Pe cînd lucram ca profesor în satul Burdusaci, aflat la 54 de kilometri de Bacău, cel mai apropiat oraș, veneam des acasă, lîngă Iași: mama era singură. Și așa rudele îmi reproșau că vin prea rar, eu mă apăram spunînd că timpul e scurt (veneam vineri seara sau sîmbătă dimineața și plecam duminică seara înapoi), apoi drumurile astea le „rupeam” din amărîtul meu de salar de profesor. În fine, nu mai spun cît de greu îmi era să mă las dus de acasă… Ar fi multe de povestit. Altădată.
Într-o iarnă, în ianuarie, am întîrziat luni la școală. Autobuzul era aglomerat, „Șeriful” (un șofer tare de treabă, așa-i ziceam noi, Șeriful, că purta o pălărie neagră, largă) mi-a deschis ușa din spate a autobuzului și așa am putut să mă îngrămădesc și eu.
Am ajuns pe la ora nouă, era vînt și viscol, satul pustiu. La școală intru în cancelarie – nimeni! Aceeași încăpere neprimitoare, cu soba spartă la portiță, prin care ieșea veșnic fum, cu masa scrijelită pe care nimeni nu s-a gîndit vreodată să pună o față de masă,cu tablourile atîrnate pe pereți ale unui pictor născut la Burdusaci, tablouri pe care cineva scrisese cu negru și mare, să se vadă, numărul de inventar, cu hîrtia lipită de perete pe care directoarea scrisese mare: PROGROM DE ACTIVITATE. Eu și cu Mihăilă, profesorul care îmi îndulcea zilele cu umorul lui, ziceam Pogrom de activitate.
Mi-am dat sema că nu am auzit nici pe hol, cînd venisem, vreun zgomot, nici măcar scîrțîitul băncilor paradite din clase. Ies pe hol și deschid ușa la o clasă – NIMENI! La altă clasă – NIMENI! Parcă picase bomba cu neutroni, aia care omoară oamenii și lasă clădirile în picioare. Sau parcă eram într-un tablou de Giorgio de Chirico, cu peisaje urbane pustii. Unde-s? Era luni, practică agricolă nu putea să fie în miezul iernii. Mi se oprise mintea în loc. Alte explicații nu mai puteam găsi.
Pe urmă parcă am auzit un zgomot la clasa ultimă, tocmai de la capătul holului. Merg și deschid ușa și un val de căldură umană mă inundă:
-Hai să dăm mînă cu mînă
Cei cu inima română…
Glasuri firave de copii, dulci, dumnezeiești, așa le-am receptat atunci. Cu greu mi-am putut reține un sughiț de plîns. Era 24 ianuarie.
Radu Părpăuță (1955-2024) a absolvit Facultatea de Rusă-Română a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi; a beneficiat de o bursă a Fundaţiei Soros. A fost, pe rînd, profesor de ţară, bibliotecar, documentarist, ghid turistic, traducător, ziarist. Din 1990, a scris la mai multe ziare şi reviste; a fost redactor, redactor-şef adjunct şi redactor-şef al revistei Timpul. A tradus din limba rusă peste 50 de volume de istorie, filosofie, religie şi literatură, publicate la edituri de prestigiu, dintre care amintim: Antihrist (studii), Povestire despre Antihrist de Vladimir Soloviov, Iisus Necunoscut de Dmitri Merejkovski, Spărgătorul de gheaţă (volum urmat de alte şapte de acelaşi autor) de Victor Suvorov, Filosofia lui Dostoievski şi Sensul istoriei de Nikolai Berdiaev, Drumul de Vasili Grossman. Este antologat în volumul oZone friendly (2002), precum şi în alte culegeri şi antologii. A publicat volumele de proză Învierea muţilor (2005; carte triplu premiată), Giardinieri. Povestiri vechi şi nouă (2012), Rămas-bun (2018), volumul de eseuri Creanga prin Creangă (2015) şi romanele Povestea Rădăcineştilor (2015) şi Moartea vine pe Bahlui (2018).
După atmosfera rece și neprimitoare a cancelariei, misterul sălilor de clasă pustii este dezvăluit în ultima scenă, care introduce o stare de emoție sinceră. Poate ar fi meritat detaliată un pic mai mult această din urmă imagine.
Da. Poate. O pot dezvolta, dar, mi se pare, că scade emoția odată cu gonflarea.
frumos pasajul. o gonflare ar fi poate prea mult si ar micsora, desigur, din emotie. doar citeva cuvinte ar fi de ajuns. pentru context. sau poate doar o metafora.
Un profesor, prins între responsabilitățile slujbei și grija de mamă, uită de ziua unirii principatelor. Într-adevăr, în ultima scenă, ochii i se umplu de lacrimi cam repede. N-apucăm să intrăm bine-n percepția omului. Ce-i cu inima română?
Eh, n-ai cum cunoaște anii comuniști. Atunci fastul cel mare era pe 23 , ziua Tovarășului, iar pe 24 se făcea un talmeș balmeș cu ziua precedentă, așa că oamenilor li se făcuse cam scîrbă, voiau să uite.
26 era ziua Tovarasului. Sa nu ducem tinerele generatii in eroare, orisicat.
Da, dar era pregătită cu mai multe săptămâni înainte. Ziua Unirii intrase într-un con de umbră din cauza aniversărilor lunii ianuarie. Tinerețea revoluționară ocupa în întregime programul tv de la Ziua Tovarășei până la Ziua Tovarășului și mai continua încă vreo câteva zile și după aceea.