Urmează adormirea

Sunt seri adânci, seri în care dacă închid ochii parcă văd în spatele pleoapelor o lume de amintiri cum se formează. În acele seri mintea mea umblă din vis în vis, din lume în lume, prin tărâmuri ale visului pe care nu le înţeleg şi care nu se înţeleg. Când stau în pat, în liniştea nopţii, în muzica stelelor, nu pot să nu mă întreb ce am fost eu înainte de naştere. Am existat cu adevărat? Sau nu am fost nimic mai mult decât vidul de dincolo de zidurile visului, flama onirică a tuturor sufletelor?

Amintirile sunt obsesia vieţii mele, sunt obsedat, dement, maniac, nebun, ars după amintiri. Le colecţionez precum alţii colecţionează timbre, cărţi, monede, şi câte altele! Pe mine însă mă fascinează aceste imagini ale unui trecut nemaiexistent—neant închegat în realitate şi transformat, prin neuroni şi sinapse, prin hipocampul şi cortexul perirhinal, în dulce nostalgie cu infuzie dureroasă de conştientizare a trecerii timpului. Amintirile sunt, în mintea mea, un gunoi putrezit, o adunătură sordidă a clipelor trecute, şi încă nu toate, căci doar unele amintiri ni se ţes vii şi colore în minte, restul se înglobează în uitare. Amintirile mele, ale vieţii mele de când eram mic, ale timpurilor trecute în arhiistorie şi protoistorie, s-au depărtat din galeria memoriei mele şi au fost acoperite cu giulgiul negru al uitării. De aceeea caut să umplu golul meu cu înţelegere, cu memorii ale altora, uitate de timp. Dar nu este deloc uşor să caut amintiri, să le vânez încet şi răbdător, căci unele sunt atât de greu de fixat s-au aflat de parcă ar fi însăşi revelaţia Unuia mai presus de toate, ascunsă şi dăruită doar unor puţini care pricep sensul cel mai înalt, cel de dincolo de însăşi sens.

Cu adevărat, doar în vis mi se relevă aceste amintiri. Căci sunt amintiri străvechi…Amintiri ale păcatului originar. Religia îmi spune că păcatul originar s-a transmis de la Adam încoace. Cum? Eu ştiu cum. Înainte să mă nasc, înainte să simt frigul şi ostilitatea acestei lumi a luminii şi a întunericului, am fost în burta mamei. Încă mai revăd, câteodată, în vis, acele locuri. în vis, un cer auriu, o lume de ambră adastă în juru-mi. Mintea mea este pură, lină, încărcată de muzica de la începutul începutului. O căldură plăcută mă înconjoară, împreună cu un zid. Ştiu că deasupra, undeva, este Ea. Sau aşa mi s-a spus. O singură poruncă am. Să nu îmi îndrept ochii în jos. Dar nu ascult. Mă uit în jos şi văd o lumină întunecată. Atunci apare frigul, frigul din afara mamei. Atunci mereu mă trezesc.

Ştiu că aşa a fost. Din ce şi cum ne-a făcut Preaînaltul s-au tot întrebat oamenii. Căci de ce ne-a făcut era poate prea evident, şi toţi o ştim în adâncul sufletului: Elohim ne-a făcut pentru că nu mai dorea să ducă singur atâta veşnicie şi ai avea nevoie de cineva, precum la bătrâneţe cauţi alinare în copii şi nepoţii pe care i-ai făcut când nu mai suportai singur atâta viaţă. Eu însă mă întreb alte lucrui. Dar mai înainte? Mai înainte să fiu lut? Înainte? Când m-a suflat Elohim din gura Sa în lutul Său? Întrebarea asta nu cred că are un răspuns atât de uşor de aflat. Dar eu vreau să îl aflu. De aceea, într-o seară m-am ridicat în capul oaselor şi am privit întunericul din juru-mi. Am privit adânc şi întuericul s-a făcut lumină şi am căpătat înţeles. În întunericul nopţii e înţelesul despre care scriu acum, înţelesul cel de dincolo de naştere. Căci adevărul este, de vreau să ştiu ce am fost mai înainte de a lua fiinţă şi trup, nu trebuie să adorm şi să visez, trebuie să mă trezesc, să deschid larg ochii şi să privesc în înfricoşătoarea privelişte a Celui Fără de Seamăn, cu ochiul lui atoateveghetor.

