Cum inspirîndu-te din “1001 de nopţi” poţi deveni cel mai cunoscut scriitor din lume

Motto: Coelho a scris cartea în doar două săptămîni, în 1987. El a justificat rapiditatea aceasta uluitoare spunînd: “în sufletul meu era deja scrisă demult…”

Între toate poveştile care s-au spus există oare una mai teribilă decît cea a unui om auto-proclamat zeu, un sultan cu puteri nelimitate care încercînd să-şi satisfacă libidoul, consumă la propriu şi la figurat o femeie pe noapte, răzbunîndu-se astfel pe toate femeile pentru un adulter săvîrşit demult de soţia sa – deasemenea ucisă?

O poveste care începe astfel nu se poate adresa decît unui public avizat, adult, deoarece multe din personajele întîlnite în 1001 de nopţi se comportă asemeni lui Şahriar: ca nişte fiinţe iresponsabile neştiind cu adevărat ce vor, care comit barbarii din senin, fără nici o explicaţie.

Pentru cititorii Evului Mediu, colecţia trebuie să fi avut efectul pe care îl au acum romanele lui Stephen King: le satisfăcea o plăcere primordială, a fricii de necunoscut, exista acea continuă teamă că vei fi luat prin surprindere, că vei afla (citi) ceva groaznic, inimaginabil: vei fi într-o prima fază terifiat, apoi mulţumit de liniştea acelui moment, în care eşti, slavă Domnului, doar un simplu ascultător.

Cea mai faimoasă colecţie de poveşti a apărut iniţial în India iar de acolo a fost “exportată” în secolul 9 în ţările arabe şi, pe măsură ce “călătorea” prin teritoriile Iranului şi Irakului (din ziua de azi), colecţia se îmbogăţea cu noi şi noi întîmplări. În Europa ajunge deabia în la începutul secolul 18, prima oară tradusă din arabă în franceză. Nu există nici o versiune care să cuprindă 1001 de nopţi, ci mult mai puţine. Aşa cum spuneam, background-ul poveştii se încadrează la categoria 18+ şi acum cîteva luni am vorbit (aici) despre evenimentele care provoacă nebunia lui Şahriar, despre cum apare Şeherezada, femeia care îl îmblînzeşte prin arta povestitului şi despre cum la sfîrşitul celor 1001 de nopţi sultanul este cu totul transformat, precum un tigru care sare prin cercuri de foc la comanda dresoarei.

Dar nu am amintit deloc acolo despre momentul de rătăcire al sultanului, aşa că găsesc potrivit să spun cîte ceva despre asta acum. Într-o primă fază, înainte de a a începe să căsăpească femei, Şahriar (împreună cu fratele sau) îşi luase lumea în cap. Într-o noapte, de frica animalelor sălbatice, cei doi s-au adăpostit într-un copac şi întîmplarea a făcut ca la baza acelui copac să poposească un gin care purta o ladă imensă înfăşurată de spatele lui cu nişte lanţuri. Din lada pe care o deschide acesta, îşi face apariţia o frumoasă fată care, cumva, îi observă pe cei doi fraţi ascunşi în copac dar păstrează numai pentru ea secretul descoperirii. După ce adoarme ginul, fata le face semn să coboare. La început, terorizaţi de prezenţa ginului, cei doi fraţi refuză, dar atunci fata îi ameninţă: dacă nu vin de îndată la ea, îl va trezi pe gin. Şi tot sub ameninţări cei doi se văd nevoiţi să facă sex cu fata – ne imaginăm că pe muteşte din moment ce ea era cumva ataşată prin lanţuri de somnorosul ei răpitor. Ginul o răpise în noaptea nunţii, îl omorîse pe mire şi o căra cu el peste tot, închisă în acea ladă.

În legendele arăbeşti ginul este o fiinţă malefică cu puteri mai mari decît oamenii dar mai mici decît îngerii şi cel din povestea noastră se presupune că era foarte posesiv şi foarte gelos: nu numai că o voia numai pentru el, dar de ce ar fi cărat-o în ladă, dacă nu pentru a fi singurul care îi putea admira frumuseţea? La final, fata cere fiecărui frate să-i dea inelul de pe deget drept souvenir, apoi le înşiră pe un lănţişor pe care se aflau încă 98.

