Mă-sa nu se simţea deloc bine, dar asta nu ȋnsemna nimic nou pentru Sofia. Bătrȃna zăcea de mai mult de zece ani ca un manechin tȃrȃt prin noroaiele celor mai depăşite tȃrguri, care odată stricat, a fost pus ȋntr-o cutie la fel de stricată, ȋn ideea că poate mai foloseşte la ceva, deşi toţi au căzut de acord că nu trebuie nimănui. Asta a ȋnceput de cȃnd a obţinut nişte acte semnate pe nedrept, care ȋi atestau o boală inexistentă menită să o scoată la pensie ȋn mod prematur, pentru că tot ce şi-a dorit toată viaţa a fost să stea degeaba. Odată ce s-a văzut cu actele care ȋi permiteau acest lux mizerabil, ceva s-a ȋntȃmplat ȋn corpul ei şi ȋntreaga fiinţă s-a dus dracu’! Fii-sa, adică Sofia o ura nespus de mult pentru treaba asta, la fel cum ȋi ura pe toţi cei care invocau boala şi orice fel de rău din cauza fricii de a trăi. Şi cȃţi mai cunoscuse de aşa natură! Ştia că e oribil faptul că ȋi dispreţuieşte, simţea că egosimului e la fel de urȃt ca ceea ce nu putea accepta la oamenii apropiaţi, dar nu se putea abţine. Mă-sa, ȋn stadiul ei de legumă, ȋi făcea pur şi simplu scȃrbă. Era o femeie de la care nu ȋnvăţase nimic ȋn afara contraexemplelor. Dar Sofia ştia că, la fel ca ȋn cazul celorlalţi, nu era vorba decȃt de o victimă a unei minţi incapabile, a unei panici colective, un fenomen care rezista fără probleme ȋn ciuda lipsei de justificare. Mă-sa scoatea frecvent nişte sunete oribile. Nu se putea şti dacă gemea sau urla. Era un monstru imobil, iar Sofia credea cȃnd era copil că monştrii sunt activi şi capabili de rele şi bune concomitent.
Era o zi ȋn care Sofia nu mergea să lucreze. Fusese dată afară de la un job din cauza atitudinii ei pesimiste, dar fusese angajată ȋntre timp de o altă companie ca să se ocupe de nişte acte. Pȃnă ȋncepea lucrul la noul serviciu o privea pe-aia bătrȃnă cum vegetează. Ȋi dădea să mănȃnce şi o pieptăna, dar femeii nu-i plăceau lucrurile astea. Trecuse de ora prȃnzului cȃnd a auzit telefonul sunȃnd. Primul gȃnd era fericirea că o căuta cineva, poate găsea un pretext să iasă din casa aia urȃtă. Avea mari probleme cu vinovăţia. Se simţea prost dacă lăsa leşul singur fără să aibă un motiv ȋntemeiat. Erau momente ȋn care ȋşi imagina pur şi simplu cum ar fi fost să plece cu circul, dar ştia că circul nu se mai practica. S-a dus să-şi caute telefonul printr-o dezordine deloc fascinantă.
„Alo! Ce faci, fă? Ţi-ai găsit de lucru?” s-a auzit o voce de femeie trecută prin viaţă.
„Bună! Da, mȃine ȋncep. Ce faci?” a ȋntrebat Sofia la rȃndul ei.
„Nimic. N-am chef de nimic. Hai să facem nişte bani!”
„Ştii că nu fac d-astea… Şi ţi-am zis, de mȃine lucrez din nou. Văd eu ce fac pȃnă iau leafa.”
„Hai, fă cu mine! Te rog!”
„Unde?”
„Ştiu nişte băieţi marfă!”
„Şi ce să fac cu ei?”
„Hai măcar să stai cu mine, să am şi eu cu cine să vorbesc!”
„Unde mergeţi?”
