Din Romanul „Nu zaiet, Nu pagadi” – partea a doua, „Ză stori”

Obişnuiam, în unele seri, că să îmi fac safteaua şi să îmi mai clătesc ochii să merg în Club Batsheeba. Acolo dansatoarele ca nişte zvârlugi se reproduceau artistic pentru obişnuiţii localului, ţopârlani cu obrazul gros, care punctau mişcările sacadate ale trupurilor cu grohăieli înfundate. În faţa unui pahar de Cointreau sau a unei vodci rău-famate, cu mişcări moi de moluscă deshidratată, urmeam şopârlanii şi şopârlinele mişcându-se haotic, formând pe retină efecte pointiliste şi lăsând dare lungi de mucus pe scena improvizată între mesele arhi-pline. În seara aceea, am zărit-o pe Natalie Nu Ştiu Cum, dansând semi-dezbrăcată în braţele unui bărbat hirsut, pocit ca un gnom, cu grăsimea atârnându-i pe corp ca zdrenţele de pe un cerşetor. Nu intenţionam în nici un fel to spoil my cover. Aşa că mi-am înfipt nasul în pahar, m-am cocoşat peste tejghea şi am aşteptat ca necuvincioasele fiinţe să dispară de la sine. M-am trezit ca electrocutată la atingerea rece de reptilă a unor degete filiforme. Natalie Blavatski, cu aerul unei broad bine comercializată, sigură pe sine şi cu miros de alcool rafinat, dublu distilat, m-a luat în braţe, practic smulgandu-mă de pe scaun şi a început să mă descoasă. Că „She” nu are prieteni, doar achiziţii. Că „She” îşi cerne prieteniile ca făina printr-o sită. Curioasă de unde provenea acest bombardament, am întrebat-o pe bacanta vitriolantă dacă se mai aude ceva de vreo petrecere. Aceasta, pocindu-mi numele, mi-a dat un răspuns greu de masticat, provenind din puţul gândirii, cu o oarecare retorică ştirbă. Domnişoară Bruder Fleischen tu ai auzit de perestroika….da…deci ai auzit….ei bine zidul e tot acolo şi poporul ţipă, sângele răsculat se va răzbuna…aşa şi Ea…când poporul vrea ca absurditatea să nu mai fie vocaţia stăpânitorilor şi sexul să se facă ca orice transfer de date cu viteza luminii…Ea pleacă în călătorie….nu se ştie când va reveni…deci habar n-am dar pot să îţi dau numărul de telefon să o întrebi personal.” Mi-a notat numărul cu ruj pe un şerveţel şi s-a întors la tipul ei care tocmai comandase o şampanie la răcitor. Bulgării de gheaţă ca nişte limbi de foc scorojeau eticheta, ciuperca atomică se înălţa ca orice ciupercă cu picioruş şi pălărie, culeasă dintr-o pădure intoxicată de viaţă.

Şi am plecat. Pe stradă, umbrele negre ale siluetelor de care mă împiedicam, miroseau a ars, a trupuri gazate dintr-un holocaust intim. Tristeţea se lipea de faţadele clădirilor, mâna îmi zvâcnea pe bucata de hârtie, lipită de buzunarul blugilor. În cameră, m-am băgat în pat, sub pledul care mirosea şi el a o bucată de carne arsă, am început să mă zvârcolesc ca un guzgan opărit. Mi-am desfăcut blugii, mi-am băgat mâna dreaptă în chiloţi şi am început să mă frec. Dintre picioare îmi ţâşneau artificii, baloturi de mătase şi brocarturi grele, asfixiante, sexul lipicos respira lacom ca un peşte scos pe uscat. Cu mâna cealaltă, am luat telefonul, am format numărul şi am apăsat tasta de apel. Am pus telefonul pe speaker şi l-am aşezat pe pernă, apoi am continuat stimularea, lingându-mi două degete şi introducându-le în vagin. A răspuns „She”. Buenas noches, cabron. După câteva secunde de tăcere, a continuat. Hei..de ce nu răspunzi?...A urmat o pauză scurtă, în care mi-am înteţit mişcările, forând în zăcămintele de întuneric ale pâlniei, zăbovind câteva secunde pe pontonul umed ca un înotător ostenit, apoi aruncându-mă în valurile mistuitoare. Un râset cristalin ca un pahar prospăt spălat pe care îl loveşti cu un bobârnac. Friend or foe??!!…..fee, fi, fo, fum, i smell the blood of an englishman, the fingerprints of a scum….Şi a râs din nou. În interior, falii oceanice se căscau crescând deriva continentală, 2 cm, 10 cm….Deja gâfâiam, icneam scurt, broboane de sudoare pe de frunte se spărgeau de materialul cuverturii. What are ya doing there…you little bastard…you rascal, are you jerking off??!!! Saliva îmi sfârâia în gură, mintea mi se deşira precum coarda unui zmeu înălţat în curenţi puternici de aer, orgasmul a venit ca o lovitură de cuţit în inimă, boartele incizate au scuipat hectolitrii de sânge în organism, sexul ca un cal nărăvaş bătea scurt cu picioarele în gard, am cules mierea pe degete şi apoi le-am băgat în gură. De partea cealaltă a receptorului, „She”, chiţăind ca un porcuşor de Guineea, cu trupul pendulând în aer, recita versuri din Minulescu : De ce-ai plecat?… Tu nu ştiai Că-n luna mai E luna primului păcat -Păcatul care dintr-o glumă Te prinde-n laţ şi te sugrumăŞi-apoi te-aruncă-afară-n ploaie, În lada cu gunoaie?…

