Răzbunarea ciudată

(tragicomedie neagră)

Și parcă obscuritățile treptate ale zărilor îi solidarizau cu întunecimea feței. Mergea contrar firii, cu capul plecat pe strada aproape pustie, și lua cu piciorul la rost toate cutiile și toate paharele de plastic pe care le întâlnea în cale, doar ca să își alunge gândurile năvalnice care îi bubuiau în creieri, a răzbunare irealizabilă și a neputință. Mâna înfiptă în piept cu promptitudine îl opri din tumultul resentimentelor adunate de peste zi. De la teneșii albi care scânteiau prin pâcla întunecimii fragile, râvniții șalvari bufanți aduși pe sub mână din Turcia, mândrul tricou al unei echipe naționale de fotbal, ca atunci când își ridică complet din pământ ochii să dea de chipul radios și rânjetul sincer al unui bun amic, pe care nu îl mai văzuse cu anii. Schiță cu greu un zâmbet anemic, care nu avu deloc puterea să îi acopere amărăciunea de pe față, și Drăgan, zis și Cimpoieșul, prietenul lui pe care nu îl mai văzuse cu anii, remarcă cu ușurință lucrul acesta. După ce îi scutură cu energia unui vechi tovarăș umerii, îl întrebă cu cel mai nedisimulat entuziasm:
-Ce mai faci, Mihăiță, mamă??? Mă recunoști? Sunt eu, mă, Drăgan Cimpoieșu’!

Se distanță cu doi pași ca să îl admire de la distanță, așa cum ar fi contemplat un tablou.

-Te-ai schimbat frățică, te-ai maturizat!

Se repezi din nou spre el, îmbrățișându-l din răsputeri. Îl săruta pe frunte cu atâta patos, ca și cum s-ar fi despărțit la tren de propria iubită. Deși gura îi emana o doză sănătoasă de spirtoase, Cimpoieșu nu se clătina, doar ochii îi prinseră pe loc luciul melancoliei de odinioară, de când băteau coclaurile și săreau gardurile stadioanelor la meciuri fără ca să își plătească biletul. Ce prietenie, ce relații… Îi ținea capul în cangea pălmoacelor, ca pe cel mai prețios lucru de valoare.

-Daca-i ști ce mult mă bucur să te văd, Mihăiță, mamă!…

-Și eu mă bucur! îl încredință, cu un glas stins, și niște ochi care nu se străduiau să îi camufleze tristețea.

De la cap, Drăgan Cimpoieșul îi trecu la umeri, și i-i scutură cu bărbăție. Îl podidi plânsul, unul deosebit de sincer, întâlnit doar la beție, și începu să îi justifice de ce tocmai lui, ca onorabil șef de galerie, de tonul căruia ascultau cu toții, fără prea multă crâcnire, i se întâmpla acest lucru:

-Mă, Mihăiță, mă, te văd cap de afiș la teatru, te-am văzut chiar dând interviuri la posturile locale, săream ca apucatu’ și lăsam biliardul cât colo, răcnind la tovarășii cu care m-am obișnuit să-mi fac veacul: „Ăsta-i Mihai Soțu, cel de care râdeam ca proștii în copilărie că ne polua auzu’ cu canto clasic, de strigam după el: Do, Re, Mi, Fa, Sol, La, Si, Do…; de îl consideram fetița școlii, și ia uitați unde a ajuns, colindă țările, cucerește teatru după teatru, țară după țară, iar de noi ce s-a ales? Stăm ca tâmpiții și inundăm speluncile, șomăm, iar preocuparea noastră principală este să ne aliniem în rând, ca fericitu’ care are semințe să ni le toarne cu porția fiecăruia în palmă. Ne-am tot obișnuit cu întrebatu’: Care mai ai, bă, semințe? Dă, bă, și mie câteva!”

Dragan Cimpoieșul plângea ca atunci când era luat cu forța în armată, iar plânsul i se stingea treptat când citea printre lacrimi nefericirea celui pe care îl avea în față. Își șterse ochii și își recăpătă același glas strident, cu care era obișnuit cartierul, glasul cu care făcea ordine și disciplină atunci când îl supăra vreun locatar, cântându-i cutezătorului la fereastră „Corul Vânătorilor” cu bâta de baseboll în mână:

-Ce te supără, mă, Mihai?… că mă lasă inima, fac dracului infarct la „ăi”, treizeci de ani ai mei!

-Lasă!… dădu a neputință din palmă.

Drăgan îl cuprinse și mai vârtos de umeri, dispărându-i subit toată beția:

-Mihai, tu nu mai pari copilu’ vesel pe care îl știam odinioară. Sper ca starea asta a ta să fie doar de astăzi. Ce-i cu tine? Mie nu-mi ascunde nimeni nimic, niciodată. Și să știi, că eu când îmi dau silința, ajut pe toată lumea!

Râse de îmbărbătarea lui, și Drăgan, zis și Cimpoieșul, nu își dădea seama dacă acest râset era a simpatie sau a batjocură. Îl văzu pe urmă dezaprobându-l cu un gest dat cu adâncă lehamite, ca abia pe urmă să îl audă:

-Nu ai cum să mă ajuți în cazul ăsta, Drăgane, mamă!

Cimpoieșul își umflă pieptul cu un aer încărcat de orgoliu, se înfofoli ca un păun, după care îl contrazise:

-Ia să auzim de asta, uimește-mă!

Mihai Soțu își dezlănțuia cu greu zgârcenia graiului, urmărind cu neliniște fiecare autobuz care oprea și părăsea stația de călători, ca abia apoi să grăiască:

-Știi că am fost plecat doisprezece ani din țară. Am cântat pe marile scene ale Europei Centrale. Aș fi stat și acum, dacă nu m-aș fi aflat la buza șanțului victimizării sociale. Soția mea a rămas cu bună știință gravidă, iar cei din teatrul însoritei țări de pe malul Adriaticii nu au știut să aprecieze lucrul ăsta, confundând sacra pepinieră culturală cu un bar striptease, așa că ne-au dat pe amândoi afară, la pachet, că nu aveau nevoie de oameni fericiți care voiau să își întemeieze o familie, să le stea prin concedii medicale, ci doar de cei care să le muncească. Așa că adio roluri, public, înalt statut artistic, respect… a trebuit să mă întorc pe pământurile natale, ale făgăduinței, să-mi iau în piept viața și să mă confrunt cu sărăcia lui Dumnezeu și-a lu’ Maica Dommnului. Mi s-au șters cu buretele toți anii petrecuți acolo, a trebuit să o iau cu totul de la început, și crede-mă că e mult mai greu pe la noi decât pe dincolo, trezești suspiciuni, toți au impresia că te-ai întors din străinătățuri cu aere de zeu, deși nu faci deloc strădanii ca să le demonstrezi lucrul ăsta, și m-au încredințat, ca să îmi fie cu învățătură de minte, și nu care cumva să uit lucrul ăsta, că aici soarele se învârte în jurul teatrelor, și nu teatrele în jurul soarelui…

Se lăsă tăcerea, sporadic deranjată de tramvaiul care ducea spre case ultimii călători.

-Stai greu cu reacomodarea! constată Cimpoieșul, scrutându-l cu milă printre ochii senini. Timpu’, deși în cazu’ ăsta se mișcă cel mai greu, este cel mai bun doctor!

-Asta a fost o paranteză, ca să mă ajute să îți fiu cât mai explicit… Ani de zile am obținut recunoștința instituțiilor prin care am lucrat, plachete, medalii, laude în fața comunității… iar acum sunt de-a dreptul șocat…

-Cum așa? îl trăgea Drăgan de limbă.

-Am răcit… Am cântat la o acțiune de binefacere a bătrânilor cu parkinson. Tratamentul e costisitor, și m-au rugat să îi onorez cu prezența, să le cânt câteva canțonete, și să vezi ce s-a întâmplat…

În graba lui de a ajuta un prieten pe care nu îl mai văzuse cu anii, Cimpoieșul trăgea urgent concluzii:

-Ceee??! Nu te-au plătit?… Morții ma-mii lor. Stai că le pun eu o taxă de protecție… să vezi ce-am să le fac! Să nu mă mai numească ei Cimpoieșu’, dacă…

Pe Mihai Soțu îl apucă pentru prima oară râsul, și își flutura cu negație degetul:

-Nu au nimic de-a face cu toate astea, săracii, le-am cerut doar un pahar cu apă rece, l-am băut, și m-a lăsat gâtul, am răgușit. Problema cea mare este că peste câteva zile ar fi trebuit să cânt în Traviata. M-am dus la biroul directorului ca să îi explic problema.

-Și? începu pe Cimpoieș să îl intereseze din ce în ce mai mult situația.

-S-a lăsat urât de tot. Mi-a chemat șeful de compartiment, maestrul de cor, regizorul de culise, și față de dânșii m-au făcut de toată ocara.

-Dar stai, mă, cum adică…—glasul voluminos prevestea ivirea unor momente grave—voi nu aveți voie să vă îmbolnăviți??!

-E puțin mai greu… Din cauza partidului și a conducătorului iubit, artiștii fug peste hotare mâncând pământul, numai și numai ca să rămână cât mai departe de sacrele noastre meleaguri, așa cum am făcut și eu dealtfel—îi explica Cimpoieșului în parabole, uitând pe deplin de gradul lui de inteligență.

-Păi și care-i neajunsul la toate astea? Să dea Dumnezeu să plece cu toții, și să nu se mai întoarcă. Să-i lovească necruțător puterea banului, să-i încovoaie, să câștige de o sută de ori mai mult decât aici. Crede-mă că aș fi plecat și eu, dar…—dădu din palmă a lehamite—dacă nu aș fi fost numit pe județ șeful galeriei Câinilor Negri—și zicând acestea ochii Cimpoieșului scăpărau de mândrie—m-aș fi cărăbănit și eu demult!…

Se opri ca să se uite după ce anume tot scruta Mihai. Văzu un ultim troleu, aproape gol, ce își fereca ușile și se îndrepta spre capătul de linie.

-Păi, și atunci vă înlocuiți, ce boala faceți? aștepta Cimpoieșul lămurirea.

-He, he…—râse a comicăreală. Nu le convine… Decât să cheme vreun gast de la trei sute de kilometri depărtare și să îl plătească cvatriplu, mai bine preferă să mă acuze de sabotarea spectacolelor, și crede-mă, nu am niciun suport, niciun ajutor, lucrez într-o instituție fără sindicat, fără regulamente de ordine interioră, pfoai de capul meu… M-a amenințat că mă mută din oraș cu tot cu familie!

Drăgan îi întoarse spatele și, de necaz, își trase în frunte o pălmoacă atât de răsunătoare, de aproape că și-o frânse.

-Așa ceva nu se poate… Să-mi facă ei una ca asta… Mă oftic, să moară mama, să nu mă numesc eu Cimpoieșu, dacă te mint!

După acest jurământ ferm, se învârtea dezorientat, dorind să își dezvăluie indignarea cuiva anume, îsă nu reuși încă să și-o dezvăluie nimănui, mulțumindu-se să își îndrepte chipul spre prietenul pe care nu și-l mai văzuse cu anii, și să îi asculte mai departe păsul.

-Înțelegi tu, Cimpoieșule, întotdeauna pe unde m-am peregrinat, am fost un adevărat exemplu de muncă și seriozitate pentru toți colegii, am primit laude, recunoștințe, m-am întors în țară cu recomandare de la ministrul culturii, și uite ce pățesc aici, m-au băgat ăștia în concluzii pripite, în acuz de lene, de puturoșenie, de sabotare a bunurilor demersuri ale instituției…

Dintr-o dată chipul lui Mihai Soțu luă schimonoseala unui suferind de ulcere și gastrite:

-De lehamite și greață, am ieșit din teatru în plin toi al repetițiilor, și m-am dus direct la Oficiul Forțelor de Muncă. Duduia de la ghișeu m-a primit ca pe un zeu. Așa se uita la mine, cu niște ochi atât de sinceri, de ziceai că vede un extraterestru. Mi-a explicat așa, cu o față de-a dreptul senilă, cât de mult apreciază ea teatrul, că mă știe de la spectacolele de operă în care am jucat până acum și de prin interviurile de pe la televizor, că am o viață de stârnit invidie, mai că nu mi-a zis că-i de huzur, că îmi venea să o trimit de urgență în proveniența de origine, și mai că nu mi-a început să-mi plângă atunci când i-am solicitat cu un ton răstit, controlat cu greu de rafalele de mânie, să îmi caute pe loc un post de șofer, de curieriat internațional dacă era cu putință. M-a întrebat așa, cu un chip senin, zâmbitor, de sectantă, de martoră a lui Iehova, chiar mi-a luat mâinile într-ale sale: „Cum se poate așa ceva? Împrieteniți-vă cu urcușurile și coborâșurile dumneavoastră!” I-am zis: „Haide doamnă, mă luați acum cu consilieri psihologice!…

Pe Cimpoieș îl apucară aceeași draci, cu un vădit semn de ofuscare. Pentru un scurt timp îl abandonă pe Mihai cât colo, și se deplasa fără niciun scop, și către nicio direcție. Arse un pumn în primul obiect pe care îl întâlni în cale, în cutia metalică, de culoare galbenă, injuriind indirect în acest fel serviciile poștale.