În noaptea aceea am deschis larg ochii, şi m-am trezit. Deodată, întunericul a prins să mă învăluie precum o pătură caldă, şi mă simţeam bine. Toate cele din jurul meu au prins contur şi au prins să lucească o lumină neomenească, de dincolo de lumina astrelor cereşti sau a becurilor electrice. Atunci m-am ridicat încet şi m-am dus la geam ca să privesc afară. Pe cer adăsta, tainică, luna. Stele străluceau pe cerul întunecat precum cuie aurite ale unui imens sicriu. Am privit în sus şi am făcut un pas în aer. Aerul a prins să freamăte sub picoarele mele şi s-a făcut scară înaltă. Totul în jur era strălucitor, totul era infuzat cu vis şi mirare. Mi-am spus că nu am nimic de pierdut şi am început să urc pe scară in sus. În jurul meu vedeam un aer auriu, lichid, ce se încolăcea, murea şi se năştea în preajma fiinţei mele. Era de parcă aerul era făcut adânc din vise, viziuni, presimţiri şi imagini fade ale unor lucruri ce nu au fost niciodată, dar care ar trebui să fie. Din el se năşteau măşti, feţe şi figuri mai cunoscute sau mai puţin cunoscute, amintite sau uitate, toate venind din adâncurile minţii mele. Căci, atunci am înţeles, pentru a-mi aminti ce am fost înainte de naştere trebuie să urc, dincolo de memorie, vise şi năzuiri—să urc în împărăţia nelocuită de nimeni, dar care odată era splendoarea creaţiei. Am urcat continuu în sus, ca purtat de opusul unui vârtej—acesta era un vârtej al timpului ce mă scufunda în spaţiile vaste ale celor nouă ceruri ştiute, profeţite, dorite încă de la începuturile creaţiei. La un momentdat mi-am dat seama că am ajuns într-un coridor întunecat şi mergeam continuu pe el. Dar, tot mergând, am uitat în care direcţie este spatele şi în care faţa şi parcă nu mai mergeam eu, ci coridorul fugea sub picioarele mele. Stupefiat, m-am aşezat pe jos şi am început să plâng până când totul în jurul meu începu să se erodeze, pereţii să crape, întunecimea să piară, iar eu am fost înconjurat de o lumină de amurg. Eram într-o pustietate de cer, stând pe invizibila podea a unui spaţiu atât de nesfârşit încât aproape mă simţeam înghesuit. În faţa mea era o uşă de lemn, neagră, cu modele complicate şi neînţelese, dar care îmi dădeau o nelinişte adâncă. Am deschis uşa şi am căzut în hău, în abis, în tenebrele tenebrelor, de unde am văzut, sus, tare departe, un ochi atoateveghetor, iar atunci am putut închide şi eu ochii. Dar acum e tăcere. Cândva, demult, a fost Cuvântul, dar acum e tăcere… Tăcere şi noapte. Dar prin ce noapte îşi duce veacul lumina, de pe acum? Simt stelele cum aupra mea îşi varsă întreaga lor întunecime, simt sloiul rece al singurătăţii cum îmi penetrează adânc carnea. Mă simt, în sfârşit, croit iar şi iar, de la capăt, ţesătură de poveşti, căci eu, în întregimea mea sunt un covor. Cu tine, drag cititor, nu fac altceva decât o grămadă de iţe şi aţe ce ne leagă şi ne dezleagă, ne unesc sau ne dezbină, precum lumina leagă stele de suflet şi rupe omul de umbra sa. Marele Croitor ne-a făcut pe toţi din aceeaşi croială, urzeală de vis, de marele vis pe care El înşuşi îl visează şi se visează visând şi ne visează visând. El este Croitorul a tot, tot, tot, şi dincolo de el nu mai există nimic. Mă tem doar de ceea ce va fi când El se va trezi, când visul nu se va mai coase ci se va deşira de la sine şi lumi întregi de stele şi galaxii şi universuri şi supernove şi materie şi antimaterie şi protoni şi electroni şi quarci se vor sfărâma şi vor pieri în neant…