În zilele următoare, datorită nocturnului act intempestiv, am reuşit să fiu veselă, bine dispusă. Lumea se întorcea în matcă, defularea se produsese abrupt, dar ruptura cu mine cea din trecut, lucidă şi temătoare, îmi adusese câştiguri nebănuite. Mă învârteam ca un câine în jurul cozii, acţiunea de fetching pentru colegele de cameră îmi aduceau noi delicii , mă simţeam cu inima uşoară, supraînălţată ca un balon cu Heliu. De unde avusesem curajul acela nici eu nu ştiam. Între timp, îmi schimbasem şi numărul de telefon. Petika a venit să mă viziteze să ” o facem şi noi lată ca fetele”, am ieşit în oraş pentru o şedinţă de shopping-ăreală, mi-am schimbat integral garderoba, m-am vopsit, am fost la saună, m-am relaxat. Banii începeau iarăşi să îmi pară substitutul perfect, soluţia nefictivă pentu problemele mele, culorile roz cu care îmi spoiam iarăşi visele, sângele înnoit ca prin dializare foşnea plăcut în vene, ca un aşternut de satin. Proaspătă, fericită că „She” nu organizase încă un flagrant asupra telefonului meu, îmi savuram delictul cu o fericire păgână, de copil răsfăţat. Tania nu mai avea numărul meu nou. Pe net, mesajele ei nu se mai succedau ca înainte, acalmia însă părea a fi liniştea care prevestea furtună. Luându-mi inima în dinţi, am mers la vila unde locuia „SHE” , am pus taximestristul să dea drumul la aparat şi, ascunsă după geamurile fumurii, am urmărit timp de jumătate de oră reduta, sperând să o văd de aproape, trupul de gazelă Gnu, părul blond, paşii mici, eleganţa bizantină a trăsăturilor, un fel de Budha-Christ, cu ochii alungiţi, himerici, ca nişte peşti. Rogojina mea de bună-dispoziţie sub care îmi ascundeam metehnele instinctelor vânătoreşti a fost răsplătită. „SHE” a apărut, secondată de un tip subţire, cu obrazul spelb şi părul rar decolorat precum hrişca. Inima îmi tăcăia ca o bombă un ceas, aerul fierbea, fiecare clipă care trecea îmi oxida ţesuturile, mă înnegream, mă priveam în oglinda retrovizoare. Încă o picătură din elixir, încă o privire. În eprubetă, resturile calcinate se recompuneau, grămăjoara de cenuşă dansa, trupul ca o cocă cu drojdie se umflă la loc, recăpătându-şi proporţiile. Pa, iubi, şi să nu pleci niciodată din inima mea.

