Abuzurile conducerii U.S.R., tăcerea scriitorilor şi climatul literar

Scrisul a devenit în România o ocupaţie „de nişă”. Cititori nu prea, din ce în ce mai puţini de fapt, oricum cei mai puţini din Europa. În acest timp, cei care conduc organizaţia reprezentativă a scriitorilor, Uniunea Scriitorilor din România, se ţin de acţiuni cu iz comunist, îşi dau premii între ei, încropesc comisii cu titulaturi orwelliene (Comisia de Monitorizare, Suspendare și Excludere) şi cu misiunea de a intimida scriitori care îşi permit luxul libertăţii de a nu tăcea. De toată jalea şi de toată ruşinea. Între timp, revista „România literară” seamănă tot mai mult cu o gazetă de perete. Şi majoritatea scriitorilor tac.Tac sau comentează pe la colţuri. Sau deplâng, în lungi interviuri, memoria noastră scurtă.

Memoria aceasta a noastră (care include şi prezentul) nu este oare forţată să fie aşa? Când şcoala îşi caută resursele parcă mereu în altă parte decât în moştenirea culturală şi noi scriitorii nu spunem nimic, când televiziunile promovează tâmpenii şi marginalizează proiecte precum „Memorialul durerii” sau „Memorialul Sighet” şi nu mişcăm un deget, când niciun proiect naţional de anvergură pentru stimularea lecturii nu s-a pus în funcţiune în ultimele două decenii şi nu pare să ne pese, e dificil pentru cei tineri – şi nu numai – să se conecteze la trecut şi la ce a însemnat el pentru cine suntem şi cum suntem azi.

Nu este oare cazul să ne asumăm şi pasivitatea noastră proprie şi personală, inclusiv în legătură cu acea comisie-fantomă, care, apropo, ne aminteşte de perioada stalinistă? Este memoria chiar aşa de scurtă încât nu mai ştim că abuzurile nesancţionate riscă să devină obişnuinţe? E oare frica de luat „boii de la bicicletă” atât de mare încât să fim atât de muţi şi de lipsiţi de reacţie? E frumos să vorbim aşa în general despre memorie şi să ne deplângem amneziile, dar impasibilitatea noastră în legătură cu orice nu are nimic de spus aici? Sigur, memoria este cum este, dar nu are ea oare la bază nişte valori şi nişte întâmplări/evenimente cu sens pe care, măcar din când în când, ar fi cazul să le invocăm şi să le apărăm? Bineînţeles că este consolator, psihologic vorbind, să ne plângem, în ocazii private sau prin interviuri, dar s-ar putea să fim în postura acelor miniştri care perorează despre situaţia grea din România ca şi cum ei nu ar avea nicio legătură cu asta, într-un mod aşadar care ar fi de un comic desăvârşit dacă nu ar fi de fapt revoltător.

Tăcem pe un subiect mai mic astăzi, nu zicem nimic nici pe teme mai mari mâine şi apoi constatăm, cu mirare intelectuală, că avem memoria scurtă. Nu ştim oare că amnezia să hrăneşte din tăcerea noastră? Se pare că suntem pe cale să uităm şi acest adevăr. Iar abuzurile, chiar în zona noastră de interes, continuă.

La urma urmei, nu chiar în timpul conducerii actuale a U.S.R. cumpărarea cărţilor, frecventarea bibliotecilor şi ocupaţia cititului au ajuns în România la cifre care ne situează pe ultimul loc în Europa? Şi oare nu ar trebui ca măcar o parte din răspundere în această gravă problemă să fie asumată – fireşte, alături de I.C.R., Ministerul Culturii, Ministerul Educaţiei, edituri şi mass-media – şi de toţi cei care au vreo funcţie în această organizaţie a cărei imagine este în cădere liberă?