Dar, până la acea zi, mie nu îmi rămâne decât să îmi trăiesc visul ce mi s-a dat. Privind în jur, am văzut o scenă mare într-o sală întunecoasă. Sala era de spectacol, cu scaune prost tapiţate cu o tapiţerie brună, iar pe jos era ciment rece şi cenuşiu. Câteva becuri pâlpâitoare luminau din tavan. Am privit înspre scenă şi am văzut o cortină roşie, material tare şi zgrunţuros, halucinant de real în mica întunecime vaporoasă a sălii. Deodată faldurile s-au dat la o parte şi am putut zări în depărtare valuri ale unei mări friguroase şi ostile. Apa se lovea nemiloasă de stânci şi le dăruia acestora acelaşi salut sărat şi brutal. Cerul era a furună. Mă întrebam ce piesă se va juca şi m-am aşezat intrigat pe un scaun. Peisajul, însă, a rămas în aceeaşi mişcare repetitivă a malurilor şi piesa nu mai începea. Totul părea ciudat, ca şi cum o mare lipsă se întâmpla în lume, un gol al unui lucru ce nu a fost niciodată dar care (oh, de atâtea ori!) ar fi trebuit să fie, iar atunci am înţeles că nu aveam de ales, trebuia eu să fiu personajul principal.

Nu îmi ştiam rolul, nu îmi ştiam replicile, nu aveam costum. Eram îngrijorat că nu îmi voi putea juca rolul. Năuc, priveam marea în veşnica ei mişcare, iar pe cer am văzut că a apărut luna. Dar era o semilună palidă, şi atunci am privit în ea şi luna părea că s-a făcut olindă şi în ea se oglindea chipul meu şi atunci am fost şi eu semilună, şi aveam o faţă a luminii, a iubirii şi a bucuriei iar cealaltă faţă era, firesc, a întunecimii, a urii şi a deznădejdii. Mă uitam la mine însumi, dar nu era cu putinţă să zic cum că una din feţe ar fi mai frumoasă, sau cum că una ar fi mai folositoare. Amândouă se completau una pe cealaltă în neînţelesul şi veşnicul joc al luminii şi întunecimii. Atunci, ca să pot începe piesa, m-am tăiat în două, iar partea luminoasă a mea s-a făcut Cuvânt şi a zburat în ceruri iar cea întunecată s-a făcut…

Lucifer stă singur. Noapte. Ţărm stâncos. În fundal, Marea Neagră. Pe cer, sclipind palid, stele şi Luna.

Lucifer

Ah, marea!

Răsună glasul ei, Preaînaltule

precum suna odată vocea Ta

în ceruri.

Pentru noi făcut-ai tu, oare, marea?

Să mă chinui pe mine cu apa ei?

la fel doare când mă cufund în mare

pe cât doare când la fiece Botez

copilu-i cufundat în apă

căci sarea sfântă

de Duh

îmi arde cioturile

aripilor căzute.

Şi totuşi îmi place lângă mare,

aici sunt vânturi neştiute

de care ai uitat;

îmi aduc zvonuri de la aripile mele frânte.

Să ştii, Preaînaltule,

că n-a durut atât căderea

cât aripile ce s-au frânt

când am lovit pământul.

n-a durut atât căderea

cât fiecare cui bătut în mina Fiului,

cât a durut să-mi primesc coroana de aur

când El purta coroană de spini.