Dacă tot mă lovise generozitatea materială, am început să mă gândesc la Buneii mei. La cadourile lor criptice gen groapă în subsol, confort sporit, bine ventilată, temperaturi aproximativ egale iarna şi vara, intrare separată, acces la drumul principal, temporar ocupată. Mă umfla râsul gândindu-mă cum putuseră scorni o glumă atât de bună pe seama celor doi însurăţei, mama şi tata, care se înhumaseră în matrimoniu ca doi bezbojnici iradiaţi de „soarele constituţional comunist”, hărsiţi în a urma indicatoarele rutiere ale vieţii şi de a se feri de mesajele negative gen ” epidemie de divorţ” ” monoparental” ” psihoza colectivă”  „partaj” ” gaze ilariante cu posibilitate de adulter”. Erau atât de defecţi încât felul în care căsnicia lor izbutise să rămână în picioare, un produs viabil doar pentru ochii neinstruiţi ai mulţimii, îi făcuseră pe bătrâni să le joace un ultim renghi. Buneii fuseseră nişte vilegiaturişti sadea, obişnuiţi să creadă că vor muri relativ tineri şi de aceea împingând obsesia petrecerii timpului în moduri plăcute ( şi inutile, adaug) până la absurd. Mare, Delta, Parâng, Retezat, România POSTComunistă a fost în stare să le ofere muşteriilor plimbăcioşi ocazii destule de umplut maţul, gresat motorul la Dacia, frecat ridichea pe peronuri în aşteparea personalului pentru destinaţiile în care accesul rutier era imposibil, gruzit cu ţigări de contrabandă şi făcut potlogării minore gen vândut produse agro-alimentare cu dată de expirare depăşită şi traficatul cu carne vie, de origine animalieră. Dacia-Papuc încărcată ca pentru târgul comunal şi cei doi cu ţestele lucioase, tunşi scurt ca doi ocnaşi, ea cu broboană sau baticul pe cap, el cu beretă a la Che Guevara şi pipă scurtă, ciolănoasă, cu care afuma complet habitaclul, se punea în mişcare pentru un road trip în fiecare vară, cu consecvenţ maşinală a unei ordonanţe de guvern. Când CAp-urile s-au spart de tot şi s-a terminat cu colectivizarea, cei din Bărăgan care fuseseră însămânţaţi acolo cu forţa, au tulit-o care încotro, vrând să-şi refacă familiile iniţiale, prospectând pentru o viaţă mai bună, mult mai umedă şi cu „mai multe lichidităţi”, cei care au rămas au devenit astfel argaţii acestora, luându-şi plata în felurite moduri şi cotizând la bunul mers al comunelor. Buneii mei au fost grozavi de altfel, numai ei mi-au făcut cadouri DEOSEBITE de ziua mea, dându-şi şi izmana de pe ei pentru ceva special, lăsându-i în umbră pe cei doi cârcotaşi .

Îmi luasem bilet de voie de la viaţă. Eram într-un concediu prelungit. Şi ce dacă mai umblam câteodată prin bastioanele dezolării ca un nomad, un beduin, rege al pustiului şi al posturilor isihaste? Trebuia să îmi simplific viaţa, nu să mi-o complic. Şi ca să fac asta, era nevoie să mă iau aşa cum sunt. Vrei bani? Ia-ţi. Vrei dragoste? Nu întinde mâna ca un cerşetor. Vrei să fii ultimul sau primul din lanţul trofic? Vânat sau vânător? Alege. Freedom of choice is the only way. Nu vrei să alegi, suportă consecinţele. Nu dramatiza. Reorganizează-te. Trestia gânditoare se poate pleca până la pământ într-o metanie, fără să îşi frângă spinarea. Pietrele se erodează în mii de ani. Vănătorul doarme cu securea sub cap. Vânatul amuşină momeala. Nu plânge când pierzi totul, nu cărti împotriva Judecătorului Suprem. Acela ce îţi ia, îţi şi dă. Nu privi viaţa dintr-un singur punct de vedere. Aceasta este tactica pierzătorului. Crezi că eşti unic, că nimeni nu a mai trăit asta ? Ura îţi desconfigurează prezentul şi îţi comută pedeapsa, de la găinării fiscale treci uşor la crimă şi genocid. Viaţa îţi dă palme şi tu o sudui. Întoarce şi celălat obraz. Nu fă pe victima merituoasă. Aşa trăim toţi, la limita dintre Cer şi Pământ. Vaccinează-te. Rabdă. Înghite şi taci. Viaţa ca o vertebră se tasează, se face mai mică, îmbătrâneşte. Atunci o iei de mână şi îi arăţi locul acela din tine. Iarba e verde, fluturii zboară, vântul cântă la frunză, totul e minunat. Ea se aşează în tine şi îţi deschide un portal către veşnicie. Şi priveşte cum alţii se dau cu cracii în sus, cu preocupări esoterice, Osho like style. Fii ambivalent, discordant, mofturos. Pentru patria opiniei nu ai nevoie de o viză specială.