-Bă, să mor eu, să îmi facă una ca asta, să se comporte în halu’ ăsta cu Mihăiță al meu, păi vin la ea și îi arunc în aer birou’, ți-o fac șomeră, să moară mama!

Mihai râdea pe sub mustăți. Îl scruta pe sub sprâncene pe cel căruia îi aduse pentru prima dată în acea zi nefastă zâmbetul pe chip.

-Și ce ți-a mai zis, mă, Mihai? Că mă duc la ea și-i fac birou’ praf. Să vezi ce pumn îi trag, de-i scurtez gâtu’!…  brava Cimpoieșul.

-Mi-a zis să trag de meseria mea și cu dinții. Ar avea ei nevoie de șoferi de carieră internațională pe autocamioane, dar pentru asta am nevoie de niște cursuri. M-a mai atenționat că voi lipsi de acasă cu săptămânile—ceea ce mi-ar fi convenit de minune—dar vezi tu care-i problema, până îmi iau brevetele îmi trec nervii și dracii pe pămpălăul ăla al meu de director, și rămân mai mult ca sigur pe marea scenă din provincie…

Drăgan rămase visător. Țintea adânc văzduhul, și aștepta ca răspunsurile să îi vină de acolo.

-Păi așa să și faci! îi răspunse cu o voce cam gâtuită. Dă-le dracului de camioane, că m-am săturat și eu de ele. Le repar de mă apucă zbâții. Noroc cu galeria, cu Câinii Negri, că altfel înnebuneam și mai tare decât am făcut-o până acum.

Brusc, chipul matahalei se lumină în semiobscuritatea serii. Cu o mică întârziere, depărtările văzduhului îi trimiteau răspunsul. Cu aceleași mișcări, necoordonate, de titirez care își termina rotațiile, Cimpoieșul își schimba isterizat direcțiile, căutând să i se descarce sufletește cuiva anume.

-Moaaa, moaaa, să vezi ce-i fac pămpălăului, să vezi ce idee mi-a venit!!

Găsi și persoana căreia să i se descarce sufletește. Când trecu pe lângă el, trase un pumn în pașnica cutie poștală, de sperie biata bătrână întârziată de pe la cumpărături sau de pe la vreo rudă. În graba cu care își accelerase pașii, bătrâna nu se mai încumetă să și-i înfrâneze și să își culeagă mărul care îi sărise din plasă și se despărțise sprinten de celelalte.

-Păi îi omor, mă, îi spintec, îi nimicesc, să nu mă mai numesc eu Cimpoieșu’ dacă te mint! Să-mi facă ei una ca asta prietenului meu…

Atât ideile care îi bubuiau în cap, cât și boarea răcoroasă a serii ce se așeza peste oraș, păreau să îl lniștească. Își prinse apoi ca îmbărbătare prietenul de umeri:

-Ia zi-mi tu mie, care ți-e următoru’ tău spectacol?

Nu îl surprindea întrebarea, sau se străduia să o trateze cu importanță, de îi răspunse atât de repede:

-Nabucco. Uite, e chiar acolo un afiș!…

Decizia finală a Cimpoieșului veni la fel de repede:

-Pentru prima dată în lunga lor viață, băieții mei se vor delecta cu teatru, cu muzică bună, de calitate. Dar o vom face în felu’ nostru!…

Mihai Soțu scoase niște schimonoseli mai puternice decât zâmbetul, ce băteau în râsete. Oare Cimpoieșul îi era forța divină ieșită în cale ca să îl binedispună, să îl însenineze?! Lăsă această ciudățenie la voia sorții, căci uneori considera că era mult mai bine să te lași de bunăvoie în forța valurilor ei.

Pentru o secundă, Drăgan Cimpoieșu vru să își întindă brațul a despărțire, însă se răzgândi subit:

-Mihăiță, mamă, nu te-am întrebat, ești cam departe de casă, ia zi-mi, de unde vii?

-De la teatru. Am avut nevoie de două ore de reculegere ca să îmi golesc din cap gândurile care îmi dădeau năvală.

Chipul Cimpoieșului se înnegri, iar corpul mătăhălos al acestuia se chirci de indignare:

-Adică… ai străbătut pe jos mai mult de trei sferturi din oraș?!

Tăcerea lui Mihai îi confirma presupunerile. Cimpoieșul îi întoarse a necaz spatele, își trânti pălmoacele în cap, de parcă tot cerul i-ar fi căzut peste creștet.

-Moaaa—se exterioriza a disperare—să-mi facă ei una ca asta, să-l pună pe cel mai stimat artist al meu, că pe altu’ nici că-l cunosc, să se deplaseze pe jos ca pe ultimu’ târtan?!! Dă-o dracului de treabă! exclamă încet, ca pentru el însuși, ca pentru sufletul sensibil care îi chinuia capul mătăhălos. Dă-o dracului de treabă, băăă!!! se puse pe răcnit, și urletul care îi evada din plămâni îi dirija pumnii ce se porniseră pe lovit cutia poștală, care scotea mugete de indignare, rămânând turtită și neputincioasă la ghioagele ofuscatului.

Secu se simțea oarecum stingherit de prietenul care i se întoarse din adâncurile amintirilor sale și, întovărășit de un zâmbet schițat cu exagerare, sincer doar pe jumătate, se pregătea definitiv de despărțire, pe când Cimpoieșu, era preocupat de ceva anume, scrutând cu niște ochi pătrunzători depărtarea orizontului.

-Stai puțin, Mihai!

Își ridică brațul de-asupra capului, și pocni din degete, așa cum era obișnuit să facă atunci când sesiza vreo ignoranță sau întârziere din partea chelnerului:

-Taxi!!!

Autoturismul Tico frână cu scrâșnete nărăvașe.

-Mihai—i se adresă coordial, ca și cum, în acea seară, acelea i-ar fi fost ultimele cuvinte—e târziu, mai ai încă vreo patru stații de autobuz de făcut pe jos până când ajungi acasă. Țin morțiș să te văd ajuns cu bine până acolo…

Îl prinse de cot, poftindu-l cu amabalitate către minusculul autovehicul de culoare galbenă, însă Soțu i se opuse cu hotărâre:

-Cimpoieșule, îți apreciez sincerele demonstrații de amabilitate, dar eu sunt artist bugetar român, la boala. Dacă aș fi avut bani, mi-aș fi găsit momentele de reculegere ca să îmi alung gândurile din cap în taxi, e simplu, nu?

Cimpoieșu se ofensă. Își împlântă mâinile în șolduri și îl scrută cu ofuscare. După câte momente îi spuse, cu un timbru gros și vitejesc al vocii:

-Iar eu sunt doar un mecanic auto, care nu se lasă călcat în picioare nici de cea mai a dracului formațiune evazionistă a unei națiuni: Statu’! O să vadă ei TVA… ciuciu de la mine. Hai, Mihai, hai la taxi—îi reprinse cu bruschețe , însă și cu o doză proporțională de amabilitate brațul—n-aș vrea să mă superi!

Experiența vieții și intuiția nevăzută îl sfătuiră să se supună, căci știa că nu ar fi avut șanse să i se subtilizeze prin intermediul unor scuze ieftine, iar Cimpoieșul, continua să îi acorde importanță, îi deschise el însuși portiera din față, din partea dreaptă, o închise apoi cu blândețe, îi făcu pe urmă un semn insistent cu palma în dreptul ferestrei semideschise , atenționându-l că va prelua el  toate grijle. Vânjosul ocoli prin față taxiul care își pusese motorul în funcțiune, și i se adresă șoferului prin fereastra în totalitate deschisă:

-Domnu’, vă rog să îl transportați pe cel mai bun prieten al meu pe care nu l-am mai văzut de doișpe ani, mare artist al teatrului „Muzicant”, până pe Aleea Brazilor număru’ nouă!

Taximetristul fu destul de vigilent ca să nu despăturească bancnotele mototolite, ca nu cumva să își facă darnicul plătitor să se răzgândească, ci le îndesă la repezeală în torpedoul ordonat al mașinii.

-Îmi face o mare onoare! se grăbi să îl asigure fericitul șofer.

-Și încă ceva—îl opri Drăgan pe conducător din demarajul aflat în fază incipientă—să nu cumva să îmi zgâlțâiți prietenul, să îl șifonați în vreun chip, să îl rostogoliți prin taxiu, sau să îl dați cu capu’ de parbriz! Să îl conduceți cu atenție, auziți?… Că e sub protectoratu’ lumii interlope! Mihăiță, mamă—se întoarse către Secu—dacă te zguduie nea taximetriu’ doar un pic, dă un bip, da?… și rezolv eu totu’!

-N-o să-l zgudui—râse taximetristul—băieții ăștia protejați de lumea interlopă mi-au fost întotdeauna clienți importanți, darnici, cu bani, ce dracu…

Autovehicolul porni lin, și i se îndepărta întocmai unei năluce. Atât Mihai, cât și taximetristul, îl scrutau prin retrovizorul semiîntunecat. Îl vedeau cum cerceta afișul cu litere mari, galbene, ostentative: „NABUCCO”, al impozantului teatru. Îl mai vedeau pe urmă cum se pornea din loc cu pași isterici, schimbându-și brusc și fără vreo coordonare direcțiile. Își trântea din nou pălmoacele în creștetul capului, cu o așa putere, de risca să se autoaccidenteze. Încetul cu încetul, întunericul posomorât al serii începu să îl mănânce. Atât cât îi mai puteau percepe conturul, șters treptat și adus la firava formă a unei mogâldețe, deduceau oarecum că matahala își descărca nervii pe nevinovăția unei cutii poștale, tumefiind-o cu pumnii, iar cutia își îngăima cântecul fiarelor contorsionate cu jale, ascultând supusă exteriorizarea nemulțumitului cu care stătea la taclale:

-Pfooai, să-mi facă el una ca asta prietenului meu!! Tu-ți directorașu’ mă-tii, lasă că te aranjez eu!!!…

Ploaia măruntă, mohorâtă și la fel de rece ca și norii, contrasta puternic firile celor care năvăleau în teatru, însă cel mai bine de acest lucru își dădeau seama hostesele, observând față de serile obișnuite înfățișări noi, cu comportamente sau personalități diferite. Față de grupul țintă—onorabilul public care îi frecventa de atâția ani sălile, transmițând de-a lungul vremurilor cu fragilitate această tradiție și tinerelor vlăstare, alcătuit din melomani cu vestimentații diferite: de la ținute coat-dress, rochii de seară, fracuri, până la pulovere, cămăși cu carouri, blugi și chiar adidași; formând trepte sociale diferite: intelectuali, edili, studenți, localnici, turiști străini sau autohtoni iubitori ai artei—hostesele observau cu o oarecare undă de mirare revoluționarea unei părți bune din public, mai mândru de această dată, și mai cutezător. Indivizii ce-l alcătuiau, și puținele individe, pășeau cu frunțile sus și cu mândrie pe covorul roșu, festiv, al sacrei instituții culturale. Se străduiau să pară sobrii, și totuși din această demnă sobrietate le emanau rânjete hâtre, menite să nedumirească frumoasele persoane care ademeneau publicul înăuntru. Și această nedumerire a bietelor domnișoare, obișnuite cu același public de-a lungul anilor, se accentua și mai tare observând ținutele festive ale acestor semeni: șepci îndesate pe capete sau marame de culori țipătoare, din care predomina roșul jăratic, tricouri mulate, care creionau cu succes burțile proeminente, cămăși în linii sau carouri, combinate în culori roșii și negre, ori până la nuanțele cele mai pițigăiate, pantaloni lungi, sau culmea, scurți, iar picioarele păroase ale celor din urmă se terminau cu adidași, cu ghete, cu pantofi cu ciucurei înflorați la cei mai fițoși, ori sandale. Se întâlneau din abundeță și șlapii, de culoare roz, aduși de la vecinii turci, sau de la îndepărtații chinezi. Pitorescul grup reușea să stârnească ofuscarea nedumeritelor plasatoare și prin accesoriile cu care erau echipați demnii componenți ai acestuia: un ins oarecare se strecura pe lângă ele cu o minge artex sub braț, cei mai mulți purtau la gât fluiere, îndeosebi puținele fete; cîțiva dintre ei veniseră cu flașnete… Ochii până mai adineaori nevigilenți—căci în tot decursul acestor ani nu avuseră nevoie de prea multă vigilență—ale angajatelor de la intrare, depistară câțiva indivizi cu tobe, iar cei care păreau de drept conducătorii grupului, cei mai țanțoși, și dădeau pe dinafară de mândrie, strângeau în pumnii lor imenși firave sau gigantice vuvuzele. Singurele intervenții ale celor patru suple și înalte domnișoare căre străjuiau intrarea, fură acelea de a rupe din mâinile celor din ciudatul grup biletele, și de a-i pofti cu o doză înjumătățită de politețe să poftească înăuntru. Când întoarseră din curiozitate biletele ca să citească locurile desemnate, mirarea lor crescu până la limita apogeului, căci fioroșii vizitatori nu aveau cele mai ieftine bilete, cele vizate la balcon, pe margini, unele din cele mai dezavantajoase locuri, ci cele mai scumpe, pe rândurile jumătății din față ale sălii, așa că domnișoarele cu pricina căzură de acord să nu comenteze nimic împotriva acestei salutare elite, ci să se conformeze fișei postului, care le indica cu o exactitate astronomică să se ocupe cu ruptul biletelor, poftitul onorabilului public în sală, și în caz de nevoie indicatul numărului rândului și a poziționării scaunelor, iar această fișă a postului nu le amintea nicidecum nedumeritelor tinere cum să reacționeze la cei din amintitul grup, care călcau falnici covorul roșu, ronțăind semințe, din buzunarele căscate răsărindu-le berile la cutie, iar brațele, în loc să le fie covârșite cu flori, așa cum cerea protocolul situației, le erau supraîncărcate cu pungi cu popcorn. Constatară că și dacă ar fi trebuit să intervină, nu ar fi făcut lucrul acesta, căci se considerau ultimele ființe, neimportante și neauzite de nimeni, niște biete studente, colaboratore, care își plăteau cu greu costurile facultăților, cu un salariu dat de-a lungul anilor atât de fix, de stârnea invidia oricărui exercițiu ce prevedea o ireproșabilă exactitate matematică.