Timpul pe-aici e iute;

oare cât, oare cât timp a trecut

de când

precum copilul izgonit din uterul mamei

am fost aruncat din Paradis?

Din ani de veci mă lamentez aici

pe ţărmul sciticelor valuri

ce s-au negrit

când sângele şiroaie a prins să curgă

din cioturile aripilor mele.

Auzi-vei lamentarea mea

Tu cel ce stai pe scaunu-Ţi arhieresc?

sunt răstignit de mii de ori

la fiecare Sfinte Paşti

dar pentru mine nu-i

niciun răscumpărător.

Greşeala mea din veci este ştiută?

De ce m-ai mai născut atunci,

Doamne?…

Vuietul mării se înteţeşte. Începe o ploaie de stele.

Ah, stelele mă ard,

lumina lor…

Nici măcar să îmi vorbeşti nu vrei?

Trimiteţi glasul

în vuiet de valuri

în susur de apă

în şuier de vânt

în tăcere de mormânt;

să aud mai odată

glasul Tău cel sfânt.

Îi răspunde vocea Lui, acoperind vuietul de valuri.

El

Auzi, dar, glasul Meu

tu, cel căzut, în flăcari, în pucioasă

şi ascultă-Mă cu ţinere de minte:

nicicînd tu nu vei fi răscumpărat

căci dacă omul nu singur greşit-a

tu ai fost cel dintîi din ceata îngerească

ce a decis să năzuiască

la Tronul Meu.

Tu eşti cel ce stai în fruntea

oştirilor angelice căzute

şi cine dar să te răscumpere

cînd tu ar trebui să-ţi fi răscumpărare?

Şi da, e drept, ştiut-am dinainte

că tu îţi vei înălţa ochii prea sus

dar nu aşa te-am făcut Eu

ci aşa tu singur ai ales să fi.

Tu eşti dintîiul ce-a greşit,

greşeală ce nu are iertare.

Lucifer

Dar Doamne, Tată, tu nu vezi

că eu sunt mai făr’ de greşeală

decît mulţi îmbuibaţi

ce lălăie prin sfintele-

 Ţi biserici.

Unii din ei nici nu mai cred în Tine

în vreme ce eu nu doar că mai am credinţă

dar şi doresc să fiu părtaş

la a Ta Sfântă Liturghie.

El

Te înşeli cu mult în cele ce le spui.

Căci da, poate că ei cu mintea

nu mai cred în mine

dar spiritul lor viu Mă cată veşnic

şi fără să vrea chiar, ei Mă văd.

Însă tu, tu vezi în mine

doar propriile tale năzuinţe,

doar pisc semeţ ce trebuie cucerit.

Lucifer înfuriat

M-am săturat

de vorbele fără de tâlc

şi totuşi atât de ascunse!

Arată-te, Bătrâne

în glasul veacului acestuia să îmi vorbeşti.

Te caut peste tot

ca să te pipăi ca Toma.

Pe unde mi Te ascunzi?

El

Ne jucăm de-a baba oarba?

Nu ai înţeles deja

că eu sunt cu tine din veci?

Mai căutat atâta timp,

unde-s?

Lucifer

Pe crucile de morminte,

pe copacii pădurii,

pe pisc de munte,

pe coarnele dracilor din iad;

te-am căutat peste tot

dar nu te-am găsit.

S-au…

Ţi-e frică de mine?

Te înţep, Bătrâne?

Se aud bubuituri şi marea se revoltă. Valuri uriaşe lovesc ţărmul. Lucifer, înălţând glasul tot mai tare, strigă să acopere vuietul.

Lucifer

Marea, marea, marea!

Strigă luuuumea

şi pământul

când se luptă

cu nesfântul!

Să piară oceane mii, şi oraşe

să piară totul

în coaja unui ou de-ntunecime!

Mă chinuiam să spun ceva, să schimb cuvintele zise de personaj căci nu îmi plăcea de fel această piesă. Era greu, era de parcă lanţuri mă ferecau să joc această piesă dictată de cineva de mai sus, dar eu nu voiam, nu voiam, nu voiam…Până am înţeles.

