor, după mai bine de două luni de asediu. Generalul Franco îşi consolidase poziţiile din teren, fix cât să-şi permită să pornească ofensiva din Aragón. În Barcelona însă, lucrurile încă erau pe muchie de cuţit. Cei care, profitând de confuzia trecătoare a împrejurărilor existente, comiteau fapte împotriva vieţii sau a proprietăţii celorlalţi erau consideraţi rebeli şi li se aplica imediat pedeapsa maximă prevăzută de lege. Execuţiile publice însă, deveniseră aproape aleatorii, astfel încât, să fie văzută în preajma lui Alphonse era un risc pe care nu şi-l permitea. Hotărâseră să comunice numai prin găselniţa pe care o descoperise acesta – cumpăra o dată pe săptămână câte un buchet imens de flori, iar în preţ era inclus şi serviciul de mesagerie. Bineînţeles că florile nu ajungeau la ea, ci doar mesajele. Curierul era un câine deosebit de inteligent, care ştia s-o găsească de fiecare dată, indiferent unde s-ar fi aflat. Însă, poate mai mult decât orice, i-ar fi plăcut să-i audă glasul – acela pe care-l avea doar în prezenţa ei – uşor gutural, incisiv, cuprins de un amestec rar întâlnit de exaltare copilărească şi seriozitate de fier. Poate că următoarea mare invenţie a omenirii va fi o cutiuţă cât o unghie, care să ascundă şi să păstreze vocea celor aflaţi la depărtare. Dar până atunci, trebuia să se mulţumească cu scrisul lui inconfundabil – mărunt, drept, cu spaţii mici între cuvinte, ca şi cum ar fi regretat amarnic fiecare centimetru irosit.
Îşi îndreptă cutele rochiei, apoi scoase din poşetă oglinda ce-i încăpea perfect în podul palmei. Îşi contură buzele cu ruj, după care îşi aranjă părul scurt şi ondulat. În spatele ei, zări la o masă, un soldat republican împreună cu soţia şi cei doi copii. Mai mult ca sigur că se afla într-o scurtă permisie. Oamenii din oraş încercau din răsputeri să-şi continue viaţa în ritmul pe care-l cunoscuseră cândva, înnotând de cele mai multe ori contra curentului, complet orbi în faţa evidenţei că nimic nu mai putea fi la fel. Era un soi de autoiluzionare colectivă, deoarece, ucigându-ţi fie şi un singur frate, de acelaşi sânge şi aceeaşi limbă cu tine, îi ucideai şi pe toţi potenţialii urmaşi ai celui căzut. Practic, dintr-un singur foc, sorteai pieirii generaţii întregi.
Din spatele pieţei se auziră clopotele bisericii San Felip Neri, ce repetau monoton o anume cadenţă, anunţând credincioşii că a sosit timpul rugăciunii. Natalia făcu un semn chelnerului care tocmai ieşise pe terasa cafenelei, că poate să-i scrie nota de plată. Acesta înclină din cap, însă îşi găsi de treabă pe lângă masa republicanilor. Cerul era auster şi mohorât, iar totul în jur părea stors de culori. Cufundată în gânduri, nici nu realiză momentul în care Exploratoarea îşi scoase capul de sub masă. Apariţia ei o nelinişti, pentru că nu o aştepta în acea zi. Era mult prea devreme, deci, nu putea fi decât ceva urgent. Pipăi cu atenţie cureaua şi scoase bucăţica de hârtie împăturită, pe care-o citi dintr-o privire – „16 martie. Aviazione Legionaria. Anunţă-i pe toţi ai noştri. Găsiţi un adăpost. Vom învinge.” Când bombele începură să cadă peste oraş, pentru o clipă, nici nu realiză că avertismentul înfricoşător al mesajului se materializează chiar atunci, sub ochii ei. După ce se dezmetici, aproape că dărâmă masa la care statuse până atunci. Nici nu se mai uită după chelner, fugi laolaltă cu toţi ceilalţi înspre cel mai apropiat adăpost antiaerian. Exploratoarea o însoţi ca o umbră a propriilor slăbiciuni. Pe măsură ce alergau, pentru câte-o fracţiune de secundă, corpul animalului încremenea în arcuri de cerc aproape perfecte. Frica de moarte şi speranţa se întrupaseră într-o singură formă.
Ignacio Guadarrama şedea netulburat pe canapeaua sa. Ai fi zis că e o dimineaţă ca oricare alta pentru el, dacă cineva nu ar fi lipsit din peisaj. Emilio plecase să se adăpostească încă din seara precedentă. Încercase în zadar să-l convingă să plece împreună, dar bărbatul rămase neclintit, ca o stâncă în mijlocul unei mări cuprinse de furtună. Nici lacrimile nu-l impresionaseră în vreun fel. Îi promisese însă, că totul va rămâne neschimbat, nimeni şi nimic nu se va atinge de grădina lor. Bombardierele trimise de Mussolini aveau să lovească ţinte militare, dacă nu, în cel mai rău caz, aveau să răspândească moartea numai în cartierele de muncitori, în aglomerările de susţinători ai republicanilor. Ar fi fost de neconceput să lovească la întâmplare. Cerul plumburiu şi opac părea impenetrabil. Nici bombele n-o să-l poată străpunge azi, se gândi Ignacio. Îşi trase mai aproape măsuţa din faţa lui. Cu aceeaşi precizie, începu să traseze un arc de cerc. Continuă mişcarea până parcurse toate cele 360 de grade. De această dată, mai trasă încă un cerc în interiorul primului, circumscris la rândul său, unui pătrat, pe care îl decoră cu tot felul de înflorituri dispuse după cum îl ghida intuiţia de moment. Deschise în conturul pătratului patru porţi, respectând în tot acest timp principiile echilibrului radial.
Aviazione Legionaria îşi urcase bombardierele la o altitudine suficient de mare încât să nu poată fi detectate de radare. În momentul în care ajunseră deasupra oraşului, avioanele şi-au stins motoarele, pentru a nu face niciun zgomot. Nicio sirenă nu a sunat alarma. Bombele au început să cadă fără niciun avertisment, răspândind teroare, val după val, ca un tsunami necruţător, care spulbera totul în cale. Ignacio ridică înspre cer mandala pe care o desenase. Îşi concentră o vreme privirea spre centrul desenului, apoi aceasta trecu mai departe, undeva în spatele tuturor norilor.
„A story is not something of this world. A real story requires a kind of magical baptism to link the world on this side with the world on the other side.” (H.M.)