Îi lăsară în așteptare pe cei doi domni la costum și papion, însoțiți de superbele lor doamne, scăldate în parfumuri îmbietoare, cu ostentativele lor genți decorate cu cristale Svarovsky, urmărind încă traiectoria nehotărâtă a grupului care se împotmolise în foaier. Doi dintre ei își pasau cu capul artexul de la unul la altul, însă atenționarea vehementă a șefului de grup îi făcură de urgență să revină la bunele maniere. Hostesele nu îndrăzniră să intervină pentru a-i îndruma la locurile desemnate de bilete, așa că cei din grup reușiră să rezolve singuri parabola și se îndreptară spre culoarele care îi conduceau spre cele mai bune scaune ale sălii proeminente, desemnate deunăzi jurnaliștilor, consilierilor și altor elite înalte. Înaintau cu piepturile răsfirate, cu siguranță și mândrie, iar obrajii le emanau o accentuată voie bună. Nu își puteau masca entuziasmul, pentru că copleșitoarea majoritate a grupului nu mai călcase până atunci într-un sanctuar atât de sacru. Se așezau trântind spătarele scaunelor, ca la stadioane, și comentau cu mirare despre lucrurile înconjurătoare, fără rețineri, sinceri, cu voce tare. Unul era fascinat de cortina catifelată, altul de reflectoare, dându-și cu părerea că totuși cele de pe terenurile de fotbal ar fi mai puternice, o domnișoară pipăia cu timiditate plușul de velur al unui scaun, căci prea mult șalele i se obișnuiseră cu cele confecționate din materialul plastic, un tinerel temerar își scăpase pe jos doza de bere, și acum se târa pe sub scaun să și-o recupereze, alții râdeau de figurile și de ținutele pompoase ale celorlalți indivizi tocilari din public, indecenți costumați ca să frecventeze pompoasele stadioane, alții își aranjau cu ajutorul salivei frizurile și se apucară să flirteze cu melomanele studente. Și totuși, erau printre ei și indivizi conștienți de însemnătatea sobră a situației, cum ar fi fost Drăgan Cimpoieșu, liderul lor, exemplul lor vădit, mintea primordială din care emanau pildele principiilor de etică și morală. Cu o sfială aproape școlastică, atinse cocul voluminos al unei doamne, împopoțonat din abundență cu două ace de păr lunguiețe, împreunate în cruce, demn să fie apreciat de orice privitor dinapoia dânsei. Insită cu hotărâre, bătându-i cocul cu finețe, întocmai cum ai face atunci când ciocănești cu vârfurile degetelor în fereastra ghișeului funcționarei care întârzie cu încăpățânare să apară. Cu bruschețe, melomana i se întoarse, și începu să îl scruteze cu niște ochi iscoditori, care îi țineau locul oricărei replici, iar replica i-o dădu Cimpoieșul, cu delicatețe și timiditate:

-Auziți duduie, nu puteți să vă dați puțin cocu’ mai într-o parte, că îmi bruiați priveliștea a jumătate de galerie!

Doamna îi zâmbi încurcată, și din postura impozantă își îndesă gâtul în umeri, încercând cumva să pară mai scurtă, încurajată fiind și de râsetele sarcastice ale celor pe care îi avea pe rândul din spate. Cu ofuscare îi privi și fiica acesteia, doar în treacăt, cu niște ochi superbi, albaștri, în care se oglindea parcă un lac cristalin de munte, rece, dar feeric,  și ocheada acesteia le trimitea atât dezaprobarea, cât și dezinteresul. Semințele începură să se spargă în danturile neîngrijite ale celor din ciudatul grup, cu sunete de pepeni pârguiți. Drăgan Cimpoieșu ținea la educația semenilor lui, mai ales că se aflau într-un lăcaș atât de însemnabil, așa că îi atrase atenția printre dinți primului neatent pe care îl surprinse scuipând cojile pe jos:

-Socolovene, fă ca mine, bă, tâmpitule. Îndeasă-ți cojile în buzunare, nu le arunca pe covor, că nu ești la grajduri, ce dracu!

Îl auziră și ceilalți, aflați pe cale să își elibereze acelorași destinații cojile făcute grămezi în căușurile palmelor. Cu o precauție vădită și un semn de respect maxim, și le dosiră în jeburile buzunarelor, complăcându-se de bună voie atmosferei sobre și fastuoase care predomina sala maestrală a teatrului, iar cei care ronțăiau popcornul, culegeau de pe covor florile albe ca omătul, scăpate pe jos cu neîndemânare, suflau peste dânsele cu precauție, și și le introduceau grijulii în gură, ca să demonstreze tuturor că și ei, iubitorii sportului, știau să se comporte în societate.

Se agitară cu mult celorlalți când se dădu primul gong și se stinseră mai mult de un sfert din luminile care decorau sala. Parcă se impunea cu mai multă promptitudine și liniștea, mărind tuturor porția nerăbdării.

Hostesele călcau parcă pe vârfuri, se auzeau chiar și comenzile regizorului de culise, din fosă instrumentele încetară să își mai isterizeze acordările, ușile care dădea către foaier prinseră să se închidă cu timiditate, iar ultimii spectatori întârziați se grăbea din răsputeri să își identifice locurile. Bătu și al doilea gong. Mai rămaseră aprinse doar luminile de serviciu, și cele verzi, inscripționate cu cuvântul…

-…„Ieșire”! descifră cu voce tare unul dintre ei, însă scrutarea înveninată a Cimpoieșului îi calmă de urgență extazul din avânt.

-Ce dracu—îl dojenea șeful—suntem aici într-un loc populat de oameni deștepți, nu de corigenți în ale literaturii!

Se mai distingeau doar foșnăiturile celor care se propteau cât mai confortabil în scaune, doamnele care își fixau gentuțele pe pulpe, câte un tuset izolat și, câte-o sămânță spartă între dinții vreunui nerăbdător, căci și aceștia, învolburați în bucuria lor reală, încetară cu orice preocupare. Și în toată această înțepeneală, care dura deja de ceva vreme, un domn se simțea studiat cu intenție în semiîntuneric de către mai multe capete deodată, încrâncenate, cu niște ochi iscoditori, reci, amenințători, cu frunțile pe alocuri julite, cu niște fălci sănătoase, proeminente, ce mestecau și plescăiau cu hărnicie gumele de mestecat, capete îndârjite, ce îi analizau cu antipatie și dezgust papionul de la gât, cămașa alb imaculată, împrospătată cu mirosul neplăcut de îmbălsămător, nasturii de cristal de la încheieturi, care îi luceau ostentativ, ochelarii fini ce i se odihneau pe nasul coroiat… Îi dădură concludent etichetarea de tocilar, tipul de meloman pașnic, care nu ar fi fost în stare să omoare nici măcar o gâză, căruia dacă îi dădeai un dos de palmă îl puneai la respect pe vecie, și nici nu trebuiau să facă lucrul acesta, căci gâtlejul nefericitului privit făcea curse dese, mărul lui Adam trădându-i sentimentul panicii. Al treilea gong făcu scrutătorii să îl lase pe meloman în pace și să își îndrepte ochii asupra singurului spot de lumină care îndrăznea să populeze mijlocul fosei. După câteva râsete scurte, sincere, cu iz de bucurie, ca atunci când erau duși în anii de școală la spectacolele pentru copii, ciudații vizitatori se calmară, luând și ei la rândul lor energia predominantă a publicului. Se închiseră și ușile principale, lăsându-se apăsător tăcerea. Din când în când, din grupul lor, mai răzbătea câteun râset nevinovat, cu iz de sărbătoare. Curând deveniră serioși cu toții, mai ales că dirijorul tot întârzia să apară. Socoloveanu, secundul Cimpoieșului, sparse rutina, aruncând un popcorn în părul doamnei cu cocul înalt. Rândul din spatele acesteia bufni în râs cu onestitate, mai ales că floarea albă de porumb i se înfipse în coafura nevinovată întocmai unei ventuze încăpățânate, care se îndrăgostise la prima vedere, și noua agrafă, cu rol decorativ, le făcea din vârful cocului înalt cu ochiul. Doammna vizată își întoarse doar pe un sfert din traiectorie umerii spre cei care cutezau să vandalizeze liniștea dinaintea începerii spectacolului. Nu îndrăzni să le atragă altcumva atenția, motivându-se să îi ignore și să reziste până la sfârșitul actului artistic, bucurându-se de feeria acestuia. Se aplecă doar spre superba ei fiică și îi șopti la ureche, ca nu cumva să rămână singură cufundată în sosul ofuscării:

-Ce jenant, ce rușine, de unde s-or fi adunat și ăștia?… pe când floricica de popcorn i se cufundă adânc și definitiv în coc, tăind treptat și din elanul râsetelor.

Dommnișoara îi făcu un semn anemic, din care emana lehamitea, ca să se calmeze și să se bucure de seara reușită pe care le-o promitea derularea monumentalului spectacol, cu un dirijor sosit de peste oceane, un adevărat stăpânitor al baghetei, venit tocmai de pe insulele Barbados.

Presiunea era mare, emoțiile creșteau atât în rândurile artiștilor cât și în cele ale spectatorilor, pe când liniștea adâncă îl încuraja pesemne pe Socoloveanu, din moment ce prinse să fie și mai șugubăț, căci o bătu prietenește pe umăr pe doamna cu floarea de popcorn pierdută în desișul cocului, și o întrebă în șoaptă, atent cumva ca să nu strice sfera de ceremonial a sălii, însă destul de tare încât să îl audă majoritatea celor cu care stătea în rând:

-Duduie, îmi permiteți, vă rog frumos, să discut ceva cu fiica dumneavoastră?

Melomana nu apucă să îi spună vreo două de la obraz, să fie lăsată să se bucure în pace de spectacolul cu pricina, ca măcar în sala de teatru să nu fie deranjată deoarece plătise un abonament anual, căci cei care ocupau scaunele din spatele ei izbucniră din nou în râsete. Un domn trecut de vârsta a doua, a cărui cravată ieșea excesiv în evidență, cu părul gelat și gâtul parfumat, se uită dojenitor spre cei pe care îi avea în imediata apropiere, exact lângă el, însă și scrutările celor vizați, la fel de dojenitoare, îl făcură urgent să își abandoneze avertizările vehemente. S-ar fi dus să ceară cu insistență intervenția tinerelor hostese, să le explice că existau elemente care lezau liniștea publică, însă difuzoarele pârâiră scurt, și din ele răzbătu un glas mai mult decât mieros, care apela la închiderea tuturor telefoanelor mobile, pentru buna desfășurare a spectacolului, astfel că mâinile anumitor persoane, chiar și a celor din controversatul grup, începură să facă curse spre genți și buzunare,  să le scoată de acolo și să și le închidă.

Liniștea deveni deosebit de apăsătoare, la fel și întunericul din sală, care totuși, în generozitatea lui, făcea oarecum să se distingă contururile celor din încăpere.