Şi mă gândeam că lumea e ciudată. Cerşetorii din faţa bisericii prosperă din nou. Pomeni de la pomeniri, bani de la nunţi şi botezuri. Cerşetorii s-au înregistrat în Liga Anti-Materie, consumul exacerbat de prana provoacă mustaţa să crească mai lungă, firul de păr să se încreţească, excesul de sebum să dispară ca prin minune. Alţi cerşetori, care au mers după alte teorii, şi-au făcut carte de muncă în faţa supermarketurilor. Au crezut că vor rupe gura târgului. Statistic vorbind, i-ai crede câştigători. O fisă de 10 bani ori 1000 de clienţi. Socotiţi şi voi. 100 de lei pe zi. Dar românaşul nostru care nu e iubitor de ştiinţe exacte şi parează orice prin uzul psihologiei inverse ,ce îşi zice : ” Las că îi dau alţii, ce să îi mai dau şi eu??” Şi uite aşa, enoriaşii marilor centre capitaliste, trec pe lângă debutanţii noştri în ale matematicilor superioare, cărându-şi plasele tixite cu indiferenţă, fără nici o privire. Bineînţeles, cerşetorul care o duce cel mai bine e cel care se învârte pe lângă vreun butic sau magazin de cartier tip ghişeu, deoarece românaşul nostru, de data asta, gândeşte : ” Uite-l şi pe prostul ăsta, în loc să meargă până la supermarket, stă aici şi moare de foame”. Şi mâna cu banul se întinde automat, cu compătimire şi aroganţă, mai ales că acolo poţi cumpăra şi pe datorie şi patroana care studiază angelologie şi experimentează sentimente pe credit, nu observă donarea rapid. Evident, cerşetorii care mai primesc câte o matură în cap de la sfânta amfitrioană, ar putea să fie de altă părere, să creadă că tu eşti rebutul social pentru că bei de stingi din banii viitorului, în timp ce el munceşte cinstit, după posibilităţi, pentru o cafea de la automat şi o ţigară la bucată.

Visul e un transplant vertical necesar. Şi mă întunec. Mii de puncte roşii dansează sub pleopele închise. Braţul scheletic al unei macarale de mare tonaj se sprijină de cerul ostenit. Bulgări lichefiaţi de pământ alunecă în cabină peste muncitorul de la pupitru. Firele de iarbă se adună în ghemotoace care deschid guri flămânde prin care vântul şuieră….u…u…u…you….Cu inima amorţită de impact, mă scol din materie şi devin un zeu, trascendându-mi destinul. În ascensor oamenii se lipesc unii de alţii. La apariţia mea, metalul se topeşte şi curge prin vinele oamenilor ca prin nişte drenuri, bătrânul asistat social şontâcăie pe coridor. Pereţii se îndoaie, dincolo de ei, halele furnalului scuipă lavă. Muşuroiul uman se vitrifică. Peceţile cerului se rup, dincolo de nori, hemoragia se ascunde de ea însăşi, până când…până când…you…you….uu…uu… Chemarea e irezistibilă, urci treptele pas cu pas şi ajungi în donjon. Calci pe umbre cocoşate, ameninţătoare, un furtun de incendiu face spume la gură. Apeşi pedala de acceleraţie şi intri în coastele blocului, cortina de fum îţi ascunde privirii dezastrul infinit. Din buncăr, apar gândacii lucioşi ai unor AUDI TT, carnea îţi fumegă, dar tu eşti un zeu şi nu poţi decât să îţi iei ofrandele şi să pleci mai departe. Aşa faci în orice vis, calci pe munţi de cadavre. Soarele se spânzură în apusul roşietic, lumina se retrage, oamenii ies de la muncă, în pas alergător, de parcă tot timpul au aşteptat numai acest moment, să o ia la goană spre restul vieţilor lor. Lucrătorul de la construcţii&instalaţii priveşte maneta cu bilă ca pe sfântul Caduceu sau carja papală. Câini băloşi se învârt în moloz ca nişte reptile gigantice.

