Paul Beatty, laureatul Man Booker Prize pe anul 2016, povestea într-un interviu cum fusese invitat undeva în New York să citească din romanul său – The Sellout (în română, oarecum forţat, ar fi Trădătorul; de fapt, nici nu voi încerca să traduc pasajele ce îşi vor face apariţia aici din motive evidente mai jos). Majoritatea celor din audienţă erau albi şi erau vizibil încurcaţi, neştiind cum să reacţioneze la cele ce le-a fost dat să audă, nu ştiau dacă să rîdă sau dacă să facă mine serioase, poate chiar triste.
Romanul lui Paul Beatty e totuşi o satiră. Personajul principal care, aşa cum aflăm încă de la primele pagini ale romanului, se află în faţa Curţii Supreme de Justiţie din America, este acuzat că ar fi deţinut un… sclav. Desemnîndu-se simplu prin pronumele „Eu” (Me), naratorul de culoare începe să ne povestească cum a ajuns aici. Iar povestea e de-a dreptul incredibilă. Pe de o parte. Pe de alta, dacă ne aducem aminte că e o satiră, e mai mult decît hilară. Chiar dacă naraţiunea nu evoluează pe o linie clară, Beatty compensează prin felul său de a scrie care e aproape extraordinar. Dar, pentru a intra în jocul acestui limbaj, ar trebui să laşi deoparte orice gînd despre rasism. Lucru imposibil însă, dat fiind că asta e chiar tema romanului – un soi de dilemă Catch 22.
Me, este un fermier (sic!) într-un cartier posomorît din Los Angeles (If New York is the City That Never Sleeps, then Los Angeles is the City That’s Always Passed Out on the Couch) pe nume Dickens (un „ghetto agrar”), în care majoritatea locuitorilor erau de culoare şi care, cu timpul, a dispărut din punct de vedere administrativ.
Dar nu pentru mult timp – ideea naratorului de a readuce cartierul la viaţă începe cu afişe de genul:
MISSING: HOMETOWN Have you seen my city? Description: Mostly Black and Brown. Some Samoan. Friendly. Answers to the name of Dickens. Reward Earned in Heaven. If you have any information, please call this number 1-(800) DICKENS.
Cum dădeam de înţeles mai sus, cred ca acest roman este destul de greu de tradus. Multitudinea de referinţe la simboluri culturale şi istorice ar lua o groază de timp pînă ar fi explicate pe îndelete. În plus, abundenţa de adjective (uneori excesivă, sincer să fiu) ar rămîne fără farmec. De exemplu, atunci cînd Foy Cheshire (un reprezentant al academiei locale), de asemeni de culoare, a venit cu ideea de a înlocui pasajele şi cuvintele rasiste din Aventurile lui Huckleberry Finn a lui Mark Twain, a propus ca noul titlu al romanului să fie: The Pejorative-Free Adventures and Intellectual and Spiritual Journeys of African-American Jim and His Young Protégé, White Brother Huckleberry Finn, as They Go in Search of the Lost Black Family Unit.
La urma urmei, care sînt alternativele în încercarea de a elimina raportarea noastră la rasism (nu rasismul în sine ci doar felul în care îl conştientizăm)? Putem, schimba istoria, de exemplu, pentru a reflecta modul de gîndi şi de a fi actual – ceea ce înseamnă re-scrierea istoriei folosind cuvinte adaptate zilelor noastre, ca şi cum nici nu s-a fi întîmplat. Sau putem lua calea lui Me, cea de a re-instaura istoria, însuşi trecutul segregaţionist în zilele noastre, pentru a ne aduce aminte constant de ce înseamnă lucrul ăsta. Cum spune el:
I wanted to say more. Like, why blame Mark Twain because you don’t have the patience and courage to explain to your children that the “n-word” exists and that during the course of their sheltered little lives they may one day be called a “nigger” or, even worse, deign to call somebody else a “nigger.” No one will ever refer to them as “little black euphemisms,” so welcome to the American lexicon—Nigger!
Observînd că (mai mult în glumă) schimbarea textului unui sticker dintr-un autobuz în aşa fel încît în loc de „Reservat pentru bătrîni şi femei gravide” să devină „Reservat pentru bătrîni şi femei gravide şi albi” a rezultat în călătorii mult mai plăcute, cu pasageri mult mai politicoşi, Me îşi dezvoltă ideile şi propune segregarea în şcoli, restaurante, etc.