-Pssst!… își avertiză Socoloveanu amicii din același rând, pus fiind pesemne și pe alte șotii. Se aplecă cum putu peste umărul protectoarei cu coc voluminos, așa cum putea, căci burta priponită în spătarul scaunului acesteia nu prea îl lăsa să se desfășoare, îi bătu galeș brațul ca să o atenționeze, și îi spuse:

-Dommniță, îmi permiteți să vorbesc ceva deosebit de politicos cu fiica dummneavoastră?

Doamna ar fi vrut să apeleze la bunul lui simț și să îl facă cumva să se calmeze, să îi spună că și-a plătit biletul și că ținea morțiș să se bucure de amprenta spectacolului, însă nu apucă să îi răspundă, căci Socoloveanu reuși să își destindă prietenii, care râdeau pe înfundate, atenți ca nu cumva să deranjeze prea multă lume, căci nu erau la stână. Secundul glumeț al Cimpoieșului, bătu apoi cu eleganță umărul frumoasei domnișoare. Fata se întoarse și, în semiîntuneric, îl scrută cu niște ochi mari, însă, pe cât de încântători, pe atât de fioroși, meniți să intimideze orice fărâmă de șicană:

-Ce vrei??

-Aș îngenunchea în fața dumitale—nu se pierdu deloc Socoloveanu cu firea—dar nu mă lasă burdihanul! Așa că o s-o fac de pe scaun: îmi permiteți să vă cer în căsătorie?

Se puseră din nou pe râsete, pentru a nu se știa a câta oară. Le făceau o mare cinste, onoare și plăcere să se afle într-un teatru. De dincolo, din partea cealaltă a fetei, Drăgan Cimpoieșu se aplecă peste ea și peste Socoloveanu, și îi șopti la ureche, încet, cu gingășie, ca nu cumva să o rănească:

-Luați-l, dommnișoară, acuma, urgent, cât a dat norocu’ peste dumneavoastră. I-adevărat, are omu’ o burtă cât o casă, îi place să străbată străzile comerciale în șlapi de culoare roz și în ciorapi, dar domnișoară dragă, băiatu’ ăsta… e pâinea lu’ Dumnezeu!!

Roșeața bruscă ce o cuprinse pe fermecătoarea ființă nu dură prea mult, deoarece apăru și dirijorul, grăbit, cu părul vâlvoi, ca un vălătuc purtat cu ușurință de-un vânt nebunatic, cu o atitudine gravă, apăsătoare, marcat dinainte de semnificația profundă a monumentalului eveniment. Se întoarse către onorabilul auditoriu, îi făcu o plecăciune adâncă, etalându-i parcă sufletul la icioare. Aplauzele începură să izvorască din palmele deja încinse, frenetic, transmițându-i unde și valuri de nerăbdare. Aplaudau și cei din partea grupului pestriț al ciudaților, după o prealabilă ocheadă transmisă ca și control Cimpoieșului, mulați cumva după cum le dădea acesta tonul. Dirijorul se întoarse spre orchestră, ridică prompt bagheta, luându-și parcă rolul de hipnotizator al mulțimii, impunând publicului să înghețe și să îl asculte, măcar până la sfârșitul maratonului artistic, iar când acesta avea să se încheie, privitorii trebuiau să aplaude cu frenezie, urmând ca apoi să se trezească din vrajă, să se ridice de pe scaune, și să se îndrepte liniștiți către casele lor.

Bagheta dirijorului tresări ca o trestie scăldată în crivăț, făcându-i rotocoale de-asupra capului împodobit cu părul grizonat. Toată orchestra porni cu mugete și tunete, invocând resuscitarea unei povești antice, urnind somnolența trecută a acesteia, accelerându-i drumul către viață, contribuind la starea empatică a spectatorilor. Într-un târziu, tunetele se mai liniștiră, ducând duios la un ritm de acalmie. Dacă sala ar fi fost mai luminată, ar fi putut fi surprins auditoriul savurând suavele triluri, cu ochii închiși, pe chip cu fade zâmbete. Undeva, într-un rând ciudat, liniștit și pestriț, Cimpoieșul fructifica fiecare notă muzicală, cu o bucurie profund impregnată pe obraji, intrat cumva într-o transă, căci și el avea, ca toți ceilalți melomani, ochii închiși, în felul acesta putând devora cu lăcomie toate strunele, spre adânca mirare a celorlalți membrii ai echipei, care începeau treptat să se cam foiască, cu o firavă neliniște. Dinamismul incipient al orchestrei aproape că se stinse cu totul, doar cele două harpe își mai anunțau prezența, și dirijorul care se muncea aproape cu eforuti inumane să ducă pe cale cea bună fiecare sunet, ca toată această aacalmie să prevestească furtuna care avea să se apropie, expusă sub forma plină de dinamism a unei civilizații demult apuse, resuscitate prin munca acerbă a compozitorului care se străduise cândva să le dea viață prin stih și cânturi. Și totuși, toată această strădanie, tot acest efort, întreaga migală a celor care își aduceau aportul, se afla acum într-o aprigă concurență cu cotidianul inevitabil, căci în sala cu o acustică lăudabilă răzbăteau ritmurile de hip-hop ale unui telefon de ultimă generație. Hitul prevală proeminenta încăpere pentru un timp îngrijorător, deoarece deținătorul lui nu prea știa pe unde bolala îl pusese, iar pop-cornul din buzunare, semințele și cele două cutii de bere îl deranjau vădit ca să afle acest indiciu, și nici burta voluminoasă a nefericitului apelat nu îl lăsa să se miște mai în voie, căci îi era aproape proptită între scaune, de ajuns să de-a timpul cunoscătorilor de limbă engleză să îi traducă versurile: „Luptă pentru drepturile tale, negrule; Luptă până la capăt, pune-te împotriva sistemului necruțător;  A statului, a legii și a tuturor! Entități evazioniste, pe urmele noastre, ale tuturor; Luptă până la capăt, negrule, luptă ca să ajungi de-asupra tuturor!” Pe fruntea nefericitului apărură primele broboane sâcâitoare de transpirație, atrăgând până la urmă și atenția propriului lider, care, printre protestele decente ale spectatorilor, se văzu până la urmă nevoit să intervină, cu un ton isteric, dojenitor, răstit, spus în semișoaptă și însoțit de un semn al arătătorului bătut pe obraz:

-Bă, închide-ți dracului telefonu’! Ești tâmpit??!

-Da’ nu știu unde Dumnezeii ma-mii lui l-am vârât! îl convise Socoloveanu, tot în semișoaptă, pe un ton la fel de răstit, atent ca să îl audă atât Cimpoieșul, cât și și cei de pe rândurile din imediata apropiere, ca să îi convingă că acel neajuns era împotriva voinței lui.

În pripirea lui, Socoloveanu își aduse aminte că își agățase sacoul de spătarul scaunului. Se întoarse cu greu, pufăind, își băgă mâna în buzunarul acestuia și scoase telefonul mobil, și o făcuse la timp, căci dirijorul, din prea mult respect, ignorase la început lucrul cu pricina, căci și el era un om intergrat printre alți oameni, și nu își putea permite să își ia asupra lui rolul judecării și știrbirii divinității umane, dar observând că cealaltă muzică din sală se încăpățâna cu insistență să ridice masele la proteste și la lupta împotriva discriminării rasiale, începuse să se foiască cu bagheta când într-o parte, când în alta, cu un păr vâlvoi mult mai ridicat decât îl avusese mai adineaori, și dădea privitorului impresia că se îndeletnicea mai nou cu conducerea a două orchestre de odată.

Când dădu cu ochii de ecranul aparatului, Socoloveanu trecu de la îngrijorare la veselie:

-Trebuie să răspund! i se explica Cimpoieșului, în șoaptă, însă destul de atent ca și ceilalți din grup să îl audă. E nebunu’ de Larvă!

-Răspunde-i! sclipi și ochii Cimoieșului.

…Conducătorul orchestrei își vedea nestingherit de proprii lui oameni. Sala, aproape în întregime, își reveni la atmosfera profundă a spectacolului, doar undeva la jumătatea încăperii, pe un rând anume, predomina încă deranjul:

-Da, mă, îți dau! Dacă ți-am promis că te împrumut cu ceva biștari, te împrumut, ce dracu. Lasă asta acum, că am ceva mult mai important să îți spun. Ia ghicește unde sunt în momentu’ de față?

-Șșșșt!!! îl atenționă revoltată o doamnă cu o pălărie imensă, decorată cu pene mândre de păun.

-Hai, mă; o ignora ostentativ Socoloveanu; ai șansa să ghicești de două zeci de ori!

Cei de lângă Socoloveanu, câți puteau să îl audă, tremurau a râsete.

-Nu, mă, prostule, nu sunt la biserică!… Nici în casă, mă… Nu-s, bă, nici pe stradă!…

-Șșșșșt! protestă doamna cu pălăria înzorzonată cu pene lunguiețe de păun, lucru care îl încurajă la culme.

-Ce să caut, mă, la cinema?!…  Hai, mă, că-ți zic, nu te mai țin în suspans, dă-te drecu… Sunt la teatru, bă, la o simfonie… Da, bă, boule, să mor eu dacă te mint, ce drecu!… Ce prost ești…

Se întoarse râzând către ceilalți, explicându-le :

-Nu mă crede, gogomanu’! După care reluă de unde se întrerupse: Da, mă, sunt la o operă, la Teatru’ „Muzicant”, la o simfonie, bă, boule! Am venit cu toată galeria Câinilor Negri să susținem pe-un prieten de-al Cimpoieșului, că vorba aia, prietenii lui sunt și ai noștri, și marii lui dușmani, pentru noi devin și mai mari…

-Șșșșșt!!! –începea să îl irite până la urmă doamna cu păuni pe cap.

Se întoarse spre el și doamna cu cocul înalt:

-Mă băieți, dați-o naibii de treabă, că am plătit pentru biletele astea!

Mutări greșite din partea celor două doamne, din moment ce Socoloveanu îl lămurea cu o și mai mare insistență pe cel din spatele receptorului:

-Auzi, Larvă, zici că sunt la Telejurnal, așa sună muzica asta, a simfonie din aia, mă, cum treierau combinele și arau tractoarele în timpu’ lu’ Ceaușescu, muzică din aia revoluționară, de zici că ne trimiteau ăștia cu forța la cules de sfeclă și cartofi, după care ne arătau în reportajele de la televizor…

Cei din rândul lui Socoloveanu chicoteau. Chicotea și Cimpoieșul, însă își aduse aminte subit pentu ce erau ei acolo, ca să își susțină prietenul, așa că îi făcu subadjunctului niște semne cu palma, ca să își mai reducă din ton:

-Gata, mă!

Atenționarea acestuia nu își făcu prea mult simțit efectul, doar în afara faptului că Socoloveanu își grăbea lămuririle:

-Sunt și fetele cu noi, bă, prostule: Panarama, Gina, Monica Perversa… Da, mă, e și Monica… știrba drecu!… …Nu știu, mă, cum se numește spectacolu’, dă-l în măsa… Ceva despre o bucă…

Pe Socoloveanu îl apucară subit râsetele, și la fel făceau și cei pe cre îi avea pe același rând cu dânsul. Dacă în sală s-ar fi făcut puțină liniște, s-ar fi depistat și rânjetele isterice ale celui de dincolo de receptor.

-Nabucco, băi, prostule! îl corectă Cimpoieșul, de peste capetele altor compatrioți de rând care îl despărțeau de Socolovean.

-Da, mă, Larvă, așa se cheamă: na buca, ia buca, ține buca, sau cum naiba s-o mai fi chemând, nu contează, important este că evorba despre niște buci, hă, hă, hă…

Noul val de râsete, dar și de proteste, fu curmat de cortina care dădea să se ridice. Acest detaliu îl făcu și pe Socoloveanu să își termine comunicarea.

-Haide, salve, Larvă! Trebuie să închid, vorbim mai încolo!…

Ca orice început de spectacol reușit, și cel de față reuși să atragă toată atenția și concetrarea publicului. În fața ochilor le apărură un templu impozant, menit să îndrume către supunere credincioșii care îi călcau lespezile. Cunoscătorii știau că acela era templul puternicului Solomon. Cu mâinile larg deschise spre altar, preotul Zaccaria binecuvânta mielul sacrificat. Reflectoarele viu colorate dădeau viață firavelor lumânări cu rol de preluare a sufletului demnului condamnat, și transportat de fumul acestora în ceruri, să hrănească mărinimia zeilor și să îl înduplece să le dea mai multe semne de îndurare și opulență pământenilor. Jos, lângă soclu, o tânără fată medita în genunchi, transmițându-și odată cu jertfa recunoștința ei zeilor. Era Fenena, fiica lui Nabuccodonosor.

