Omul duplicat – Jose Saramago

Ce va pot spune despre cartea ”Omul duplicat”, a lui Jose Saramago ?

Am descoperit-o din greșeală. Dintr-un film (recenzia lui aici). Pentru că îi ziua de azi filmul influențează majoritatea lecturilor, mă bucur că, de data asta, filmul a fost unul cerebral și nu un bangfest plin de efecte speciale.

Romanul este povestea unui profesor de istorie, Tertuliano Maximo Afonso, care, ca și mine, privind un film recomandat de un coleg, descoperă ceva înfiorător: că unul dintre actori este efectiv o copie a sa. Tertuliano Maximo Afonso devine obsedat de dublura lui până în punctul în care această obsesie ajunge să îi domine toate aspectele vieții.

Evident, urmează un lung proces de căutare, iar în final cei doi se întâlnesc și descoperă că nu sunt doar identici din punct de vedere fizic. Lucrurile devin din ce în ce mai ciudate atunci când iubita lui Maximo, respectiv soția dublurii sale intră în scenă.

Asta a fost prima carte scrisă de Saramago pe care am citit-o, deși, de câțiva ani o prietenă mi-l tot recomandă. Recunosc, sunt cam reticent când vine vorba de scriitori nobelizați, pentru că de prea puține ori mă împac cu ideile și stilul lor de a scrie. Pe Garcia-Marquez sau pe Faulkner, de exemplu, pur și simplu nu îi pot citi.

Câteva excepții de la această regulă ar fi Mario Vargas Llosa și inegalabila Pearl S. Buck, ale cărei romane sunt mană cerească, atunci când le poți găsi pe rafturi.

Romanul ”Omul duplicat” (original ”O Homem Duplicado”) folosește tehnica stream-of-consciousnes îmbinată cu stilul promovat de Hubert Selby, Jr. de a expune textul în bloc, fără paragrafe, linii de dialog sau măcar vreun semn de punctuație în afara virgulei și a punctului. Pe alocuri e relativ complicat să urmărești cine ce spune, dar efortul nu umbrește în niciun fel măiestria cu care autorul mânuiește proza. Limbajul și exprimarea sunt de-a dreptul surprinzătoare, având în vedere subiectul, iar paginile nu se pot opri din răsfoit.

Punctul forte al romanului mi se pare a fi ambiguitatea desfășurării acțiunii, în sensul că, până spre final, cititorul nu poate să își dea seama cu adevărat dacă ceea ce se întâmplă este aievea, sau totul are loc doar în imaginația personajului principal. Având deja experiența unui ”Fight Club” și a unui ”Filth” (acesta din urmă scris de bestialul Irvine Welsh), am învățat să identific foarte repede și corect indiciile lăsate de autor cum că, de fapt, totul e doar în minte personajului.

Cu toate astea, în ”Omul duplicat” treaba nu e chiar atât de ușoară. Pornind de la sugestia colegului lui Tertuliano Maximo de a vedea acel film, iar nu altul, și terminând cu lipsa reacțiilor mamei lui Tertuliano atunci când află de dublura fiului său, romanul te cam ține în două bărci, pentru că toate punctele de cotitură au loc în asemenea împrejurări încât ți-e efectiv imposibil să deduci dacă totul e o farsă personală sau doar o întâmplare extraordinară.

Recunosc, pentru un cititor avizat, finalul este cumva anticlimactic și previzibil, însă nu este plat. Și ce e mai important este că știi că povestea nu se termină acolo unde literele încetează.

Incredibil de bine construit, scris cu nerv și plin de indicii geniale, romanul este unul dintre cele mai bune pe care le-am citit anul acesta. Nu spun mai multe. Citește-l.

Întrucât 5 stele dau doar romanelor care îmi schimbă (cât de cât) impresiile despre lumea din jur și despre viață, ”Omului duplicat” i-am dat 4 stele.

Cosmin Leucuța

M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.