Intră în scenă Omul.

Omul

De ajuns!

Nu vedeţi că-n lupta voastră eu sunt la mijloc?

Tăceţi, voi, glasuri ale lumii

şi-mi ascultaţi vocea mea,

căci eu sunt

Autorul!

Tăcere. Lucifer priveşte uimit la Om.

Lucifer

cu repulsie

Fiinţa slabă!

Omul

Piesa s-a terminat, drace!

Atunci am prins cu mâna de un colţ şi am tras faldurile visului…Şi scena a dispărut, s-a dizolvat în noapte. Lucifer a dispărut şi el, însă în locul în care a stat a rămas un gol mare, ceva de neînţeles pentru mine atunci. Şi visul pâlpâia. Peste el şi prin el, ca atunci când se suprapun două canale la televizor, vedeam din nou sala de teatru cu scena. Visul pâlpâi mai tare şi eram din nou în sală. “Dar nu se poate! am strigat indignat. Doar eu sunt autorul!”. Cineva râdea în spatele cortinei. M-am ridicat şi am urcat pe scenă. Aveam de mic o fobie pentru ce era în spatele cortinei când e întuneric, dar, cuprins de furie, am trecut prin cortină. În spate era un întuneric roşu, moale şi catifelat. Mă înconjură. Deodată, prin spatele meu trecu…ceva. Când m-am întors să văd, tot ce am prins cu privirea a fost un braţ alb ce trecea de cortină. Am inceput să îl urmăresc, dar nu mai puteam ieşi din faldurile cortinei. Dintr-o dată, am realizat că erau cortine nesfârşite, roşii, ce mă ţineau prins între faldurile lor. Am fugit ca prins vis, şi mă prindeam din urmă pe mine însumi. Era ceva straniu la mijloc.

Alergam, alergam, alergam…o fugă ce mi-era teamă să nu dureze o veşnicie. Totuşi, în cele din urmă am ieşit într-un spaţiu circular, înconjurat de faldurile roşii de cortină. Un bec pâlpâitor lumina un bătrân. Acesta stătea la o masă şi scria. Era chel, îmbrăcat cu o cămaşă albă şi nişte pantaloni crem călcaţi la dungă. Îşi ridică privirea însore mine. Avea o privire blândă cum rar mi-a fost dat să văd, şi când am privit în ochii lui albaştri m-a cuprins o nostalgie după un lucru neînţeles, de parcă o amintire străveche îmi invada mintea. A deschis gura să îmi spună ceva:

– Nu ai mai venit de mult timp să mă vezi?

– Dar unde te pot găsi?

– Caută în vis…

Înainte să mai apuc să îi spun ceva se schimbă, şi în faţa mea, în locul bătrânului, apăru o fiinţă ireală, halucinantă, radiind vis şi uitare. Arătarea era îmbrăcată în alb cu totul, o robă cu glugă albă îi acoperea faţa, care era doar o mască albă şi inexpresivă. Când am privit în ochii ei m-a apucat groaza. Căci ochii ei…ochi ei erau însăşi întunecimea universului adunată într-un grăunte, ochii ei erau coşmarurile şi visele lucide din noapte, ochii ei erau o umbră din vecii de timp ce a intrat în vis când Elohim a adormit, şi nu o să mai iasă decât la Trezire. Arătarea a inceput să plângă cu sânge şi am auzit cântecul unei cutiuţe muzicale. Acesta trezea în mine o faţă stranie a vederii mele, mi se lăsa un văl greu pe ochi şi cădeam, cădeam, cădeam departe, înapoi, în trecut. Eram atras de sunetul cutiuţei muzicale, nu ştiam de ce cântul ei mă umple de atâta nostalgie, de ce mă cheamă fără drept de refuz înapoi. Am trecut cu privirea de toate faldurile, un infinit de cortine roşii şi vălurite, cortine de vis şi uitare, până am dat de o uşă care s-a deschis şi în care am fost azvârlit de forţa imensă a poveştii.