Peste sală se lăsă domnia liniștii, iar ochii celor din grupul cel ciudat le sclipeau cu admirație, fermecați fiind de momentul feeric, hipnotizator, care le amintea de rarele momente când fură și ei duși cândva la puținele spectacole de teatru, la Hansel și Grettel, Păcală, sau Micuța Dorothy. Amintirile lor, tăinuite, le ieșiră acum la iveală de parcă li se petrecuseră mai ieri, și nu în urmă cu câteva decenii. Stăteau fascinați și îl studiau pe Drăgan Cimpoieșu într-un fel aparte, admirativ, cu înțelegere, mândrie și compasiune, căci el îi adusese acolo să se cultive. Porniseră cu un țel, și acum aleseseră cu un altul.

Pe scenă pătrunse și corul, bărbătesc, cu voci suple, formate, profund studiate, nu ca ale lor, puternice, dar construite pe maidan, căci la lucrul acesta concluzionau cei din grup, cât despre Cimpoieșu, acesta își zărise prietenul, chitit în spatele altor coriști, și crăpa pielea pe el de mândire. Era pentru prima dată când avea privilegiul să îl asculte pe Mihăiță într-un adevărat teatru, și nu conta că momentan era dosit de alte gâtlejuri, care parcă dedicau ode impozantului templu. Se aplecă cu cea mai mare fericire peste umărul doamnei cu cocul înalt, și îi spuse în șoaptă, însă destul de tare ca să îl audă și fiica acesteia:

-Doamnă, să știți că al patrulea băiat de pe al cincelea rând din spate, acela pletos, cu părul blond, e cel mai bun cântăreț existent, chiar și la nivel de România! E pâinea lu’ Dumnezu băiatu’ ăsta, cântă de rupe locu’! Îl cheamă Mihai Secu, mai mult ca sigur că ați auzit de el.

Melomana cu coc înalt și fiică îi zâmbea stingherită, iar Cimpoieșul îi luă zâmbetul ca pe unul sincer, încântându-l de-a dreptul. Șeful galeriei Câinilor Negri se întorcea în ambele direcții apoi, și îi lămurea pe cei din rând care anume îi era prietenul, pe șoptite, însă grijuliu de tare, cât să îl audă și ultimul dintre ocupanții acestuia. Peste câteva minute, însemnătatea dramaturgismului profund al scenetei avea să se diminueze pe rândul respectiv, căci cei care își plătiseră biletele ca să îl ocupe discutau acum despre identificarea lui Mihăiță, cunoscut doar de Drăgan Cimpoieșu, un personaj care prinse să se miște cu agitație alături de ceilalți colegi coriști, când pe scenă, în plină glorie, își făcu apariția regele Solomon.

-E ăla cu păru’ alb—le explica cu convingere.

-Care, mă? îl întreba Socoloveanu.

-Ăla care are în mână o făclie și e învăluit într-o pelerină.

-Păi… cam toți au făclii și sunt învăluiți în pelerine! râse de el Gina, o membră nelipsită a galeriei.

-Și care dintre ei e Mihăiță! se auzi o întrebare șoptită, venită de la distanță, din celălalt capăt al rândului.

-Cred că e ăla care își ține mâinile ridicate pe creștetul capului și privește cerul—îi explica cineva aflat mai departe de dânsul.

-Nu, nu—îi explica un altul—e cel care cântă!

-Păi… toți cântă! remarcă Socoloveanu cu nedumerire.

Cimpoieșul, în toată neputința lui, își dezlipi fesele de pe scaun, se ridică puțintel, cât să nu-l deranjeze pe spectatorul din spatele lui, și atâta cât îi permiteau genunchii îndoiți întinse degetul și îl țintea în mai multe direcții pe Mihai Secu. Vi-l arăt imediat! Stați…

Nu mai apucă să li-l indice, coriștii credincioși părăsiră templul în care veniseră în calitate de pelerini ca să se roage cu adâncă teamă și smerenie față de regele Solomon, și odată cu ei, dispăru în iureșul panicat și Mihăiță…

Se lăsă brusc liniștea. Amuți pentru un timp și orchestra, ca să izbucnească imediat într-un fin preludiu, menit să facă introducerea și legătura celor rămași pe scenă: preotul Zacharia, regele Nabucodonossor, luptătorul Fenena, și cele două prințese, Ismaelle și Abigaille. Acalmia momentului se stingea ușor, dând forță unor mari dispute sufletești, căci cei de pe scenă relatau un tablou deosebit de tensionant.

Din toată această atmosferă, hipnotică, apăsătoare, care avea forța să magnetizeze privirea și atenția oricărui spectator, răzbătu o șoaptă, fermă, bărbătească, vizată pentru un anumit rând întreg, plasat tactic, exact în mijlocul sălii:

-Lăsați, bă, că mai intră. Vi-l arăt eu la toți când o mai cânta. Să vedeți ce voce are, cea mai tare din tot cartieru’… adică din toată țara, da’ ce prostii vorbesc—se scuza Cimpoieșul sieși pentru gafa făcută.

Se aplecă pe urmă peste umărul doamnei cu coc înalt, adresându-i-se mai mult fiicei acesteia, căci simțea că o cucerea încetul cu încetul:

-E lung spectacolu’, așa că stați liniștită, că o să cânte și Mihai Secu! Să vedeți ce voce are, e unu’ dintre cei mai tari cântăreți ai țării, sau poate chiar al Europei. Omul ăsta a lucrat în șapte teatre europene. Plângeau ăia de ciudă atunci când a plecat. Dacă ați fi văzut cum ne cânta băiatu’ ăsta în curtea școlii, abandonam meciu’ de fotbal și îl ascultam cu cea mai mare luare aminte, aproape că plângeam de înduioșare! E pâinea lu’ Dumnezeu omu’ ăsta, v-o zic eu!…

Văzând că tânăra își dezlipi suava spinare de pe spătarul catifelat al scaunului și îi sugera pe toate căile să o lase să îi priască spectacolul, Cimpoieșul își opri subit explicațiile, plănuind ca mai târziu să li-l indice băbește pe Mihai Secu, căci lăudându-se cu un astfel de prieten, își ridica automat și lui prestigiul.

De ceva vreme, atmosfera spectacolului nu mai surprindea cu nimic. Templul rămase același. Cei cinci protagoniști rămași la scenă interpretau o arie deosebit de lungă, iar cele două soliste erau din când în când bruscate, și treceau când la preot, când la Nabucco, când la Fennena, iar dirijorul își făcea treaba, precum și orchestra. Sporadic, se mai stingea sau se aprindea câteun reflector… Cel puțin acestea erau remărcile noilor veniți în teatru. Stările lor începeau să se diferențieze, și începeau cu toții să își găsească vreo preocupare. Cimpoieșul încă se uita cu niște ochi sticloși, admirativi, după prietenul lui care întârzia să apară. Pe Gina o  apucară romantismele și începu să se sărute cu Fățău, viitorul ei logodnic, cu cinci ani mai tânăr, de putea să îl modeleze după cum îi era placul. În imediata lor apropiere, sunetul plescăiturilor de buze călătorea într-un circuit închis, deranjându-i nu pe ei, ci pe cei din imediata lor apropiere. Cu sufletul la gură, ronțăitul popcornului și al semințelor reîncepuse, într-o manieră atentă, decentă, ținând cont de sfaturile lui Cimpoieșu, să își îndese cojile în buzunare, că doar erau dracului la teatru, și nu pe maidane. Grăsanul grupului, Socoloveanu, se străduia încă din faza incipientă cu desfăcutul foliei unei bomboane de mentă, atent, cu răbdare, migală, și multă decență, și scârțâitul încăpățânat al celofanului ce o învelea îl irita atât pe el, cât și pe cei pe care îi avea în preajmă. Enervată, Gina își opri plescăiturile, se întoarse cu bruschețe, și îi luă neîndemânaticului bomboana. I-o desfăcu în câteva secunde și i-o îndesă direct în gură:

-Ia-o, că m-ai făcut cu nervii!

Subtil, cineva deschidea o doză de bere, iar spectatorii din jur chiar că dădeau semne de saturație. O mare greșală făcu și o hostesă tinerică, studentă la medicină, atunci când se apropie de marginea rândului marcat de comportamentul decent, dar ciudat, și îi atenționă pe ocupanți să nu mai scoată tot felul de sunete deranjante, căci i se plânseră de mai multe ori spectatorii, pentru că Strigoiul, unul dintre oamenii de bază ai Cimpoieșului, și-o puse cu mișcări bruște—dar  străduindu-se din răsputeri să îi fie pe cât se poate de suave—în  poală, îi mângâie rapid părul, atât cât avea succinta ocazie, și o invită pe loc la un film. Fata i se ridică urgent, rușinată și roșie în obraji întocmai interdicției semafoarelor.

Reprezentația celor cinci protagoniști parcă nu mai lua sfârșit, iar cei veniți pentru prima lor dată acolo dădeau semne de nerăbdare, își făcuseră pentru câțiva ani de zile norma de culturalizare. Chiar și Cimpoieșul începu să ofteze, căutând cu niște ochi nestatornici silueta lui Mihai Secu, care parcă refuza dinadins să mai apară. Nu mai avea nici el puterea să își tot liniștească echipa. Își desfăcu la rându-i o cutie cu bere, rapid, ca să scurteze suferința auditivă a celor pe care îi avea în preajmă, și înghițea fără tragere de inimă din licuarea leșioasă. Nu îi era sete, dar găsindu-și o preocupare, timpul i-ar fi trecut mai ușor. Râse și el cu nevinovăție și naivitate de veselia celorlalți, ce se făceau atenți și își transmiteau coate la sforăitul lui Fățău, care adormise ca un copil, la sânul protector al iubitei sale, Gina. Fata îl îngrijea la început cu duioșie, însă observând sarcasmele celorlalți membri ai grupului, îl trezi cu un dos răutăcios de palmă peste umăr. Se deșteptă în acompaniamentul chicotelilor, sau al „șâșâiturilor” pe care le ignorau cu o intenție samavolnică, deoarece îi învinseră plictisul, iar singura schimbare de decor uman fu ieșirea tuturor cântăreților, în afara unei soliste ce se tânguia în fața altarului singură, încercând să sensibilizeze auditoriul cu un cântec sfâșietor și… deosebit de lugubru. Fățău dădu din nou să adoarmă, însă Gina, mișcată de emotivitatea pe care i-o transmiteau stihurile ariei, își prinse duios iubitul de ceafă și începu să îl resărute. Socoloveanu cugeta la gustul dulceag al bomboanei. Un spectator de pe același rând dădea să își aprindă o țigară, însă gestul autoritar al Cimpoieșului îl aduse de urgență la cei șapte ani de acasă. Undeva, la câteva scaune depărtare, cineva scoase un amplu râgâit din cauza berii. Din nou se porni tumultul de râsete, chinuitoare, scoase cu chin și în surdină, îi ajuta mult și reacția publicului ca să le scoată. Situația îl depășea cu mult pe Cimpoieș, râdea și el, controlat, tot în surdină, și cel mai mare chin al său era că voia să o facă cu sinceritate, pe îndelete, din toată inima și toți rărunchii, să acorde întregului său grup dreptul la veselie, la distracție, la libertate, căci și așa viața din zilele de astăzi era una deosebit de tristă, însă ținea mult și la maniere, mai ales că se alfa într-un teatru. Dintr-o dată tresări brusc:

-Ia, ia, ia!!… a apărut Mihăiță!

De la caterinci și comicăreli, ochii Cimpoieșului prinseră scânteierea unei profunde admirații.

-Să vedeți ce voce tare are! le explica celor din rând. Ne umbrește pe toți! Așa cânta băiatu’ ăsta în curtea școlii… de ne opream din jocul de rișcă și zaruri!

Se întoarse pe urmă spre doammna cu cocul înalt, se aplecă peste umărul dumneaei, și i se adresă mai mult fiicei acesteia, cu cea mai mare mândrie, și cu certitudinea că la sfârșitul spectacolului va ieși de mână cu dânsa:

-Să vedeți ce voce tare are prietenu’ meu, Mihai Secu. E unu’ dintre cei mai tari din Europa, garantat!

Însă Mihai Secu nu cânta. Făcea plecăciuni adânci, ducând cu supunere pe o tavă o scrisoare făcută sul. I-o înmână fetei care se ridicase de la altar, adică Abigaillei, iar prințesa îi făcu semn să aștepte într-un ungher ca să i se dea răspunsul. Mihai se retrase cu plecăciuni smerite, destul de multe, într-un colț umbrit de reflectoare, iar suava fată desfăcu pergamentul. Începu un moment muzical cutremurător și plin de furtună. Fata scăpă scrisoarea și începu să își smulgă părul din cap de-a dreptul. Între timp intră și regele, Nabuccodonosor în persoană. Între cei doi urmară niște tânguiri interminabile, regele ridică scrisoarea și se puse pe lecturare, după care o mângâie pe fată și o strânse la umeri cu bunătate. Îi făcu semn lui Mihai Secu, care i se apropia cu teamă și plecăciuni interminabile, supuse, ca să îl aștepte să îi înmâneze o altă epistolă, pe care tocmai se apucase să o scrie. Mihai rămase cu capul plecat, în așteptare, probabil ca să nu i-l taie sabia, iar regele și fata reîncepură să cânte, străduindu-se amândoi să scoată sunete cât mai jalnice, menite să îmblânzească, și chiar să amărască, starea sufletească a auditoriului. Regele se răstea în cântul jalnic, și îi făcea semne lui Mihai Secu ca să iasă. În tot acest timp, Mihai își juca rolul de figurant cu o desăvârșire matematică, făcând plecăciunile atât de adânci, de mulți nu ar fi fost în stare să le facă, și când termină cu duiumul lor, începu să îi tremure regelui ca varga.