Unde sunt proiectele adevărate – nu activităţile de bifat în tabele! – în care scriitorii să aibă dialog real cu adolescenţi şi tineri? De ani şi ani merg prin şcoli (în cadrul unui proiect personal) la întâlniri cu elevi pe tema beneficiilor ocupaţiei cititului pentru viaţă în general, dar am văzut atât de rar ca U.S.R. să iniţieze astfel de activităţi sau să fie interesată să ofere sprijin unor proiecte individuale pe acest subiect. Sunt sigur că dacă U.S.R. ar intra cu adevărat în şcoli, prin membrii săi de valoare, cu modestie şi decenţă, în cadrul unui proiect naţional pe termen lung (pus eventual la cale în colaborare cu Ministerul Educaţiei), lucrurile ar arăta altfel, mult mai bine adică, în toată ţara.

Mai mult, lipsa de disponibilitate pentru dialog a conducerii U.S.R. (cu tot cu comisiile ei inchizitoriale nou înfiinţate) face ca lucrurile să se înrăutăţească şi mai mult. Este păcat să vezi cum oameni din actuala conducere, în frunte cu criticul Nicolae Manolescu, altfel scriitori cu potenţial de creativitate remarcabil, îşi risipesc energiile într-o îndârjire complet inadecvată vremurilor şi refuză să iniţieze un dialog în spiritul democraţiei şi aşa cum i-ar obliga poziţia în care se află, cu membrii „Grupului pentru Reforma U.S.R.”, grup care doreşte transparenţă, proiecte adevărate, premii oferite „pe bune”, nerepetarea forţărilor statutului şi ale regulamentelor organizaţiei, alegeri libere, un climat bun în lumea literară. E atât de mult? Şi e atât de grav încât să fie înfiinţate comisii de tip comunist care să pună la punct scriitorii „nealiniaţi”, să pună pumnul în gură celor care exprimă păreri diferite de ale celor din conducere?

Lumea noastră literară a ajuns cu adevărat într-un impas. Tendinţele autoritariste din ultimul timp ale domnului Manolescu au fost de fapt ani la rând precedate şi într-un fel pregătite (iar acum susţinute) şi de o mulţime de „scriitori-baroni” locali, oameni care, luând pe mână, cum se spune, reviste, edituri, festivaluri, concursuri, premii şi alte intrumente ale puterii, au tăiat şi spânzurat prin provinciile lor, uneori nu numai în pătrăţica literară. Mediocri şi limitaţi (pentru că nu mai au idealuri), versaţi în arta compromisului ca nişte politicieni post-decembrişti veroşi, cinici şi lipsiţi de sensibilitate ca nişte scânduri de gard, prefăcuţi şi ipocriţi ca nişte vulpi şirete, aceştia au fost permanent foarte preocupaţi să închidă gura scriitorilor independenţi şi să-i scoată de pe scena literară. Organizaţi în grupuri închise, ei şi-au acordat premii între ei după sistemul „anul acesta sunt eu în juriu şi te premiez pe tine, anul viitor mă premiezi tu şi tot aşa”, şi-au oferit excursii, avantaje de tot felul, au umplut paginile revistelor cu cronici şi recenzii penibil de laudative în cerc închis, în fine, au intoxicat atmosfera din lumea literară cu răutăţile lor uneori incredibil de ţopârlăneşti.

Aspectul care mă revoltă cel mai mult în povestea scriitorilor care au fost avertizaţi şi/sau excluşi de către „Comisia de Monitorizare, Suspendare și Excludere a Uniunii Scriitorilor” (din care fac parte Mircea Mihăieș, Daniel Cristea-Enache, Adrian Alui Gheorghe, Gabriel Coșoveanu și Răzvan Voncu) nu este actul în sine, funcţionăresc şi rece precum o sentinţă, ci lipsa oricărei îndoieli sau a oricărei umbre de regret din partea vreunuia dintre cei din comisie pentru abuzul pe care l-au comis, siguranţa cu care s-au instalat, scriitori la rândul lor, în gestul lor arogant prin care, vezi bine, sancţionează alţi scriitori, nişte colegi de scris şi de breaslă la urma urmei.

