Un caz de ospiciu (în maniera lui Harms)

Un individ pe nume Dan Diaconescu ieși într-o seară din apartamentul său ori din studioul său de televiziune, nu se știe exact. În fine, ieși din apartamentul-studio, să zicem așa, și porni spre restaurantul, unde îl invitaseră niște amici, pe care „îi rezolvase”.

Insul pe nume Dan Diaconescu era mulțumit, chiar satisfăcut: partidul înființat de el intrase în Parlament, el personal acumulase o avere bunicică, avea elicopter bunuț, un yacht la fel, un cont bunicel și era cât pe ce să aibă și Oltchim-ul. Dar mai cu seamă avea aderență, lipici la masele largi populare, avea vasăzică autoritate. Vorba lui înrâurea masele. „Adevărul este că eu – își zise entuziast numitul Diaconescu –  îi încânt seară de seară pe toți. Eu și numai eu! Cu vorba mea învăluitoare, cu generozitatea mea, cu adâncimea gândirii mele, cu… ah! Le vorbesc, dom’le, la marea știință și-i încânt. Pe urmă merg la restaurant cu amicii, le vorbesc și-i încânt și pe ăștia! După aia merg acasă și mai vorbesc jumătate de noapte”.

În acest moment o cărămidă căzu de pe o clădire și poc! îl izbi pe numitul D.D. drept în cap. Îl trânti la pământ, dar D.D. sări repede în picioare, își pipăi cucuiul cât toate zilele răsărit pe cap și zise:

-Nu-i nimic. Mergem înainte. Eu sunt Domnul Dan Diaconescu. Eu le rezolv pe toate, îi rezolv pe toți. Iarăși eu! Pretutindeni eu! E într-adevăr minunat! Eu sunt inițiatorul tuturor inițiativelor… tuturor inițiativelor… Dar care inițiative? Nu-mi mai amintesc. Nu, stați să mă gândesc. Mie toate ideile îmi vin dintr-o suflare… Dar care idei?

În acest moment o cărămidă vîîîj! căzu de pe o clădire veche din vechiul regim (trăiam pe atunci în neagra dictatură a lui Băsescu) și buf! îl trosni drept în cap pe D.D. Acesta se ridică amețit de la pământ, își scutură hainele, își pipăi noul cucui apărut pe cap și zise:

-Ah! Nu-i nimic. Mergem înainte! Eu sunt Domnul Dan Diaconescu. Oamenii îmi spun Domnul Dan, iar, când îmi spun așa, ridică ochii a evlavie. Parcă ar spune: Domnul Iisus! Vasăzică, mergeam la… mergem la… la Oltchim? La Elodia?… La OTV?… La alegeri anticipate?… Unde mergeam eu, domnule? Măi, să fie! Nu mai știu unde mergeam.

În acest moment vine cărămida viuuuu! și biuuuu! în capul lui Dan Diaconescu. După ce se ridică năucit și își pipăi cucuiul, eroul nostru zise:

-Eu sunt Domnul Dan Di-a-co-nes-cu! Am toate datele să fiu un om mare. De fapt, chiar sunt un om mare. Eu am ieșit de la … de la…. De unde am ieșit eu? Din pod? Nu. Din Caracal? Nu. Din flori? Din mintea românilor? Nu-mi mai amintesc de unde am venit. Fir-ar al dreacu’!

În acest moment căzu o a patra cărămidă, îl pocni drept în moalele capului și îi făcu un cucui uriaș. Dan Diaconescu se ridică gemând de jos și se apucă cu amândouă mâinile de cap:

-Vai, vai, vai! Eu…eu…eu sunt…. Cine dracu’ sunt eu? Aolică, neică! Am uitat cum mă cheamă. Sunt Ion Iliescu? Se pare că nu. Sunt Crin Antonescu? Nț! Sunt Anton Crinescu? Sulică Frânaru?

În acest moment căzu o ultimă cărămidă de pe acoperiș și îl izbi atât de tare, încât insul numit Dan Diaconescu căzu lat. Când veniră niște oameni să-l ridice, acesta începu să bâiguie:

-Eusntdmnldndcnscu. Eumsdldl. Dndmșteu? Dpd? N. Dncrcl? N. Dnflr?…

Atunci cel care se numea Dan Diaconescu fu dus la ospiciu și supus unei terapii intensive cu ajutorul nebunilor din ospiciu. Ca D.D. să-și aminteasă cine e, aceștia se distrau grozav, citindu-i în fiecare seară textul alcătuit de alt nebun, acum eliberat și ajuns deputat PPDD: „Dumneavoastră sunteți Domnul Dan. Dumneavoastră o să ne dați 20 000 de euro la fiecare român.

Dumneavoastră a-ți demonstrat-o și o demonstra-ți în continuare că, sunteți cu adevarat unul dintre cei mai buni ziariști, politician, patriot, român cu adevarat, fie că din Oltenia și fără dinți, nu vă puteți compara cu toți aceea, așa zișii analiști politici, toată gașca aceia de mincinoși și nu numai, în frunte cu acei moderatori de doi bani, de la toate televiziunile, cu Pleșu, Liceanu și Mădălin Voicu care ne minte cu nerușinare, nu spun adevărul pur și nu informează ceea ce trebuie, pe poporul român, probleme și lucruri de foarte mare importanță, nu rahaturi, pur si simplu vă bate-ți joc, de România toată, și-l lua-ți în derâdere pe DD!
Este cu mult mai patriot, inteligent și… ce vreți voi, un bun gazetar decât voi toți, împreună cu cei din clica politică, care de 24 de ani și-au bătut joc de acest popor!
Ar trebuii să vă fie rușine și, facețivă cu adevărat meseria de gazetar, nu găozari care sunte-ți căci nu se știe niciodată, ce se va întâmpla, nu vă mai jucați cu poporul român !!”

După aceea Domnul Dan a început să… a început să… Ce dracu’ a început?

Eh, la drept vorbind, asta-i cam tot.

Radu Părpăuță

Radu Părpăuță (1955-2024) a absolvit Facultatea de Rusă-Română a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi; a beneficiat de o bursă a Fundaţiei Soros. A fost, pe rînd, profesor de ţară, bibliotecar, documentarist, ghid turistic, traducător, ziarist. Din 1990, a scris la mai multe ziare şi reviste; a fost redactor, redactor-şef adjunct şi redactor-şef al revistei Timpul. A tradus din limba rusă peste 50 de volume de istorie, filosofie, religie şi literatură, publicate la edituri de prestigiu, dintre care amintim: Antihrist (studii), Povestire despre Antihrist de Vladimir Soloviov, Iisus Necunoscut de Dmitri Merejkovski, Spărgătorul de gheaţă (volum urmat de alte şapte de acelaşi autor) de Victor Suvorov, Filosofia lui Dostoievski şi Sensul istoriei de Nikolai Berdiaev, Drumul de Vasili Grossman. Este antologat în volumul oZone friendly (2002), precum şi în alte culegeri şi antologii. A publicat volumele de proză Învierea muţilor (2005; carte triplu premiată), Giardinieri. Povestiri vechi şi nouă (2012), Rămas-bun (2018), volumul de eseuri Creanga prin Creangă (2015) şi romanele Povestea Rădăcineştilor (2015) şi Moartea vine pe Bahlui (2018).