Spectatorii avizați își dădeau de mult seama că Abigaiile descoperise din prețiosul pergament că nu era fiica de drept a regelui Nabucco, ci o sclavă adoptată. Mânios, regele dorea cu orice chip să afle sursa de proveniență a documentului cu pricina, răzbunându-se cu ocare pe curierul care îl aduse. Însă pentru publicul neavizat, toate aceste desfășurări erau interminabile, mai ales pentru ochii lui Cimpoieșu, care își pierduse de tot răbdarea, și în afara mai multor îndoieli și dubii, era de un singur lucru sigur, că Mihăiță al lui nu avea să mai cânte. Se întorcea când în stânga, când în dreapta, și își întreba pe un ton răstit, și încă șoptit, colegii:

  -Ce dracu tot face Mihăiță ăsta atâtea plecăciuni?!? Ce rol i-au dat ăștia???

Ca pe urmă să își ridice tonul, ca să îl audă din ce în ce mai multe perechi de urechi din preajmă:

-Bă, ăștia mi l-au făcut sclav pe Mihăiță!! Ia uite la el cum se închină și cum tremură de frică.

Își trânti cu necaz palmele în creștetul capului, ca apoi să strige și să se răstească în șoaptă:

-Da’ de ce, mă, nu l-au făcut sclav pe moșu’ ăla bărbos? Și de ce nu l-au făcut rege pe Mihăiță al meu??? Ahaaa, pentru că a îndrăznit să bea apă rece, pentru că a răcit, pentru că unii nu au voie să se îmbolnăvească, bag samă… Au voie să o facă doar anumiți sus puși!

-Șșșșșt!! îl atenționă doamna împopoțonată cu pene de păun.

-Ăsta numai spectacol nu mai e! protestă și domnul pișpirel, eliberându-și cu două degete papionul ce îl strângea de gât.

Cimpoieșul nu se lăsă nicicum intimidat de protestatari, din contră, se enervă și mai abitir. Se ridică de pe scaun și își arătă lezarea tuturor:

-Și ce dracu caută, Mihăiță, îmbrăcat în ștrămpălăi?!…

-Șșșșșt!! îl irită și fiica doamnei cu coc înalt, și în momentul de față îi găsea sublima profunzime o ochilor albaștri deosebit de antipatică.

Drăgan, zis și Cimpoieșu, răcnea acum de-a dreptul, îndreptându-și o grămadă de priviri asupra lui:

-Nu mai tremura, Mihăiță mamă, că nu ești singur!!! E ultima oară când mai porți ștrămpălăi în vreun spectacol al „Teatrului Muzicant”!! Ți-o garantează Cimpoieșu…—ca apoi să urle și mai tare—Galeria-i a ta, Mihăiță!!!

Din tremurăturile și plecăciunile slugarnice, Mihai Secu își ridică surprins ochii, doar pe jumătate, ca să nu își strice definitiv empatia rolului. Vreo două-trei secunde, cât să nu bage nimeni de seamă, îl vedea pe Cimpoieș dirijându-și echipa. Trecuse o săptămână de la ciudata întâlnire și, nici prin cel mai sinistru vis nu își imaginase că acesta se va ține de cuvânt și că avea să îi facă o astfel de vizită, și nu singur, ci însoțit de întreaga galerie a Câinilor Negri. Îl vedea cum își îndruma cu gesturi mobilizatoare și vioaie susținătorii cu care venise, iar în același timp îl auzea și pe regizorul de culise cum comenta în radiotelefoane:

-Ce boala se întâmplă în sală? Se ceartă careva pe acolo?!

Răspunsul îi veni imediat în urechi, atât în cele ale lui, cât și în cele ale lui Mihai Secu, și într-ale celor care erau prezenți pe scenă: Nabuccodonosor și Abbigaile, prin intermediul câtorva tobe și a unor voci bărbătești, prompte, dar cam nesincronizate:

„Mihăiță, nu uita,

Galeria e a ta!

Mihăiță, nu uita,

Gașca e de partea ta!!!”

Lozinci care se tot repetau, și nu se puteau minți că nu le auzeau. Printr-o crăpătură a cortinei, cu băgare de seamă, ochii iscoditori ai regizorului de culise studiau semiobscuritatea sălii. Atât cât putea observa dincolo de bătaia reflectoarelor care îl invadau atât pe el, cât și întreaga scenă, zărea un individ voluminos care mobiliza alți indivizi anume; o femeie, sau domnișoară, plasată la marginea rândului, cel mai probabil una dintre tinerele hostese, ducea negocieri firave cu cei care deranjau bunul demers al lugubrei operei; un spectator ciudat, îmbrăcat cu un tricou cu semnele vreunei echipe de fotbal, dădu să o așeze în poală. Fata renunță la orice discuții, retrăgându-se din imensa încăpere. Tobele încetară, iar odată cu ele și înștiințarea unui anume Mihăiță, că avea o gașcă și o echipă de partea lui. Ultimele detalii pe care le mai remarcă regizorul de culise prin cortina găurită și mâncată de vremuri fură o doamnă cu un coc imens și cel mai probabil lângă ea fiica acesteia, ridicate în picioare și explicând amândouă deodată ceva cu  oripilare, încă o melomană înzorzonată în cap cu pene de păun ce se certa cu alți membri ai grupului, o bătrânică ce îl dojenea pe un suporter mai tinerel care se săruta din când în când cu o fetișcană ce părea mai în vârstă decât dânsul, și un domn subțirel, cu papion, care tocmai refuza o doză proaspăt deschisă de bere, fiindu-i întinsă parcă în semn de bună socializare și împăcare, căci încântătoarea hostesă, tânără, brunetă, și cu ochii verzi, ce gâfâia în urma fugii insistente, i se adresă:

-Un grup de huligani fac scandal în sală. Am încercat să îi calmez, dar m-am ales cu tot felul de declarații de dragoste și cereri în căsătorie. Eu una acolo, nu mă mai duc!…

Regizorul de culise îi făcu semn ca să aștepte nițel, și anunță prin radiotelefon:

-Intră corul! Dați-mi reflectorul numărul nouă!

Se întoarse apoi spre tânăra fată, nevinovată, studentă, ce își câștiga și ea cum putea banul:

-Eu nu știu ce-i de făcut. Directorul nu-i în localitate, și pe mine au picat toate atribuțiile. Eu pe negociatorul cu ei nu o fac! Du-te și spune-le că dacă nu se calmează vom fi obligați să chemăm poliția!

Fata se panică. Nici măcar nu voia să audă. Îl lămuri scurt și tăios:

-Da’ ce-s nebună?! Să mă mai ceară vreunul de logodnică???…

Grupul bărbătesc de coriști, orgolioși întocmai unor bătrâni, intrară și începură să cânte niște ode triumfale. Vocile lor erau atât de dominante, încât vag răzbăteau până la ei la scenă niscaiva zvonuri răgușite, care se lăudau cumva că erau o echipă, că aveau valuare, și că erau echipa cea mai tare. Din când în când mai răzbăteau totuși până la ei și câteo tobă, sau vreun țipăt strient de fluier. Protagoniștii scenei își dezlipeau din ce în ce mai des ochii de pe dirijor și scrutau prin pătura luminii anemice mijlocul sălii. Dacă ar fi fost situați în imediata apropiere a scandalagiilor, l-ar fi auzit pe Cimpoieș certându-se cu o doammnă ce purta o pălărie înzorzonată cu niște pene gigantice de fazan, pe Socoloveanu cum îi îndemna pe cei de la multiplele balcoane să le mai tacă fleanca, pentru că dacă nu știau despre ce era vorba, să nu se amestece ca muștele prin tot felul de rahați, căci ei erau acolo cu un scop, să îi facă lui Mihăiță al lor dreptate, pentru că era unul dintre cei mai buni cântăreți din Europa, nu ca ei, niște neputincioși ascultători. De furie, Socoloveanu sări peste orgoliul și decizia lui Cimpoieșu, și dădu din proprie inițiativă o nouă comandă, țintindu-i cu ură pe cei care îl deranjau de la loje:

„Nu stați la balcoane,

Că muriți de foame!”

Galeria prinse curaj și înepu să le intoneze celor de la etajele semi-inelare scandarea respectivă, care era destul de puternic rostită ca să îl facă pe dirijor să își întoarcă privirea înspre ei din când în când. Între timp, regizorul dădea de zor telefoane după directorul mare, care era de negăsit, aflat pe undeva prin țară, cel mai probabil pe la vreo colaborare. Dădu pe urmă ordine secretarei să apeleze de urgență la poliție, pentru a fi ajutați la buna desfășurare a spectacolului. Hostesa cu picioarele suple și tocuri de invidiat nici nu voia să audă de reîntorsul în sală ca să își exercite tote talentele ei în domeniul diplomației, căci cererile de prietenie, cererile de logodnă și măritiș excelau, nu le mai putea nicicum ține față. În disperare de cauză, regizorul de culisă făcu apel la șeful mașiniștilor, ca să își cheme ceva oameni și să intervină cu strictețe în mijlocul grupului perturbator, ca să îi forțeze să se reîntoarcă la liniște și disciplină. La început, cu o figură marcată de calm și seriozitate, sortită omului căruia i se dădea din plin importanță, șeful compartimentului tehnic se uită prin ruptura cortinei ca să vadă despre ce era vorba. Râse isterizat după ce văzu indivizii voluminoși, sau înfiorători, ce se manifestau desincronizați, purtând cu demnitate tricourile echipei de fotbal ale diviziei A, a Câinilor Negri. Se întoarse și rânji forțat, asigurându-și regizorul că nici măcar prin gând nu îi trecea să se vâre în așa ceva. Regizorul începu să i se răstească, așa cum îi era firea când vorbea cu vreun individ mai neînsemnat, amenințându-l cu întocmirea anumitor referate. Șeful mașiniștilor îl privea cu răceală, și îi explica cu fermitate că nici măcar prin intermediul unei triplări a salariului lui auster, nu s-ar fi implicat în așa ceva. Că se bucura în secret și îi râdeau ochii a panaramă că în sfârșit i se întorceau toate necazurile și regizorului pe cap, o lăsă la latitudinea adâncă a sufletului său. Gândurile îi spuneau că venise și clipa plății, cu vârf și îndesat. Din cauza celui pe care îl avea în față, care  îl ruga acum terifiat să intervină, își pierduse un sfert de salariu atunci când i se făcuse o plângere că fusese prins aproape turmentat la locul de muncă. Din cauza plângerii scrise, cu tot cu număr de înregistrare, consiliul administrativ hotărâse să se închidă definitiv și minunatul bar din foaierul teatrului, spre adânca nemulțumire atât a publicului, cât și a lucrătorilor onorabilei instituții, rămânând singurul focar de cultură din întreaga țară fără un bufet acătării, de trebuiau onorabilii melomani ca în timpul pauzelor dintre actele spectacolelor să iasă în fugă afară din clădirea voluminoasă, să treacă peste drum, și să consume ca tot omul un coctail în vestita, mai nou, bodegă, intitulată „La Feroviarul Vesel”.

-Du-te, domnule! îl contrazicea șeful compartimentului tehnic pe regizorul de culise. Intervin-o tu, dacă te ține! Singura intervenție a mea și a oamenilor mei va fi de-abia atunci când va trebui să ridic cortina, sau să înlătur vreun scaun de pe scenă.

Regizorul ar fi vrut el să îl scuture și să îl muștruluiască nițel de să-i meargă fulgii, însă situația nemaiîntâlnită din sala de spectacol îl făcea să îi acorde maximă întâietate. Nu știa cum să repare impedimentul. De oprit spectacolul nici nu putea fi vorba, se gândise să se ducă el în persoană până la grupul de derbedei și să se ia cu ei la harță, dar dacă hostesa nu avea curajul necesar, căci ea era însărcinata cu sala de spectacole, el ce să mai caute acolo? Nu îi mai rămânea decât să aștepte venirea tardivă a poliției.