Deşi pare doar un joc, Beatty nu este deloc amuzat cînd scrie, de exemplu:
Sometimes things are simply difficult to discuss, but I actually think the country does a decent job of addressing race, and when folks say, “Why can’t we talk about race more honestly?” What they really mean is “Why can’t you niggers be reasonable?” or “Fuck you, white boy. If I said what I really wanted to say, I’d get fired even faster than you’d fire me if race were any easier to talk about.” And by race we mean “niggers,” because no one of any persuasion seems to have any difficulty talking out-of-pocket shit about Native Americans, Latinos, Asians, and America’s newest race, the Celebrity.
Şi aşa Me apare în faţa Curţii Supreme, care nici ea nu e menajată:
Because the Supreme Court is where the country takes out its dick and tits and decides who’s going to get fucked and who’s getting a taste of mother’s milk. It’s constitutional pornography in there, and what did Justice Potter once say about obscenity? I know it when I see it.
The Sellout e un roman în care stilul abundă în epitete rare şi referinţe nu prea uşor de înţeles dar, în acelaşi timp, e plin de umor şi, desigur, de seriozitate şi durere. Cum spunea un alt campion al luptei împotriva rasismului – Ta-Nehisi Coates în cartea sa Între lume şi mine – „Mi-aş dori mai degrabă să nu te refugiezi în visurile tale. Mi-aş dori mai degrabă să fii un cetăţean conştient de cît de teribilă şi în acelaşi timp frumoasă este această lume.”
Paul Beatty – The Sellout. Farrar, Straus and Giroux. 2015
Kundera spunea undeva că o biografie este o logică artificială impusă unei succesiuni incoerente de imagini. „Logica artificială” e mereu treaba celorlalţi. Iar imaginile sînt variate: de la filosofie şi teoria identităţii narative la Rothko sau Miro, de la literatura contemporană la blog-uri despre tehnologie, de la traduceri la povestiri mărunte.
Altfel spus: „I am a sample size of one, not statistically significant, nor representative.”
Mda, pare dificil de parcurs si deloc actual daca esti alb ca mine si traiesti intr-un loc in care nu exista rasism – cum e aici la mine. Probabil ca in US se citeste altfel cartea prin prisma ultimelor evenimente, Fergusson and so on.
Sunt de acord cu Cornel. Cred că e interesantă şi actuală acolo, dar nu cumva se ajunge la o uşoară politizare a premiilor ca la Oscar-uri? Cel puţin din perspectivă europeană există un sentiment de fed up cu privire la rasism, segregaţionism, holocaust, progromuri, genociduri. Ele se întâmplă şi sigur că trebuie vorbit des despre ele ca să nu se mai repete, dar oricât de des le condamnăm, satirizăm exploatând aceste subiecte „cu asupra de măsură”, istoria se repetă ciclic sau aleatoriu, dar se repetă negreşit sub o formă sau alta.
e un subiect dificil dar despre care nu cred ca e vreodata indeajuns sa se vorbeasca. se spune des ca timpul vindeca ranile. intr-adevar. dar daca lasam timpul sa vindece rani precum holocaustul sau, in cazul de fata, rasismul, vom ajunge sa o luam de la capat (iar america pare a fi deja pe drum).
doar acum citeva zile in germania un politician de la afd a spus ca germania trebuie sa faca o intoarcere de 180° de la cum se raporteaza la holocaust. https://goo.gl/MnisUp
deseori ma gindesc ca, de fapt, nu sintem constienti ce inseamna rasismul. nu ce era odata ci, dimpotriva, ce este el chiar azi. poate ati auzit de 13th, un documentar nou (https://goo.gl/ov98tF) care merita vazut pentru a capata o idee despre acest lucru. cum spunea kierkegaard vis-a-vis de crestinism: esti crestin doar atunci cind poti sa te transpui pe vremea lui isus si sa fii cu el atunci cind vin romanii si sa vezi daca ai curaj sa spui: da, sint cu el! – abia atunci esti crestin. asa si aici, fiind de culoare in america (si nu numai). ginditi-va la cei cinci din central park (https://goo.gl/O0Osie) – cinci adolescenti acuzati si incarcerati pe nedrept, dar despre care noul presedinte a spus (cu ceva timp in urma) ca ar trebui totusi bagati la zdup (dupa cum ne-am obisnuit deja, pentru trump, faptele au si ele alternativele lor). cum poti trai intr-o tara in care propriul tau presendinte te-ar baga la inchisoare fara sa fi facut nimic, absolut nimic? faptul ca esti de culoare este o justificare suficienta. pentru mine e un lucru teribil. absolut teribil, chiar daca nu am pus vreodata piciorul pe acele tarimuri.