Soarele apunea. Cerul părea însângerat de lumina pe moarte a astrului, iar eu mă identificam cu lumina, era înşuşi sângele meu, lichidul vital al inimii mele ascunse, visate în atâtea nopţi. Căci, în unele nopţi, eu visam cum mă trezesc încet şi ies pe holul casei. Dar casa e goală, e pustie, eram singur în toată lumea, lăsat pradă întunecării. Mă uitam înspre capătul holului dar îl întrevedeam în ceaţă. Totuşi, simţeam o voce imperioasă care îmi comanda să merg în faţă, îmi comanda să îmi sfidez frica de gheaţă ce dorea să mă împietrească. Astfel nevoit, începeam să merg cu paşi înceţi pe hol. În stânga mea erau geamurile ce dădeau înspre curtea casei, dar era noapte şi la geam se aflau cele mai hade chipuri pe care le-ar putea vedea o fiinţă în viaţă, demoni stâlciţi, fiinţe estropiate, scuipate afară din lumile coşmareşti ale copilăriei. Îmi întorceam rapid capul şi încercam să nu mă uit la ele, să nu le iau în seamă şoaptele obscene şi înfiorătoare. Ajungeam la capătul holului şi în dreapta mea era o uşă, uşa de la bucătărie. Intram în bucătărie şi rămâneam în prag. Ezitam să pornesc lumina. Mi-era frică de ce aş putea scoate la iveală din tenebre. Dar întunericul îngheţat îmi pironea de asemeni teamă în suflet. Neavând ce să fac, porneam lumina. Faptul că nu vedeam nimic nu mă liniştea, ci dimpotrivă! Din bucătărie intram în baie, iar prima imagine ce mi insăila pe retină era lipsa unei reflexii în oglindă. Dacă mă gandesc bine, în vis, până şi numele mi-e necunoscut. Intram în baie şi mă uitam înspre cadă. Acolo, într-o baltă de sânge, stătea cineva, cu părul lung şi negru, cu capul plecat între genunchi. Mă duceam şi, ţinându-l de păr, îi ridicam capul în sus pentru a vedea faţa. Surprinderea şi oroarea mă cuprindeau căci, acolo, stând în cada plină cu sânge, era o persoană cu chipul meu. Mă dădeam înapoi câţiva paşi după care o luam la fugă înapoi în bucătărie şi de acolo în cămară. În cămară era întuneric, dar pe un gemuleţ răzbătea lumina lunii. Cu inima bătându-mi puternic, mă aşezam şi îmi lăsam ochii să se obişnuiască în întuneric. Îmi atingeam mâinile de podea şi o simţeam aspră. Priveam în jos şi vedeam un covor în culori vii ale căror nume nu mi le aminteam. Era o mulţime de desene micuţe brodate pe el, scene oribile pline de flăcări şi draci şi trupuri şi cruci…şi aunci îmi dădeam seama că era de fapt o imagine a judecăţii de apoi, cum vezi uneori pe pereţii bisericilor. Mă ridicam şi mă învârteam în jurul covorului. Părea că nu mai sunt eu, părea că o fiinţă mai înaltă îmi cuprindea voinţa şi se infuza în trupul meu. Apucam de covor şi cu o smucitură îl trăgeam de pe podea. Podeaua era făcută din beton dar în mijlocul ei se afla un mic chepeng de lemn. Îl deschideam şi, lăsând trapa deschisă pentru ca lumina lunii să răzbată, am coborât înăuntru. Acolo era întuneric. Totuşi, lumina lunii clarifica puţin obscuritatea şi puteam să vad în faţa mea o oglindă. Mă apropiam de ea şi în oglindă mă vedeam clar pe mine însumi, cu faţă cu tot. Totuşi, un detaliu mă oripila. În dreapta pieptului meu, bătând cu vinişoare albastre, era o inimă parazitară, ce părea ofilită şi veche. Din ea începea să curgă un sânge roşiatic. Apoi mă trezeam din vis, fără să îi înţeleg tâlcul ascuns.