Octogenara bătrânică, trecută în viața ei prin două conflagrații mondiale de proporții, și pe ultima o ținea deosebit de bine minte, regreta amarnic venirea altor mentalități și a altor vremuri, cu iz de schimbare, iar una dintre ele o trăia în direct, acum, în această sală. Își punea cu afront și nedumerire întrebarea, de ce s-au răsculat țărănimea și clasa muncitoare la curțile regale. De ce nu au lăsat monarhia în pace? Nu era mai bine ca teatrul să fie dat doar la palat și doar pentru înalta protipendadă? Ori pentru publicul atent selecționat, care intra în sacrul lăcaș îmbrăcat la frac, costum sau rochie de seară, așa cum își aducea ea aminte din anii copți ai tinereții. Și iată-i acum—se uita spre membrii galeriei destabilizatoare—intră care cum are pofta inimii în teatru, îmbrăcați în tricouri și vestimentație sport, cu fețe suspecte, de te temi de ei și când sunt încătușați și excortați de poliție—concluziona bătrânica, ruptă cîndva din cercurile înaltelor elite. Mică de înălțime, deloc gârbovită, subțirică, cu o pălărioară elegantă, cumva epocală, se ridică în picioare într-o manieră demnă, aproape înțepată. Uită cu totul de spectacol, și li se adresă cu o dojană civilizată celor care vandalizau amprenta profund teatrală a actului artistic, cu un ton aspru, dar diplomatic, făcut cumva întocmai cum era obișnuită să țină prelegeri studenților pe la seminare, atunci când fusese decan universitar:

-Ar trebui să vă rușinați de exemplul vostru nedemn, imoral, lipsit de etică și bun simț, de comportamentul acesta deplasat, de derbedei. Aici e teatru, nu maidan—îi certa bătrânica, cu niște ochi de bufniță ofuscată, fără discriminare, pe fiecare în parte. Lăsați lăcașul ăsta sfânt în pace, nu îl pătați, nu îi lezați și mai mult demnitatea, și așa diminuată…

Nu o auzeau decât cei vizați să o audă, căci orchestra sufla de sfida acustica renumită a sălii, iar corul cânta până la răgușire. Parcă până și venerabilul ansamblu de balet își pierduse pentru puțina oară sincronul, căci harababura de la jumătatea adâncită a sălii nu le era atât de deranjantă, cât inedită și interesantă.

-Ce vrea, mă, bunica asta??? se enervă Socolovenu.

Bătrâna se leză și mai abitir:

-Bunica asta a fost cândva guvernantă la curțile regale, a scris două manuale ale bunelor maniere, are un volum imens de poezii, de și acum îl poți găsi prin librării, am publicat un manual de gestionare a resurselor umane, și acum utilizat prin universități, bunica asta…

Nu mai apucă să îi etaleze interminabilele realizări, căci Socoloveanu își lovea coastele cu coatele și îi cotcodăcea. Cimpoieșul se văzu nevoit să intervină, își invitase acolo galeria ca să îi susțină un prieten totuși, nu ca să i se dedea la acte de maidan:

-Doamnă scumpă, am venit aici ca să contracarăm o mare nedreptate, să susținem una dintre cele mai valoroase voci, nu numai ale „Teatrului Muzicant”, ci chiar a unei Europe întregi, poate chiar și mai bine, pentru că din cauză că a băut un pahar de apă rece și i-a răcit vocea, ăștia, mai ales șefu’ ăla al lor, vreun tocilar, sau ce dracu o fi, l-a pedepsit, l-a îmbrăcat în ștrămpălăi și i-a dat un rol de sclav, l-a pus să se umilească cu nenumărate plecăciuni…

-O lipsă mai mare de decență mai mare ca acum, într-un sanctuar sacru ca acesta, încă nu am văzut! continua guvernanta regală. Să călcați în picioare, să persiflați însemnătatea simbolică și spirituală a unui spectacol, să ponegriți…

-Doamnă, cântărețu’ de care vă pomenesc este nimeni altu’ decât Mihai Secu!… făcu o pauză ca să obțină efectul dorit, dar efectul se lăsa de dorit. E unul dintre cei mai tari „operetiști” din teatru’ ăsta, și din lume chiar. Spuneți și dumneavoastră, e posibil ca antitalentatu’ ăla bărbos să capete rol de rege, și unu’ dintre cei mai tari interpreți, cu o voce de aur, dar ce prostii vorbesc eu, cu o voce de Swarovski, de cristal…

-Las-o Cimpoieșule, nu te mai pune cu neinițiații! dădu Socoloveanu din mână a lehamite.

-Indolentule! îl certă bătrâna, strângându-și din ce în ce mai mulți adepți care îi țineau partea.

Încurajat de Socolovean, Drăgan Cimpoieșu nu se lăsa nici el mai prejos:

-Doamnă dragă, dacă l-ați fi văzut pe băiatu’ ăsta cum ne cânta la școala profesională, înmărmurea coru’ uteciștilor, nu alta. L-au chemat să facă parte din programele artistice ale Căminului Cultural, până și cei mai a dracului insensibili îi înmărmureau la cântare…

-În locul vostru aș părăsi de urgență această sală. Ar merita să fiți închiși, și să nu să vă mai dea drumul vreodată pentru blasfemiile pe care le-ați adus azi…

-Așa e, așa e…—îi dădea dreptate melomanii din preajmă.

-Așa o rușine adusă unei trepte sociale intelectuale rar mi-a mai fost dat să văd, un afront care ar trebui mediatizat, ca să ia seama o țară întreagă, huliganilor…

Lui Cimpoieșu îi năvăli tot sângele în obraji. Rari erau cei care se încumetau să îl înfrunte, doar mătăhăloșii din galeriile concurente: Rudarul, Partizan, Haiduc, dar acum, întreaga lui reputație de șef de galerie neîndurător, era în cel mai iminent pericol de a-i fi ponegrită. Nu mai putea să îndure minimalizările drastice venite din gura unei bătrâne. O privi cu ură, uită pe loc de teatru și de maniere, se întoarse către galerie:

-Ce vrea, mă, bunicuța asta??? Ce tot îndrugă acolo? Pfoaaai, să-mi facă ea mie una ca asta.

  Făcu galeriei semne ample de îmbărbătare și dădu tonul la un slogan, indicându-le-o pe bătrână. Tobele se reporniră să răpăie, adăugându-li-se și fluierele. Vocile bărbătești, răgușite, ample, răstite, începură să o intimideze pe bătrânica de peste nouăzeci de ani:

„Hău, hău, hău… hău, hău, hău…

Câinii negri mușcă rău!!!

Ham, ham, ham… ham, ham, ham…

De ne enervezi, te-aruncăm pe geam”!!!

Bătrânica și ceilalți proetestatari din preajmă ori se intimidară cu totul, ori nu li se mai auzeau vehementele argumente. De însuflețire, Cimpoieșul făcea semne galeriei să se îndrepte cu fața spre scenă, și îi zorea cu brațele pe absolut toți cei ai lui de față ca să scandeze binecunoscuta lozincă. Se înflăcărară la unison. Pe lângă fluiere și tobe li se alăturară flașnetele și gălăgioasele vuvuzele. Dirijorul se uita dezorientat, plimbându-și părul vâlvoi când la oamenii lui, când la cei care iscau larma din sală, dând privitorului impresia că se ocupa cu dirijatul a două orchestre. Câțiva instrumentiști se ridicară de pe scaune și își scoaseră capetele curioase afară din fosă. Șeful de partită le făcu semne isterice să se reașeze. Nu voia nicicum să fie răspunzător pentru situația creată, clauzele fișei postului și îndeplinirea lor îl speriau mai tare decât gălăgioșii din sală. Aceleași semne de nedumerire dădeau și coriștii, iar scena falsei morți a lui Nabucco se duse pe apa Sâmbetei. Se transmiteau și insistențe, mai cu vorba bună, mai cu amenințări din partea regizorului de culise, că spectacolul trebuia continuat, predominând cu tărie stihurile amândoror orchestre. Notele groase ale orgii tubulare se împleteau cu șuierăturile subțiri și crizate ale fluierelor din sală, urletele tromboanelor și ale trompetelor erau dublate de strigătele de bravadă ale vuvuzelelor, tânguitul viorilor erau cumințite pe loc de larma flașnetelor, țipătele isterice ale timpanelor erau calmate de răpăitul tobelor, anemismul harpelor amuți la un moment dat atunci când o petardă cu confeti bubui sub unul din scaunele spectatorilor, toate aceste sunete se întrepătrundeau, formând o disonanță supărătoare, predominată cu succes de glasurile bărbătești, eroice, ale câinilor negri din sală, cu niște ritmuri barbare, menite să ajungă prin vitejia lor până la urechile zeilor, la Zamolxes în persoană, amintindu-i de glorioasele învingeri pe care le adunaseră cândva străbunii, sculându-l cumva din somn de către contemporanii autohtoni, născuți în sacrele văgăuni ale Carpaților, care uitaseră subit și de Mihăiță, și de bătrânică, de teatru, de spectacol, de frumoasa hostesă cu părul negru și ochii verzi ca turcoazul, cerută mai mult ca niciodată în căsătorie, de doamna cu cocul înalt și minunata ei fiică cu ochii albaștri ca sinceritatea cerului, de altfel, doamna cu cocul înalt își pierduse până la urmă și floarea de popcorn ce i se înfundase cândva în părul mătăsos, și se etala acum cu ostentație pe covor; căci pe suporterii echipei naționale Câinii Negri nu îi mai interesau decât să își ducă pe cele mai înalte culmi cântul sacru:

„ Hău, hău, hău… hău, hău, hău…

Câinii negri mușcă rău!!!

Ham, ham, ham… ham, ham, ham…

De ne enervezi, te-aruncăm pe geam”!!!

Mai mult de trei sferturi din orchestră încetă să mai cânte, recunoscându-și învingerea, și zeci de capete curioase ieșeau din fosă ca să privească orgia. Conducătorul orchestrei încă mai continua să dirijeze. Șeful de partită tempera cu stoicism orchestra, căci cândva fusese chemat să dea socoteală în consiliul disciplinar pentru întârzierea la un spectacol, iar acum își ducea cu profesionalism, devotament, și îndârjire treaba până al capăt, ținând în frâu cele două viori, o harpă, un flaut, o dubă și nicaiva clarinete care mai continuau să cânte, o miniorchestră fragilă, alcătuită din câțiva absolvenți ai conservatorului, ce aveau dezideratul de a se face remarcați și de a se impune, sau a celorlați pătimași, care poate că avuseră și ei onoarea de a se confrunta cu vreo comisie de disciplină, din moment ce cântau cu atâta spor, în panica de a-și salva bugetul și așa mult prea auster. Pe scenă, corul bărbătesc încetase de mult, doar Mihăiță își ducea cu obstinență treaba până la capăt, ca să demonstreze tuturor celorlalți că el nu avea, Doamne ferește, vreun amestec în toată tărășenia. Cântau și câteva soliste, cu glasuri sclifosite, iar cele câteva balerine rămase rătăcite nu îndrăzneau încă să iasă afară, căci fișa postului le era menită uneori să gândească în locul lor, și le era uneori deosebit de răzbunătoare.

De-abia când spătarul unui scaun pârgui cu niște gemete asemănătoare unor vecine de la bloc bătute fără regrete de către soții lor, Câinii Negri își încetară scandările, și privirile tuturor învinovățeau greutatea excesivă a lui Socoloveanu, care frânse obiectul catifelat fără îndurare, căci burta vinovatului făcuse nenumărate curse atunci când sărise, deblocând forțat minusculul spațiu dinte spătar și burdihanul acestuia. Ușile se izbeau larg, iar cei cincizeci de suporteri ieșeau în liniște, cu demnitate, ori lovind încă cu ostentație în tobe. Ca un ultim semn de rămas bun, Drăgan Cimpoieșu se uită la ultimul corist rămas încă pe scenă, ce mai cânta încă, și îi urla din depărtare din absolut toți bujocii:

-Să le fie altădată cu luare de minte, Mihăiță mamă, să nu se mai ia nimeni de tine. De-acum înainte poți să bei câtă apă rece vrei!!!…

Instinctul antifatal al Cimpoieșului îl făcu să își mâne echipa afară din teatru exact la vreme, căci dubele jandarmilor soseau treptat , sigur, și cu țârâita. Unele dintre ele își aveau chiar și girofarele în funcțiune. Nu mai aveau pe cine înhăța, căci echipa Câinilor Negri se dispersa în mai multe direcții, în maniere pașnice, fiecare la casele sau la propriile lor treburi. Din când în când mai răzbătea câte-o tobă izolată, câte-un fluier, câte-o vuvuzea, pe cei din imediata lor apropiere jandarmii îi mânau cu zâmbete și vorbă bună, căci nu se mai confruntară cu un asemenea caz înainte… Din când în când le mai răsunau în urechi și câte-o scandare, venită din piepturile vreunui grup fragil, izolat:

„Olee, ole, ole, oleee…

Ceaușeeescu, nu mai eee!”

Dar jandarmii nu puteau interveni în destrămarea unor grupuri pașnice, care își manifestau jovialitatea într-un spațiu public, neutru față de cel pentru care fuseseră chemați să intervină.