Împăcat într-o oarecare măsură la gîndul că pînă şi un prea-puternic gin putea fi înşelat şi încă nu o dată, ci de o sută de ori, Şahriar revine la palat. Din proaspăta aventură cu sclava ginului, sultanul trage următoarea concluzie: nu poţi avea niciodată certitudinea că o femeie nu-ţi va păta onoarea. Decît poate ucigîndu-ţi partenera imediat “după”. Şi aşa începe povestea.

Eram copil cînd am deschis prima oară un volum din “1001 de nopţi”. Noi nu aveam aşa ceva în bibliotecă, aveam multe cărţi dar toate bine cenzurate, era o a doua cenzură ca să zic aşa – fără cărţi gen Papillon sau Shogun prin casă. Şi, totuşi, ştiu sigur că la un moment dat am găsit “1001 de nopţi” prin casă, versiunea necenzurată, bineînţeles, şi am citit atunci cît am putut de mult din ea (eram destul de mult singur acasă, ca orice copil care venea de la şcoală cu cheia la gît).

Ţin minte clar că săream pagini întregi, existau multe descrieri plictisitoare, introducerea unui personaj se întindea fără să fie necesar peste viaţa rudelor, şi deasemenea tehnica “păpuşilor ruseşti” era din puncul meu de vedere dusă la extrem, cu prea multe poveşti ascunse în interiorul poveştii principale. Pentru siguranţa Şeherezadei suspansul trebuia mereu prelungit, deznodămîntul unei poveşti declanşa o alta şi, logic, niciodată nu se terminau simultan. Era uneori prea mult pentru răbdarea unui copil de zece-doisprezece ani, dar mă atrăgea faptul că poveştile erau atît de diferite de poveştile noastre. Nu aveam noţiunea că pot exista poveşti pentru adulţi şi eram uimit că în ţările arabe copiilor li se spun astfel de poveşti. Citisem poveşti populare chinezeşti, poveşti indiene, turce, etc, aşa cum apăreau în seria de Poveşti Nemuritoare. Şi bineînţeles, multe româneşti care, sincer, mi se păreau printre cele mai plictisitoare. În basmele noastre exista întotdeauna o morală la sfîrşit, cum ar fi, de exemplu, în “Fata moşului şi fata babei”, pînă la urmă, cel harnic şi răbdător va fi recompensat de soartă. Deasemenea, nimeni nu murea nevinovat, nu existau relaţii de adulter, copiii apăreau din flori sau după o îmbrăţişare şi creşteau într-o luna cît alţii într-un an.

1001 de nopţi era o lume cu totul diferită. Actele de cruzime erau comune, călăi care tăiau capete fără ca cei pedepsiţi să fie vinovaţi, eunuci care povestesc împrejurarea care i-a făcut să-şi piardă bărbăţia, case bîntuite, scene de seducţie în care bărbatul şi femeia “încălziţi de vin” trec la “jocuri amoroase” după care el îi “îndepărtează fecioria”, călători care înnoptau într-un grajd şi pe geamul casei de alături vedeau o orgie, etc. Cel mai mult mă şocau poveştile în care citeam că DIN SENIN ţi se poate întîmpla ceva groaznic. Norocul (că dădeai peste o comoară) sau ghinionul (că aruncai un sîmbure de măslină şi te trezeai cu un gin lîngă tine hotărît să te omoare pentru că sîmburele ăla de măslină tocmai îi omorîse unuicul fiu invizibil) era pur aleator. Era, după părerea mea exact ca în viaţă. De exemplu, în vacanţa de vară, văzusem cu ochi mei cum o grindină distrusese rîndurile de vie ale bunicilor (şi a altor oameni din sat) apoi se oprise brusc cîteva sute de metri mai încolo. Bunica se ducea la rîndurile acelea care delimita norocul de ghinion, graniţa pe care o stabilise soarta şi plîngea: “uite măi, cum un om rîde altul plînge”. Cei de dincolo erau cei fericiţi care urmau să aibă ce vinde la toamnă. Nu se duceau la biserică mai des decît ea, nu se rugau seara mai mult ca ea. Era de neînţeles, era aşa cum se întîmpla în 1001 de nopţi. Un gin iresponsabil şi nemilos hotărîse aşa!