Şi am ieşit în stradă. Paşii m-au purtat aiurea prin canalele vestibulare are oraşului pe care inundaţiile din ultimele zile îl transformaseră într-o Mică Veneţie. Apa s-a scurs lent, clocotind în rigole, a luat cu ea mizerii acumulate din curţi nepietruite şi sacii cu gunoaie aruncaţi de cei mai nefericiţi ai soartei lângă trotuare. Călcam prin apă cu cizmele cele noi care sugeau prin porii deschişi lichidul greţos, în şosete aveam nămol negru, brancardierii scoteau din curte câte o targă cu câte un om bătrân, pe care frica îl făcuse să se închidă în casă, nemâncat, nebăut, arătând ca o stafie. Poştalioanele celor de la presă se arătau peste tot, microfoanele îmblănite luau interviuri, lumea se temea de o apocalipsă prematură, peste tot se anunţase cod galben, de ploi torenţiale şi furtună. Pe Lipscani apele năvăliseră în subsoluri, intraseră pe sub uşi, în ciuda pragurilor şi a spumelor folosite pentru sigilare, băgai un cap pe uşă şi auzeai aparatele/pompele de evacuat apă, le vedeai serpentinele tentaculare, oamenii suduiau, scaunele pluteau. Oraşul devenise lacustru şi macaralele „Telemac” se învârteau debusolate pe terenurile virane, deoarece fundaţiile erau inundate şi munca se oprise brusc, la oră fixă, ca un ceas cu bateria consumată. Activitatea şcolară fusese suspendată pe termen nedefinit, din bălţi vapori nesănătoşi se ridicau, sufocându-te, şobolani morţi pluteau cu burta la suprafaţă, pisicile şi câinii dispăruseră cu desăvârşire. Şi la metrou erau probleme. Traficul era îngrozitor, autobuzele gemeau de călători, totul era dat peste cap. M-am dus la terasa de la Teatrul Naţional, „La Motoare”, am comandat un capucino şi mi-am stors şosetele fleaşcă peste marginea clădirii. O floare de păpădie pribeagă, într-o glastră, dintr-o sămânţă cutezătoare purtată de vânt, moţăia cu chelia în soarele ulceros. Câţiva pufi care scăpaseră ca prin minune de vijelie, atârnau mofluzi ca nişte antene de rădaşcă.

Escortată de camarilla mea de cadâne şi cuvintele puse la macerat în bolta gurii pe care le formam împingând dinţii ca pe nişte clape de pian şi scuipând vagonete de mâl clisos din resturile cinei fastuoase, ne-am hotărât să intrăm şi într-o pizzerie. „La Musketaru” era un loc prohibit, în general, din cauza altercaţiilor dintre bandele ţigăneşti locale şi luptelor de supremaţie dintre clanurile rivale. Pizza era relativ bună, deşi coca de bentonită şi sucul de roşii ca o mentruaţie apoasă nu erau punctele tari ale meniului. Momentul deluviului trecuse repede, se topise ca un bulgăre de zăpadă dintr-un cuptor cu microunde. Vântul în rafale se lovea de geamurile înalte, făcându-le să zbârnâie, cu nervii tociţi îmi priveam gaşca, care de mai de care mai trădătoare, cu capetele de radieră ieşind timid de sub hoodies gata să mă şteargă de pe răboj, cu membrele de gumă arabică de omuleţi perverşi din Minecraft puse peste borderoul notei de plată. Allez les mousquetaires!! Inovasem până îmi făcusem mintea ţăndări noi metode de scormonit în creiere, ca un garabete cu pumnul îmbrăcat în pâslă loveam grupul compact din care săreau stropi sprinţari de lichide cefalorahidiene şi aşchii de oase. Fără milă, cu roata zimţată de tăiat pizza treceam peste chipurile îmboboşate, iţindu-se din glugi ca nişte hârci replicante. No mercy! ăsta era refrenul şi zgaibele se împrospătau şi gurile flămânde ale inciziilor râdeau batjocoritor. Spuneţi, mă, care a cârâit la administrator??!! Aşa prietenie avem noi??! Iustina…zi…nu-ţi fie frică…. hai, că îmi pierd răbdarea….Şi aşteptam un răspuns. Sugiucul de bani, ca element profilactic, stătea pe masă, în elasticul răpănos de chiloţi. Am comandat o sticlă de vin roşu, paharele au zăngănit pe platou, alerta s-a înmuiat, apoi mi-am reluat imprecaţiile şi pentru că nu am primit nici un răspuns m-am fâsâit într-o tiradă obosită. Nu eram puternică, eram slabă. Sforza, Miss!

Alexandra Gheghi

„Scriu si in urma mea apare sensul”.Nu stiu cine a spus-o, dar imi place. Finalist in 2016 ale concursurilor Adenium Start (proza) si Traian T. Cosovei ( poezie). Fara pretentii de genialitate, fan Lautreamont si Elena Passima. Citind de toate.