Se mai întâmplau și incidente, destul de izolate. Un jandarm grăsun își împlânta cu vehemență palma în pieptul unui protestatar, în cel al firavului Fățău, care, din dorința de afirmare, căci de-abia fusese primit să fie membru într-o galerie destul de exclusivistă, se apucă să convingă organul că îl înțelegea că se chinuia din răsputeri să impună ordinea pe stadioane, dar că aici, în cartier, chiar și în „Teatrul Muzicant”, el făcea legea. Jandarmul îi împlântă palmele în piept și așa îl împinse de făcu vreo patru pași în spate, fără să mai schițeze vreun zâmbet:

-Cară-te, mă, schilodule, acasă!

De acolo fu primit de Cimpoieșu, care îi cârpi o palmă după ureche atât de răsunătoare, de îi făcu un rău mult mai mare decât împunsătura organului, jignit că Fățău tot dădea în locul lui tonul la represalii. „Să stea la rând până s-o impune, mucosul, că și eu am stat cu anii în galerie până la investirea mea în funcție”! Îl luă și Gina la rost, iubita lui romantică, cu cinci ani mai în vârstă, de îl putea modela după cum îi era voia:

-Mă, boule—îl înșfăcă de guler, ferindu-l atât de furia jandarmului cât și de cea a lui Cimpoieșu—treci boalii acasă, luatea-r dracu să te ia! Și să nu mai ieși de sub cuvântul meu, ai înțeles? îl certa roșcata creață, cu superbii ochi albaștri, arătându-i arătătorul a avertizare.

Un alt incident, tot mic și izolat, fu atenționarea dată de un alt jandarm din fluier lui Socoloveanu, prea departe ca să mai fie muștruluit verbal. Undeva, la colțul străzii, postat în dreptul ușii unei demne băcănii, obezul simțea nevoia să își ușureze un jet fierbinte, ce îl sâcâia de o bună perioadă de timp, căci cele șase beri pe care le băuse își cereau dreptul la evadarea din burdihanul pompat. Fluierătura isterică îl întrerupse din treaba mică, salvând atât ofuscarea opiniei publice, cât și pe cea tardivă a proprietarului de chioșc, care și-ar fi descoperit cu câteva ore mai târziu o baltă în fața igienicei gheretei.

Singurii rămași să dea declarații despre indezirabilul eveniment , fură administratorul teatrului și regizorul de culise. De dincolo de ușile nobilului edificiu răzbăteau suavele ritmuri ale muzicii verdiene. Viața anostă se întorcea la normal. Din când în când, din depărtări, mai răzbăteau câteo vuvuzea, ori câteo tobă, ori niște glasuri hotărâte, bărbătești, menite să mențină vigilența pe străzile cartierului:

„Oleee, ole, ole, oleee,

Ceaușeeescu, nu mai eee”…

  Luni și Marți, zile de weekend peste edificiul impozant, care dăruise comunității o săptămână întreagă de cultură. Singurul episod care se voia cu orice chip să fie tensionat avea loc la etajul al cincelea al imensei clădiri, iar cele patru persoane tratau momentul cu atitudini și temperamente diferite. Cei mai ofuscați, cu ochii behăiți după lunga noapte nedormită, îndoctrinați de clauze ale regulamentelor de ordine interioară, de contracte colective și individuale de muncă, de strictețile impuse de fișele de post, erau șeful corului și regizorul de culise. O noapte întreagă stătură în cabina portarului, discutară, dezbătură și întocmiră un referat de toată frumusețea, și întregul act, cu tot cu număr de înregistrare, îl privea doar pe Mihai Secu. Însă, spre marea ofuscare a celor doi zeloși, directorul mare al Teatrului Muzical, o vie enciclopedi a a țării, decorat și cu titulatura de doctor în domeniul culturii, din poziția sa în care stătea, cu picioarele încrucișate sub masă, ținând cu dinadis și grijă să i se vadă pantofii italienești de firmă, pantalonul de costum călcat la linie, sacoul deschis la nasture, isigna pe care nu uitase să și-o înfingă în guler, ce trăda cu ostentație simbolul unei mari elite, papionul vișiniu, care făcea cu succes contrast cămășii alb imaculate și a costumului deosebit de negru; citea, și mai râdea câteodată, controlându-și cu greu izbucnirile. Trabucul scump, fin, urmat de fumul de un luciu argintiu, îi dădeau o aură și mai impunătoare, și mai nobilă. De la râsul sincer, natural, cu izbucniri sporadice, trecea rapid la sobrietate, străduindu-se să se enerveze din cauza gravei situații, citind interminabilul referat cu voce tare pe alocuri:

-„Nenumărate plângeri mi-au fost făcute și de Botezatu Miruna, angajata Teatrului Muzical pe postul de hostesă, care a avut neplăcerea de a fi cerută de mai multe ori de mireasă”…

Începu din nou să râdă, cam tâmpește în conformitate cu concluzia celor doi, însă aceștia nu îndrăzneau nici măcar în gând să i-o spună. Râsul directorului încetă, ca să îi revină și mai tare, citind cu întrerupere din cauza sughițurilor:

-…„iar dacă încerca… să atragă atenția celor implicați în acțiunile destabilizatoare… era luată în brațe cu de-a sila, și mângâiată pe păr cu… finețe”…

Directorul râse ce mai râse, în acompaniamentul zâmbetelor lui Mihai Secu, după care trecu la răsteli cu bruschețe, speriindu-i pe toți cei de față, dar vizându-i în mod special pe cei care își pierduseră toată noaptea cu întocmirea procesului:

-Avem atâta de muncă, și atât de puțin timp de pierdut, și ia uite cu ce ne ocupăm noi, cu ipostaze demne de Stan și Bran!!! Eu îmi strofoc creierii să vă scot dintr-un buget auster, am fost la Electrica, taman la București, pentru o sponsorizare, pe care, permiteți-mi să mă laud, am și obținut-o, iar voi mă luați cu baliverne!!!… Ce-mi propuneți să fac în acest caz???

Regizorul de culise îi răspunse cu nesiguranță, neîndrăznind să îl privească în ochi:

-Pe mine doar m-au rugat să intervin, eu nu am nicio vină, și dealtfel… m-am cam săturat să înghit eu boroboațele altora…

-Tu ce propui? se întoarse brusc către directorul corului.

-Eu propun să îl sancționăm pe Mihai Secu cât mai drastic!

-Propui!! Propui!!! urlă la el doctorul în cultură, recunoscut ca ca unul dintre cei mai incontestabili regizori ai țării, trântind teancul bogat de hârtii incriminatorii întocmit peste noapte de blatul mesei scumpe de mahon, de făcu să sară câțiva stropi de apă din vaza superbă de cristal venețian și, odată cu ele, își luară rămas bun de pe tulpinile lalelelor olandeze și câteva petale. Mă luați cu tot felul de superficialități… Mă credeți nebun??? Să știți că la viața mea am dat de tot felul de teste psihologice, și le-am luat pe toate!…

-Să știți că suporterii echipei Câinii Negri au rupt și două scaune!…

-Și ce-au de-a face toate astea cu Mihai Secu?!? dădu directorul instituției drumul la o nouă șarjă de urlete, de își făcu secretara să întredeschidă ușa și să își vâre panicată capul. Îi făcu semne isterice cu scuturatul palmei ca să și-l scoată afară. După ce duduia de aproximativ treizeci de ani ieșise, dând timpul celor patru participanți la aprigele dispute să îi observe superbele picioare, lungi, subțiri, învăluite în ștrampi negri, scoase cu reușită în evidență de pantofii lucioși cu tocuri, dezvăluite și de suberba rochiță mini, secretara își lăsă în urmă și mirosul dârelor de parfum fin. Prinse pe urmă înapoi în palme voluminosul proces verbal:

-Și ce legătură au toate astea cu baritonul Mihai Secu??? Aici scrie că a rămas singurul care mai cânta!

-Păi cânta ca să ne facă nouă în panaramă și ciudă! ridică glasul directorul corului, însă nu ca reproș, ci cu smerenie și umilință.

-Cânta!… îl îngână directorul, dând din mână a lehamite, după care ridică din nou tonul vocii: Cânta pentru că spectacolul trebuia dus la capăt cu orice mijloc, ați omis să expuneți rezumatele ăstea importante, amintite și în regulamentul de ordine interioară!

-Mie îmi suna a bătaie de jos, atât față de noi, față de instituție, dar mai ales față de neprețuitul nostru public! își exercita directorul corului cu vădită teamă abilitățile de orator, cu o voce stinsă, atent cumva să nu sară calul și să își piardă postul de conducere, încercând încă să îi aplice lui Secu o pedeapsă demnă de record peste pedepsele instaurate vreodată în teatru în decursul vremurilor.

-Cânta de unul singur pentru că „show must go on”!!! îl întrerupse pe răstite directorul. Tare mă tem că a rămas singurul profesionist până la capăt…

-Au mai rămas și câțiva studenți din orchestră și niscaiva balerine…—îcerca să își aducă și regizorul de culise aportul.

-Liniște acolo!…

Îi studia cu niște ochi atât de mari, de parcă le dădea impresia celor doi vinovați că voia să îi înghită. Îi ținu mult timp prizonieri în cangea nemiloasă a scrutării, ca să îi distrugă psihologic. Îl apucă pe urmă din nou râsul, psihotic, însă neascuns și sincer. Îl apucă treptat, ca să îi devină unul spasmodic, de își lovea cu poftă palmele de blatul mesei…

-Ce idee mi-a venit, una grozavă… Uf, și eram din cauza inspirației de vreo câteva zile cătrănit.

Îi făcu brusc un semn autoritar, doar cu jumătate de deget, regizorului de culise, impregnându-și pe chip o răceală trecătoare:

-Du-te și spune-le recuziterilor să repaure scaunele ălea!

Regizorul se ridică cu repeziciune, bucuros că scăpase de o muștruluială pe care nu o prevăzuse să i se abată pe creștetul capului. Însă când ajunse cu mâna în dreptul tocului de la ușă fu oprit din nou de director, pe care îl reapucă subit râsul:

-De fapt, ia loc! Am să vă spun și vouă ce idee mi-a venit pe moment…

Își trase nițel sufletul până i se reașeză interlocutorul, și își dădu drumul la un debit verbal deosebit de entuziasmat și jovial:

-Știți bine că eu sunt însărcinat cu întocmirea libretului capodoperei muzicale „Viva la Mama”! li se adresa mai mult celor doi ofuscați, care se străduiau din răsputeri să îi zâmbească. Pe scenă vom folosi, pe o parte a acesteia, un grup de artiști, iar pe cealaltă un grup de suporteri. Vor fi folosite și balerinele din comportartimentul balet, fetișcanele ălea mai tinerele, mai arătoase, pe rol de majorete. Să vedeți ce mai spectacol am să concep!

Directorul ridică voluminosul referat și începu să îl bată repetitiv de masă:

-Am să vă rog insistent să îmi lăsați aici procesul ăsta verbal, ca motiv de inspirație. Să vedeți ce libret o să fac din el!…

Își deschise apoi brațele, pentru ei ca într-un semn de împăcare:

-Ați văzut, dragii mei, ce înseamnă să fructifici clipa? Totul în viața asta trebuie să îți fie un motiv de imitație, o transpunere a prezentului în imortalitate. Chiar și posturile voastre mă inspiră, se poate scrie un roman pe tema asta!

Își luă trabucul din scrumieră, și-l reaprinse, și îl pufăia cu nesaț.  Își încrucișă pe urmă picioarele, lăsându-le să i se scurgă pe sub masă, cu exagerare, ca să i se vadă pantofii italienești.

-Luați aminte numai la gestica noastră, a comunicării nonverbale! le zicea cu jovialitate, din spatele rotocoalelor de fum groase. Se indică pe el însuși, punctându-se cu arătătorul în piept: Semnul superiorității! apoi îl indică pe Mihai Secu: Al neutralității! și dădu anemic din mână în semn de lehamite, de-abia pe urmă îi indică cu degetul gros al mâinii drepte pe cei doi pârâtori: Și cel al supunerii și al serviabilității…

Adrian Scriminț

Balerin la Opera din Brașov; redactor RadioProDiaspora. Mențiune la Concursul Național de Literatură 2012 ținut sub egida USR. Mențiune specială din partea USR- Spania la Concursul de Literatură din 2019, ținut sub egida USR, ASARS, și a Rețelei Literare. Mențiune la Concursul Național de Literatură 2020 ținut sub egida mai multor ONG-uri de literatură, 7 filologi jurizându-mi romanul Jovan Bilici. Colaborator la diverse cotidiane, membru a mai multor rețele lirerare, etc. Compoziția a trei romane: „Cartierul Proletarilor” în trei volume, romanul „Răpănoșii”, romanul de război „Jovan Bilici”, urmând și altele. Peste 40 de povestiri de lung metraj, printre care și nuvela „Răzbunarea ciudată”. Mulțumiri pentru atenție…

scrimint