Frumoasă recenzie. Într-adevăr, și traducătorul ar trebui să fie la rândul său un scriitor, să intre în empatia autorului, căci altfel s-ar pierde nuanțele povestirii, și a multelor adjective, după cum se amintește. Îmi pare un scheci comic, care spune lucrurilor pe nume, pe alocuri mai mult decât trebuie. Cred și eu că au reacționat cu nedumerire cei care au participat la lansarea romanului The Sellout, mai ales că finalul recenziei divulgă totul: „un roman în care stilul abundă în epitete rare şi referinţe nu prea uşor de înţeles dar, în acelaşi timp, e plin de umor şi, desigur, de seriozitate şi durere…”
multam. eco spunea ca orice traducere e o negociere. cit de mult se poate negocia ramine de vazut.
Da, acum recitind recenzia si comentariile, observ ca Daniela a prevazut Oscarul pt cel mai bun film 2017 – despre un pustan negru homosexual. Eu cred ca daca era pustanul era alb filmul nu lua Oscar.
Sint de acord cu tine, Gabi, dar am mai spus, sintem 7 miliarde de oameni, civilizatia functioneaza pina la un punct. Baga prea multe animale intr-o cusca si vezi ce se intimpla. Crezi ca se musca complet aleator? Nu. Si nici noi oamenii nu ne muscam aleator.
Am intrat in contact cu negri la un serviciu mai demult (ca aici unde lucrez acum sint doi negri intr-o companie de 600 de oameni: un inginer mecanic si omul de serviciu) si pot sa spun ca sint mai veseli ca noi, rid mai mult, sint mai destinsi, se exteriorizeaza altfel, nu ar baga cutitul in tine pe la spate, intr-un cuvint sint cumva mai inocenti.
chestia cu cusca si cu miliardele – e foarte posibil sa ai dreptate. si exact din cauza asta trebuie sa ne punem in miscare si sa reactionam.
eram o data la o masa cu niste cunoscuti. nu eram prieteni dar ne intilneam o data pe luna si discutam despre carti. o tipa tocmai ne-a spus ca se va muta in alta parte si nu va mai putea veni. dupa ceva timp ne-a povestit, tocmai pentru ca sansele de a ne revedea erau foarte mici, cum o prietena de-a ei a avut un copil si le-a aratat poze cu nou-nascutul. s-au bucurat impreuna, etc. dupa vreun an, cind s-au revazut, a remarcat ca baietelul avea sindromul down si era bulversata. nu stia cum sa se poarte fata de prietena sa. sa ii para rau? sa continue ca si cum ar fi stiut de la inceput de handicap? pur si simplu, nu stia cum sa reactioneze, acum ca stia despre ce este vorba. din poze a crezut ca e normal. parintii nu au spus niciodata nimic deosebit – acesta era copilul lor si gata. iar el avea un zimbet atit de dragut!
„da, zimbetul lor e mereu dragut!”, a spus cineva din cei prezenti. si exact asta e problema: faptul ca baietelul a fost imediat inclus intr-o categorie: „zimbetul lor”.
cred ca fiecare, in sinea lui, trebuie sa faca un efort si sa treaca diferentele cu vederea. sa nu ne impartim in tabere, sa nu vedem lumea ca o schisma intre noi si ei. sintem la fel cu totii. de fapt, vorbind strict genetic, un nigerian are mai mult in comun cu un norvegian decit cu un ugandez. culoarea pielii conteaza mult prea putin pentru a fi luata in serios.
si, din cauza asta poate, chiar daca am fi citeva miliarde in cusca ar trebui sa nu uitam ca sintem cu totii la fel.
totusi, chestia cu cusca… lumea asta in care ne e dat sa traim e atit de frumoasa! si plina de povesti! ar trebui sa ne bucuram de ea!
Ideal asa ar fi dar uite ca Lennon care a compus un cintec asa pacifist ca Imagine sfirseste impuscat de un ultra-crestin dus cu capul, din cite stiu pt ca a spus ca Beatlesii sint mai populari ca Hristos. (Culmea ca a asteptat politia calm, citind de Veghe in lanul de secara). E interesant sa citesti carti de antropologie si sa vezi ce putin am evoluat ca specie. Uite, Guns, Steel and Germs, e destul de buna. Evident, nu e loc sa traim toti 7 miliarde in pace, prietenie si bunastare :)