Stilul inchizitorial al acestor oameni mă pune pe gânduri. Suntem în 2016, la un sfert de veac după o revoluţie anticomunistă, lustraţia nu a devenit lege, procesul comunismului nu a avut loc, clarificări privind morţii revoluţiei nici atât, iar ei, grozavii membri ai acestei comisii scriitoriceşti, cu ce se ocupă? Ei bine, ei decid cine aduce „prejudicii de imagine” Uniunii Scriitorilor (şi ce înseamnă aceasta) şi se uită totodată pe Facebook ca să detecteze discuţii „antisemite” sau „incorecte politic” (metodă securistă de intimidare) pe care să le analizeze împreună în şedinţe ale Consiliului la care participă zeci de scriitori care dau până la urmă verdictul de excludere sau de avertizare în unanimitate sau cu numai câte o singură abţinere.

Ce fel de organizaţie este aceasta care îşi sancţionează membrii cu o ură atât de bine închegată şi organizată la vârf? Ce interese atât de puternice au aceşti scriitori ca să se preteze la nişte acţiuni atât de urâte, atât de lipsite de colegialitate, atât de ruşinoase pentru condiţia de om şi scriitor? Unde sunt încercările lor de a dezbate aceste subiecte? Au avut ei mai întâi vreo iniţiativă de a organiza vreun dialog, fie şi în cerc restrâns (nu neapărat cu public, deşi aşa s-ar cuveni) cu aceşti colegi ai lor despre care spun că nu ar fi talentaţi etc., de multe ori chiar prin vocea preşedintelui ajuns la al treilea mandat prin mijloace care au forţat Statutul, un statut la care, altfel, toţi fac ritos apel? Cine se cred aceşti oameni cu apăcături de activişti de partid şi o răceală sufletească de comisari stalinişti puşi pe judecarea duşmanilor poporului?

Chiar dacă oarecum retorice, aceste întrebări şi încă altele ar merita răspunsuri. Aşa cum noi, scriitorii, mai vizibili sau mai necunoscuţi, mai cu operă sau mai fără operă, mai talentaţi sau mai netalentaţi, merităm mai mult respect din partea unei Uniuni a Scriitorilor a cărei conducere, abia ea, prin stilul autoritarist îi aduce, se poate spune, mai mari prejudicii morale şi de imagine decât oricine altcineva.

Vasile Baghiu

Poet, prozator și eseist, fondator al himerismului poetic, a publicat în ultimii ani un volum de proză scurtă și două romane: Punctul de plecare, Planuri de viață, Fericire sub limite. De asemenea, este autor al mai multor volume de poezie, între care Gustul înstrăinării, Febra, Depresie, Metode simple de încetinire a timpului, Respirație asistată, Avantajul de a nu câștiga nimic. A obţinut prin concurs mai multe burse „writers-in-residence” în Occident şi a apărut cu traduceri în reviste din străinătate. Este inclus în antologii precum O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX-lea de Marin Mincu sau Manualul vânătorului de poeți de Nicolae Coande. A primit mai multe premii, între care Premiul Poesis, Premiul Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor, Premiul Mihai Ursachi, Premiul Liviu Rebreanu, Premiul Patrel Berceanu. A avut diverse experienţe de muncă, între care şi pe aceea de asistent medical într-un sanatoriu de tuberculoză, care i-a inspirat o mare parte dintre scrieri. Ca profesor a publicat un ghid-manual în șapte volume pentru învățământul sanitar (Teoria și practica nursing) și mai multe articole de specialitate. Este iniţiator şi susţinător în oraşul său al proiectelor educaţionale Sănătatea lecturii și Cultura sănătății. Psiholog în domeniul promovării sănătății, trăieşte la Piatra Neamţ și călătorește frecvent în Europa. Aleargă și participă la curse de alergare, experiență care stă la baza romanului Confesiunile unui scriitor alergător, publicat în 2022 parțial pe citestema.ro, în pregătire acum la o editură.