„Ȋn centru… ”
Şi-a tras o rochie albă cu păsări negre, şi-a luat cheile şi a ieşit imediat pe uşă. Abia ce s-a văzut ȋn stradă a observat norul negru şi uriaş apropiindu-se, care culmea, făcea strada mai vie. Copiii o fluierau şi ȋi făceau glume la care n-ar fi rȃs nici măcar un spectator plătit al emisiunilor de divertisment. A ieşit de pe Calea Călăraşilor şi a continuat să meargă pe jos, ȋntr-un peisaj care-şi pierduse misterul de-atȃta vreme şi lăsa doar tumultul să iasă la iveală. Nici ţigăncile nu mai urlau ca să-şi prezinte ȋnjurăturile inventive, nici golanii nu se mai distrau, porumbeii deveniseră un fel de şobolani cu aripi, iar bătrȃnii nu mai jucau table, ci se certau ȋntr-una pe subiecte din tabloide. Ea ȋşi imagina de data aceea un episod romantic ȋntȃmplat ȋn escapada cu circul. A ajuns la Pasajul Latin şi a observat cu mirare că scările vechi au fost ȋnlocuite cu scări rulante, care duceau la o adȃncime mult mai mare decȃt măsura acest pasaj subteran ȋn trecut. A coborȃt timp de cȃteva minute şi se aştepta să găsească ȋntreg spaţiul renovat, dar totul era plin de mucegai şi a văzut nişte ciuperci care atingeau aproape un metru ȋnălţime şi care secretau substanţe lipicioase de diferite culori. Plăcile de marmură care acopereau podeaua erau sparte şi prin crăpături dansau gȃndacii cu antenele lor bune de nimic. O mulţime de obiecte aleatorii erau aruncate pe-acolo. Sofia a traversat pasajul şi a ieşit la suprafaţă ca să se ȋndrepte spre cȃrciuma unde trebuia să se ȋntȃlnească cu prietena sa şi cu „băieţii” ei. A ajuns ȋn faţa localului şi cȃnd a vrut să deschidă uşa, a realizat că aceea era de fapt uşa de la casa ei. Şi-a spus că a ȋnnebunit, că nu mai ȋnţelege nimic din realitate şi că nu-i de mirare. A ȋnceput furtuna, a pornit pe acelaşi drum, pe Calea Călăraşilor şi a trecut prin acelaşi pasaj, cu aceleaşi ciuperci, cu obiecte de mobilier stricate şi abandonate şi a ajuns la aceeaşi uşă. Şi tot aşa pȃnă cȃnd i-a venit ideea că trenul merge pe linii drepte, aşa că dacă ar fi luat unul, sigur n-ar mai fi ajuns ȋnapoi acasă. S-a apucat deci să-şi facă bagajul. Ȋnăuntru, apa de ploaie se infiltrase prin tavan şi pica pe mă-sa care, bineȋnţeles că nu simţea. Şi-a pus multe rochii ȋn nişte genţi, plus neglijeuri, paltoane, jucării de pluş, cărţile lui Dostoievski, o mulţime de filme care nu fuseseră ȋncă developate, creioane, o agendă, agrafe, ţigări, două sticle de whiskey contrafăcut, o floare ȋntr-un ghiveci, bijuterii, multe obiecte decorative, printre care un tablou imens cu marea şi o figură solitară. A chemat un taxi şi s-a odihnit puţin cu privirea ȋn picăturile de ploaie care formau constelaţii pe geamul maşinii. A ajuns la gară spre suprinderea ei, unde s-a tȃrȃt cu toate acele bagaje şi s-a grăbit să prindă un tren spre o destinaţie care n-avea nicio importanţă. Urcată ȋn tren cu toate nenorocirile, s-a apucat să-şi caute locul şi s-a aşezat ȋntr-un final, după ce a reuşit să pună toate boarfele ȋn aşa fel ȋncȃt ceilalţi călători să se oprească din ȋnjurat. S-a bucurat cȃnd a realizat că n-a pierdut nimic pe drum. Apoi s-a confruntat cu privirile ostile a doi oameni care stăteau pe scaunele din faţa ei. Trenul pornise deja printr-o privelişte demnă de lumi futuriste şi judecata din ochii celor doi devenea din ce ȋn ce mai insuportabilă. Erau doi străini care, după ce au schimbat cȃteva păreri legate de vremea de-afară, s-au oprit cu purul scop de a o privi pe Sofia. După vreo oră de tăcere cu iz de tortură, unul dintre ei a ȋntrebat: „Are there any other women in Bucharest? I don’t like this prostitute!”
Nu știu să vorbesc despre mine și nici nu cred că ȋmi place. De asemenea, nu prea țin minte lucrurile pe care le fac.
Excelent. Eu aș fi virat înspre horror, și aș fi trezit-o pe Sofia din coșmar, prilej cu care ea ar fi constatat că este, la rândul ei, paralizată ca și maică-sa, de data asta din cauză că a urât-o.
Haha! Nu m-ar duce capul la treaba asta, momentan cel puţin, nu…
Aș opta pentru „maică-sa” în locul lui „mă-sa” (dă o impresie de sictir mai potrivit în cazul textelor scrise din perspectiva personajului). E o proză bună și tocmai datorită chestiei ăsteia parcă n-ar strica să o dezvolți într-un fel sau altul (în sensul scenariului sugerat de Florin, poate).