Dar acum tâlcul era lumina soarelui, şi confuzia din sufletul meu. Am privit în zare. Acolo, pe fundal apusului de soare, se vedeau atât de multe cruci!

Crucea-i pernă ce ne stă de căpătâi

cum mama ne ţinu în braţe

cea dintâi.

Crucea-i semn şi ‘naltă poartă,

Crucea este-a noastră soartă;

cum odată a purtat Fiul

aşa purtăm şi noi

crucea şi sicriul.

   Mi-am mutat încet privirea dinspre crucile din zare înspre mormântul de lângă mine. Aici era o linişte stranie, pământul părea să apese peste cel îngropat. Crucea aceasta era a mamei, care a murit dintr-o boală stranie acum vre-o şase zile. Eu am venit în permisie o săptămână pentru a putea participa la înmormântare. Totuşi, moartea mamei nu a provoct durerea aşteptată în sufletul meu. Era o senzaţie stranie, era de parcă acum nu mai aveam casă şi tot ce a însemnat odată acasă acum a dispărut. Mă uitam la mormântul ei şi ochii îmi erau uscaţi, sufletul îmi era rece. La fel cum am fost odată, înainte de naşterea în această lume, în uterul mamei, la fel trebuie să fim în sicriu, în uterul pământului, înainte ca să ne naştem, făpturi de lumină, într-o altă lume, o lume a luminii de dincolo de lumina soarelui acestuia de pe firmament.

M-am ridicat de lângă mormânt odată ce a apus soarele. Nu mai aveam nici un motiv să stau acolo. Am plecat încet înspre gară pentru a aştepta trenul. Trebuia să îl schimb într-un oraş ca mai apoi să pot ajunge la liceu. Dar ce era liceul? Din ce vis clădirea asta? Toate sunt amestecate în capul meu, un amalgam de neînţeles peste care veghează crepusculul atâtor povestiri. Mi-am scris atâtea vieţi deja că am ajuns să nu mai ştiu care este cea adevărată. Precum mormintele astea goale. Dar totul s-a schimbat, cineva a tras faldurile decorului, acum e altă scenă, alt vis. Mă întreb, oare aşa e mereu înainte să te naşti? O forfotă, o luptă continuă cu lipsa aceea de nesuportat, ca acea lumină ce e întuneric şi are nume. Numele lui este Ascuns, căci are multe nume şi e cu noi, în noi şi lângă noi, veghetor, încă dinainte de începutul visului care e naşterea. Aghiuţă, Scaraoţchi, Ucigă-l crucea, Ugică-l toaca, Necuratul, Împieliţatul, Lucifer, Satana, Dracu’, Împăratul muştelor, Urian, Tatăl minciunii, multe nume şi multe fiinţe pentru Acelaşi, căci el nu e persoană ca noi, el este veşnica lipsă a unui lucru ce ar fi putut fi, a unei lumini cereşti stinse, şi acum îl simt puternic în visul meu între faldurile scenei şi ştiu că l-am atins, tocmai înainte de naştere. Nu am văzut sau cercetat, pur şi simplu ştiu. Dar acum, acum nu mai am timp de asta, căci din noaptea întunecimii am auzit glasul ca de tunet visat al Lui, glasul lui Elohim ce îmi vădea noua mea naştere în visul Său etern şi mare, iar pentru o ultimă clipă am privit în ochiul său infinit, ochiul său de galaxii şi stele şi supernove şi timp şi spaţiu si iubire şi ură şi vis şi uitare, ca mai apoi să îl închidă şi să aud un glas răsunător ca zgomotul a mii de valuri şi a mii de tunete şi a mii de trâmbiţe:

– Urmează adormirea.

Mircea Darius