Adda se supără

 

 

 

 

 

 

 

 

E-o linişte suspectă, ca-ntr-o odaie goală.

Mi-aprind c-un gest mecanic a treizecea ţigară,

Mototolind  cu scârbă apoi pachetul gol.

Afară în pădure e-o iarnă ca la pol

Şi parcă şi odaia a prins a face ţurţuri.

Se lasă frig în casă. Se lasă praf pe lucruri,

Şi parcă şi pe gânduri se lasă praf, tot praf.

Ai zice că pe-aproape e cineva bolnav.

Fumez. Bat darabana în masă. Mă încrunt.

Vreau să citesc dar scrisul îmi pare prea mărunt,

Iar literele parcă se-ncalecă prosteşte.

În ceaşcă de o oră cafeaua se sleieşte

Şi gânduri tot mai tulburi acum în minte-mi vin.

Dar la fereastră ninge frumos ca-n Fraţii Grimm,

Iar Addei nici nu-i pasă de nazurile mele:

Se joacă de o o oră cu câteva mărgele

Pe care le înşiră pe-o aţă, monoton.

Arunc scârbit ţigara. Miroase a gudron.

Iar camera îmi pare că-i neagră ca pământul.

În timp ce Adda tace prin mine bate vântul

Şi-ncepe, mi se pare, o noapte cu ponoase.

Foşnindu-şi, melancolic, ciorapii de mătase,

Tristeţea, ca o vampă, stă pe genunchii mei,

Iar Adda tace, tace în carapacea ei.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *