Bătălii pierdute ale generaţiei mele

Poate că insuccesul cel mai grav al generaţiei de care aparţin – a celor care la revolta anticomunistă din 1989 aveam între 20 şi 25 de ani – a fost incapacitatea de a impune Legea lustraţiei, Punctul 8 al Declaraţiei de la Timişoara. Au fost eforturi civice, politice, individuale din partea multora dintre noi, adevărat, dar cred că ne-a lipsit puterea de a merge până la capăt.

Şi deşi avem circumstanţa atenunantă a unei lupte inegale cu un sistem care, clătinat şi speriat un pic la început, şi-a revenit imediat în forţă şi a preluat încă şi mai hotărât poziţiile importante, în politică, în economie, în administraţie, în societatea civilă, peste tot, e important să ne asumăm până la urmă eşecul, pentru că izbândă nu este oricum.

De asemenea, chiar dacă plecarea (de înţeles) a milioane de români atunci, în anii nouăzeci, a slăbit şi ea combativitatea şi optimismul celor rămaşi, chiar dacă generaţia anterioară, cea a părinţilor noştri, nu a fost nici ea foarte fermă (ba a mers atunci, imediat după Revoluţie, în masă, pe alternativa unei conduceri tot comuniste) şi chiar dacă ne-a indus cumva fricile ei, iar fricile acelea au lucrat în noi, tot este cazul să încetăm să ne mai amăgim. Am pierdut, e limpede.

Dacă am fi reuşit, sunt convins că astăzi nu am mai avea imaginea aceasta de stat mafiot şi nici nu am fi, în mai toate privinţele, în coada Europei. Este eşecul pe care ar trebui să ni-l asumăm, ca părinţi ai copiilor şi tinerilor de azi. Un punct nevralgic, slab, dureros de la care a pornit şi s-a desfăşurat în voie pe plaiurile noastre tot ce trăim acum: impostura, nedreptatea, sărăcia.

Acest eşec se vede şi în disfuncţionalităţile grave ale unor instituţii şi organizaţii de la care s-ar aştepta să fie modele şi repere pentru o naţiune supusă fără întrerupere manipulărilor şi unui proces de deculturalizare şi ştergere a identităţii cum rar s-a văzut în istoria noastră.

Academia Română este cvasiabsentă din peisaj, Ministerul Culturii se ocupă de orice altceva numai de cultură nu, institutele culturale lucrează pe sistem clientelar, Ministerul Educaţiei bulveresează pe toată lumea implicată în învăţământ cu schimbările din fiecare an, mass-media susţine interese individuale şi de grup care nu au de a face cu interesele acestei ţări, cuvântul cu adevărat liber ajungând rareori la urechile şi sub ochii publicului.

Uniunea Scriitorilor oferă, la rândul ei, imaginea unei elite intelectuale aflate în derivă, prinsă în comportamente de clan, cu un lider care forţează regulamentele pentru a obţine şi al treilea mandat şi care se ţine cu dinţii de poziţia sa, cu sute de membri primiţi de-a valma ca „masă de manevră” (momiţi cu jumătate de pensie în plus), o organizaţie care „operează” excluderi ca în anii cincizeci folosindu-se de o orwelliană comisie de „monitorizare, suspendare şi excludere”.

De altfel, noile excluderi din Uniunea Scriitorilor sunt la fel de revoltătoare cum au fost şi cele de anul trecut (împotriva cărora am protestat, alături de membri ai „Grupului de Reformă”, inclusiv prin articolul „Abuzurile conducerii U.S.R., tăcerea scriitorilor şi climatul literar”, care rămâne, iată, din păcate, actual), pentru că sunt sancţionări ale libertăţii de expresie şi pentru că un astfel de comportament seamănă cu acţiunile autorităţilor comuniste care puneau la index şi persecutau orice persoană având iniţiative şi opinii care nu erau „pe linie”.

Nici organizaţia PEN-Club nu este ceea ce ar trebui să fie. Reacţionează la tot felul de situaţii de încălcare a libertăţilor din lumea largă şi ne îndeamnă la semnarea a tot felul de petiţii cu subiecte globale. Acest lucru nu ar fi neapărat rău dacă nu ar fi evident că este în acelaşi timp surdă la problemele din România. Din păcate, cu excepţia unor situaţii punctuale (concedierea unor scriitori de la Tribuna şi excluderea altor scriitori din U.S.), pe care în disperare de cauză le-am adus la cunoştinţa conducerii ei, nimic nu a sensibilizat-o în mod deosebit în lumea culturală din ţară.

O ţară în care lui Paul Goma, de exemplu, un scriitor liber în gândire şi liber în scris, curajos şi demn atât în comunism, cât şi în perioada care a urmat, un talent adevărat prin care durerile istoriei noastre sub comunism capătă expresie literară unică, i se lipesc tot felul de etichete în încercarea de a-l discredita şi de a-i slăbi tăria glasului – tăria unei voci care nu a încetat a se auzi în toţi anii din urmă, zeci de ani.

Organizaţia PEN-Club nu pare sensibilă la o astfel de nedreptate istorică: chiar şi în cazul excluderilor abuzive din U.S. de pe 11 ianuarie 2017, a emis, abia la solicitarea mea printr-o scrisoare deschisă şi pe seama altor reacţii, un comunicat prin care membrii mai sus-pomenitei Comisii de Monitorizare, Suspendare şi Excluderi (Mircea Mihăieş, Adrian Alui Gheorghe, Gabriel Coşoveanu, Daniel Cristea-Enache şi Răzvan Voncu) erau invitaţi, blând, doar să… „reflecteze” la incompatibilitatea dintre calitatea de membri PEN-Club a unora dintre ei (care i-ar obliga, adică, să apere libertatea de expresie şi pe scriitorii înşişi) şi cea de membri ai comisiei U.S. (în baza căreia încalcă flagrant şi abuziv acest tip de libertate şi persecută scriitorii). PEN-Club ar trebui, cred, să discute serios gestul acestor membri ai săi (inclusiv al celor din Consiliul U.S.R. care au votat excluderile) dacă doreşte să mai aibă în continuare vreo credibilitate. Nu numai aici, în România, dar şi în rândul celorlalte organizaţii PEN din lume.

Acesta este peisajul, aşa merg lucrurile. Cel mai probabil, retragerea, demisia, separarea de aceste grupuri şi organizaţii ar fi, în ceea ce mă priveşte, soluţia. Soluţia individuală a scrisului acasă, în bucătăria apartamentului, publicarea la edituri cât de cât vizibile şi comunicarea, atât cât este posibil, cu cititorii.

Lumea poate fi văzută şi ca o sumă de singurătăţi solidare. Şi nici nu este altfel. În fond, chiar murim singuri, iar acest amănunt banal (şi dur totodată) spune şi el ceva în acest sens.

Am văzut această retragere şi la oameni din alte domenii. Oameni ai generaţiei mele care, sătui de nedreptate, impostură şi marginalizare, au ales tăcerea. Cel puţin cei rămaşi aici, pentru că despre ceilalţi nici nu aş şti să spun prea multe.

La urma urmei, demisia te poate scuti de senzaţia că girezi minciuna şi nedreptatea şi te ajută să trăieşti în împăcare cu propria conştinţă.

Vasile Baghiu

Poet, prozator și eseist, fondator al himerismului poetic, a publicat în ultimii ani un volum de proză scurtă și două romane: Punctul de plecare, Planuri de viață, Fericire sub limite. De asemenea, este autor al mai multor volume de poezie, între care Gustul înstrăinării, Febra, Depresie, Metode simple de încetinire a timpului, Respirație asistată, Avantajul de a nu câștiga nimic. A obţinut prin concurs mai multe burse „writers-in-residence” în Occident şi a apărut cu traduceri în reviste din străinătate. Este inclus în antologii precum O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX-lea de Marin Mincu sau Manualul vânătorului de poeți de Nicolae Coande. A primit mai multe premii, între care Premiul Poesis, Premiul Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor, Premiul Mihai Ursachi, Premiul Liviu Rebreanu, Premiul Patrel Berceanu. A avut diverse experienţe de muncă, între care şi pe aceea de asistent medical într-un sanatoriu de tuberculoză, care i-a inspirat o mare parte dintre scrieri. Ca profesor a publicat un ghid-manual în șapte volume pentru învățământul sanitar (Teoria și practica nursing) și mai multe articole de specialitate. Este iniţiator şi susţinător în oraşul său al proiectelor educaţionale Sănătatea lecturii și Cultura sănătății. Psiholog în domeniul promovării sănătății, trăieşte la Piatra Neamţ și călătorește frecvent în Europa. Aleargă și participă la curse de alergare, experiență care stă la baza romanului Confesiunile unui scriitor alergător, publicat în 2022 parțial pe citestema.ro, în pregătire acum la o editură.