Mulţi scriitori celebri au lăudat “1001 de nopţi”. Borges a spus că e cartea lui favorită. Înaintea lui, pionierii stilului horror, ca Edgar Allan Poe şi H. P. Lovecraft au fost influenţaţi de “1001 de nopţi”, apoi opera lor a influenţat generaţiile următoare de scriitori ale acestui stil.

Chiar şi în zilele noastre, autori celebri folosesc cîte ceva din “1001 de nopţi”. Mie nu trebuie să-mi spună vreun critic că în Hoţii de Frumuseţe, Pascal Bruckner foloseşte exact stilul “1001” de a povesti/îngrozi, începînd de la genul de personaje care apar acolo pînă la intriga principală a cărţii: frumuseţea inegal distribuită trebuie eliminată, cabana izolată peste care dau din întîmplare doi călători rătăciţi şi în interiorul căreia tinere fete sînt sechestrate spre a fi omorîte, etc.

Am lăsat cel mai frumos exemplu pentru final: o carte celebră despre care fără echivoc pot spune că este în proporţie covîrşitoare “produs” 1001 de nopţi, un roman care a fost tradus în 80 de limbi şi s-a vîndut în 150 de milioane de exemplare.

Mai întîi vă spun povestea aşa cum apare în 1001 de nopţi (traducerea liberă din engleză îmi aparţine).

Falitul care a devenit din nou bogat datorită unui vis

(The ruined man who became rich again through a dream”).

Trăia odată în Bagdad un om bogat care şi-a pierdut toată averea şi a ajuns să facă munci grele pentru a-şi umple farfuria cu mîncare. Într-o noapte, cum era întins în pat, trist şi cu inima grea, într-un vis i-a apărut cineva care i-a spus să se ducă în Cairo pentru că acolo îl aşteaptă norocul şi bogăţia. Aşa că a doua zi a pornit pe drumul spre Cairo. La capătul lungii călătorii, a ajuns în oraş cînd deja se făcuse noapte aşa că şi-a găsit culcuş într-o moschee. În timpul nopţii, moscheea a fost traversată de o bandă de tîlhari care au intrat în casa adiacentă ei şi i-a trezit pe proprietari. Oamenii au ţipat şi hoţii au reuşit să fugă înainte să vină poliţia aşa că din confuzie în locul lor au arestat şi bătut cu varga la tălpi pe singurul suspect, călătorul nostru din Bagdad. După trei zile, şeful poliţiei a intrat în temniţă şi l-a întrebat de unde e şi care e povestea lui. Omul a spus că e din Bagdad.

“Şi ce te aduce pe la noi?”

“Am avut un vis în care se făcea că aici, în Cairo, mă aşteaptă noroc şi bogăţie, dar apoi, de cum am ajuns aici, bogăţia promisă s-a dovedit a fi bătaia pe care mi-aţi administrat-o cu atîta generozitate.”

Şeful poliţiei a rîs aşa de tare că i s-au văzut măselele de minte apoi a spus:

“O, omule fără de minte, şi eu am visat mai demult că cineva îmi spunea să plec în Bagdad, că acolo, într-o anume casă, pe care mi a descris-o, dintr-un anume cartier se află o grădină de trandafiri şi în grădina asta există o fîntînă arteziană şi sub fîntînă, dacă sap, găsesc o comoară. Şi totuşi m-am dus? Nu! Dar tu, datorită scurtimii minţii tale uite că ai făcut-o, ţi-ai pus speranţa într-un vis, iar mesajul “providenţial” s-a dovedit a fi o trăncăneala fără sens care uite unde te-a adus!”

Apoi s-a milostivit să-i dea cîţiva dinari pentru drum.

Omul i-a mulţumit şi a tăcut dar multă speranţă era în inima lui pentru că grădina şi casa din Bagdad şi fîntîna descrisă de şeful poliţiei, aşa cum o visase acela, era o imagine fidelă a proprietăţii lui. Şi după ce s-a reîntors, săpînd sub fîntînă a descoperit o ladă plină cu bogaţii. Şi astfel Dumnezeu i-a dat abundenţă şi printr-o minunată conicidenţă, mai mult chiar decît averea pe care el o pierduse.

Şi că a venit vorba de “minunate coincidenţe” care sînt şansele ca povestea principală “imaginată” de Paulo Cuelho pentru Alchimistul să fie exact aşa?

Eu zic că zero ☺

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.