Textul nu e scris din perspectiva personajului, ci a unui martor care a aflat povestea personajului. Ȋnţeleg ce zici cu ideea de a pune „maică-sa” ȋn loc de „mă-sa”, dar am simţit nevoia ca ăsta să fie un text mai… Hm… „Low”. :))
nu e rea piesa.
are un aer destul de Lynch-ian. începe din poziție coerentă și pășește pe trepte Penrose până la final. direcția în care o duci depinde de tine, evident.
mare atenție la exprimare. nu e ceva ce sare imediat în ochi, dar uneori surprinzi combinații care nu sună bine. ex: ”O mulţime de obiecte aleatorii erau aruncate pe-acolo.” eu aș sugera ”o mulțime de obiecte erau aruncate aleatoriu pe-acolo”. de asemenea, uneori exprimarea intră în conflict cu ea însăși. pe de o partea vrea să fie o poveste despre greutățile vieții, pe de altă parte Sofia se exprimă de parcă lucrurile de care vorbește ar fi ceva nou pentru ea.
zic eu.
spor.
Vă mulţumesc că v-aţi oprit aici pentru cȃteva clipe să lăsaţi un feedback. Pot fi de acord că nu e cea mai fericită exprimare cȃnd zic: „o mulţime de obiecte aleatorii erau aruncate pe-acolo,” dar pentru mine ȋn momentul ăla era important să spun că obiectele ajunseseră acolo aleatoriu şi nu felul ȋn care erau aşezate mă interesa. La conflictul de exprimare, trebuie să recunosc că n-am ȋnţeles prea bine care-i treaba, mai ales că Sofia se exprimă direct ȋn trei cuvinte, care mai degrabă ȋi subliniează eschivarea, nu faptul că tratează lucrurile vieţii ca pe ceva nou. Ȋn altă ordine de idei, personajul ăsta nu stă prea bine pe echilibru. Mersi!
Imi plac povestile in urma carora ramin cu semne de intrebare, in care nu inteleg perfect personajul. Inexplicabilul unui comportament sau a unei stari e o chestie f misto in literatura, daca te pricepi sa o prinzi. Breakfast la Tiffany i-a iesit asa lui Capote pt ca fiind homosexual relatia pe care o descrie intre personajul principal si Tiffany nu e dupa tipare. E ceva bizar acolo, ceva altfel decit te astepti. E ca Hendrix la chitara: cinta cu stinga si suna deosebit de altii.
Asa si cu textul de fata.. frumusetea sta in neclaritate. Si Florin mizeaza pe asta uneori, Carmen la fel si e un text pe site care mi-a ramas in cap demult… cititi-l pina nu va fi sters pt ca tocmai i-a fost acceptat spre publicare in revista Iocan de numarul urmator. Ceea ce-mi confirma ca am simt la alegerea unei povesti bune (ar fi fost inselectia mea pt antologie).
https://liternautica.com/s-a-furat-mireasa/
Revenind la textul tau, modificarea „maica-sa” sau „mama-sa” din rolul povestitorului its a must.
Si e cam scurt chiar si pentru a short story…dar bun ca altfel nu-l puneam in slides.
Gina, nu ai cumva o poza mai buna pt slides? Trebuie sa fie un pic panoramica sa se incadreze…
Eu am inteles asa: chinul moral al fetei de a sta acolo la agatat sau in zona aia, declanseaza tot pasajul kafkaesque de dupa dialog.
Mersi, man! Am vrut să ţin scurtă treaba asta, pe ritm rapid şi să nu treacă de două pagini. Mesajul ar fi că degeaba fugi de sine, nu numai că tot acolo ajungi, dar iese ceva chiar mai rău. Am visat o mică parte din treaba asta mai demult şi de curȃnd am găsit notiţile că nu mai ţineam minte, iar singurul lucru folosit ȋn povestire e ȋntrebarea de la final. Nu mai ştiu despre cine era vorba ȋn vis, m-am ȋntrebat şi dacă despre mine, dar mi s-a părut pe moment o exemplificare bună la teama oamenilor de se privi ȋn oglindă. Imbecilitatea ȋntrebării scrisă ȋn engleză m-a fascinat, trebuie să recunosc. Cum adică „are there any other women in Bucharest?” Ce-au păţit restul? Toţi ştim că ȋn orice oraş, sat sunt mult femei aşa cum sunt şi bărbaţi, poate chiar mai multe primele, aşa ziceau odată demograficele globale. Iar personajul principal de-aici nu s-a dat cu nimic de gol că e o prostituată pȃnă la treaba aia, poate chiar era şi nu vrea să accepte sau poate că prostituţia devenea o metaforă pentru chestiuni de morală, socoteli metafizice, dracu’ ştie! Da, şi mie ȋmi plac mai mult ȋntrebările, iar asta cred că s-a văzut cu fiecare text pus aici.
Legat de imagine, am pus una mai wide ȋn primă fază, tot asta era, dar ȋn alt format, doar ca arăta thumbnail-ul urȃt. Hai că mai ȋncerc variaţiuni, dacă zici că forma e problema.
Mulţumim şi de recomandare!