Hăul ivit

”Până și timpul se încurca sau se rătăcea…” Julio Cortazar

De multe ori era numai un cuvânt sau cioburile unei conversații, odată l-a stârnit aerul naiv și încurcat cu care una dintre admiratoarele sale încerca să introducă în mașina de cafea cele câteva monede pentru un espresso. Astfel de impresii, care pentru mine nu însemnau mai nimic, îl inspirau pe C. să scrie. A doua sau a treia zi dădea buzna în birou și-mi punea pe masă câteva foi, refuzând cu încăpățânare să plece până nu le citeam. Pe la jumătatea povestirii, cu greu îmi mai puteam reține încântarea. La sfârșit lăsam hârtiile pe masă și întorceam puțin capul într-o parte, mutându-mi privirea de la C., care stătea acolo, în fața biroului meu, rânjind ca un bufon și așteptând de la mine cele câteva cuvinte de admirație. Însă în acele momente cel mai tare voiam să-l înjur, să mă ridic, să ocolesc biroul și să-l apuc de gulerele hainei și să-i strig în făță că-i un dobitoc, că poate unul ca el apare odată la nu știu cât timp, că în loc să-și irosească talentul și energia cu subiecte lipsite de valoare, mai bine s-ar lăsa de tot de treaba asta. Însă nu-i spuneam niciodată lucrurile astea. Îi zâmbeam și, după ce-l trimiteam să investigheze zvonurile de la fabrica de pui sau să scrie despre țevile de apă înghețate sau să caute alte subiecte, capsam cele câteva coli scrise mărunt, pe care le băgam apoi în dulapul meu burdușit cu povestirile și poemele lui C. Pentru el totul era un joc, iar asta mă durea cel mai tare. Scria așa cum hotărăști să ieși la o bere sau să-ți faci niște cartofi prăjiți. Într-o zi i-am spus că talentul neglijat se întoarce împotriva celui care îl are. A râs și mi-a spus că el nu are niciun talent. Îmi amintesc că era sfârșit de lună și ieșiserăm toți de la redacție să bem și să cinstim un nou coleg. Spre sfârșit mai rămăsese doar C. și cu mine. Din senin, în timp ce desena forme pe halba transpirată, a-nceput să-mi vorbească despre cum toată viața nu făcuse altceva decât să-și imite prietenii. Niciodată nu făcuse ceva autentic, nu fusese natural niciodată, repeta doar ce-l învățau alții, așa că doar în povestirile sale spunea cu adevărat ce crede. Mi-a povestit apoi că într-o vreme îi intrase în cap să se facă scriitor. Citea fără să resprire. Trecea de la o carte la alta, astăzi termina un roman, iar mâine începea un volum de istorie sau filosofie, trebuia să citesc tot dacă voiam să fiu scriitor, îmi povestea. La un moment dat, a continuat să-mi povestească, coborând vocea ceva mai mult, începusem să nu mai disting bine între cărțile pe care le citeam și ceea ce mi se întâmpla mie în fiecare zi și, pe lângă asta, cu cât citeam mai mult și mai mult, cu atât îmi dădeam mai tare seama că nu mai scriu, e ca-n povestea aia cu evreul care trebuie să ajungă aproape în celălalt capăt al lumii, ca să-și dea brusc seama că în tot timpul ăsta comoara pe care o căuta era îngropată sub casa sa. Atunci am început să scriu, să notez fiecare lucru pe care-l văd, porumbei înșirați pe sârma de rufe, femei care roșesc când le privești, bărbați care își umflă plămânii cu aer când se simt intimidați, vedeam toate astea și voiam să scriu despre ele. Într-o zi, mi-a spus, am vizitat un cărturar. Voiam să scriu despre el un articol pentru rubrica de cultură. Un buchet de flori poate însemna multe lucruri. Cineva oferă flori ca să-și prezinte aprecierea față de un binefăcător, aprecierea sau iubirea, prietenia sau, de ce nu, dușmănia. Unii o fac dintr-o ambiție prostească, alții urmăresc cu acest gest niște posibile beneficii viitoare. Cel care primește poate fi mișcat de aceleași rațiuni. Un bărbat trecut de șaizeci de ani, care locuiește singur într-o casă fără ferestre, are pe masa sa de lucru un buchet de flori. Ca să poată vedea ceva, este nevoit să aprindă de fiecare dată lumina, însă, ca aproape orice bătrân, este avar și preferă să bâjbâie prin întuneric, pipăind cu degetele după tot ce-i este de trebuință. Pipăie după furculiță și după colțul de pâine. Când are nevoie de puțină lumină, dar nici nu vrea să facă risipă, aprinde televizorul și, apropiindu-se de pătratul care înfățișează forme în alb și negru, buchisește cuvintele dintr-o scrisoare veche sau lăcrimează la chipurile palide care-l privesc din fotografii vechi. Însă lucrurile nu au stat întotdeauna așa. Cândva erau două ferestre mari, iar prin ele lumina scălda pereții locuinței. Toate lucrurile erau puse în ordine, iar bărbatul umbla dintr-o parte în alta însuflețit și ocupat cu diferite treburi mai mult sau mai puțin mărunte. Însă nu asta conta. Importantă era această însuflețire. Și, mai mult decât atât, pe atunci nu exista niciun buchet de flori pe masa de lucru, pe atunci în casă pășea o femeie care avea părul roșu. Buchetul acela însemna douăzeci și doi de trandafiri roșii înveliți într-un celofan transparent care, la cea mai mică atingere, făcea acel zgomot specific, un foșnet electrizant. Acest foșnet era pentru bătrân certitudinea că lumea în care trăiește continuă să existe. Din aceată cauză își începea fiecare dimineață cu o scurtă atingere a celofanului. Sunt încă aici, în spatele pereților există încă o lume, părea că-i șoptește foșnetul prin degete. Dacă cineva, chiar și sub forma unei glume neinspirate, i-ar fi mutat câțiva centimetri mai într-o parte buchetul sau, și mai rău, dacă i l-ar fi luat cu totul, bătrânul și-ar fi pierdut și ultima nădejde. Ultimul pod care-i mai susținea greutatea s-ar fi năruit sub el. Mi-am dat brusc seama că eram într-una din povestirile lui C. Nu îmi aminteam de niciun articol despre vreun cărturar bătrân, așa că presupuneam că C. nu făcea decât să-mi spună o poveste printr-o alta. I-am spus lucrul ăsta și mi-a zâmbit. Deasupra capetelor noastre, niște lămpi ca niște bulbi luminau restaurantul și sticlele de la bar sclipeau ca niște păpuși în vitrină. Chiar fac asta, știți, de fapt e povestea dumneavoastră, nu a mea. Bătrânul acela sunteți chiar dumneavoastră, ferecat în spațiul colbuit al minții. Nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat mai departe, tot ce știu e că m-am trezit la mine în pat, cu Circe alături. Am rămas pe întuneric, gândindu-mă că fusese foarte frumos din partea lor să mă cinstească în prima zi de lucru, deși, fără să știu de ce, șeful păruse cam abătut și toată seara stătuse cu capul întrors puțin într-o parte.

Laurentiu Daniel

Citesc. Scriu. Si nu stiu pentru cat timp.

www.facebook.com/laurentiudaniel.ginghina