Conversație la bibliotecă

De pe rafturile de sus ale unei biblioteci publice câteva personaje ale literaturii române se boldeau nedumerite la bibliotecară. Nu înțelegeau nimic din ce vorbea aceasta la telefon.
-Un bairam de căcat, tu! A fost nașpa. Da’ nașpa cu spume, nu așa. M-am și machit, tuuu! Eram fleașcă… Cum cu cine? Cu Flocea, nu ți-am zis? Ăla mic, nu bulangiul ăla mare… E bulumac rău tu. Eu cred că le are cu capu’… P-ormă ne-am ușchit. Îi zic lu’ Flocea: Eject, omule! Prea e de căcat aici. Și el a percutat.
O vreme bibliotecara tace, ascultând:
-Nu spune, tu! Serios? I-așa papagal? L-am mirosit eu că e varză, da’ chiar așa? Că eu la cardeală nu prea pun botu’…Măcar are lovele?
Bibliotecara ascultă din nou, potrivindu-și zulufii de culori violente:
-Cum, nici maibacu’ nu-i a lui? E-a lu’ babacu’su? Aoleu!… Eh, în fine, doar ne-am mozolit puțin în mașină. Mai dă-l în puii mei… Pa, tu, pa!
După ce termină convorbirea, bibliotecara se uită pe iphone și exlamă veselă:
-Vai, s-a terminat programul! Ușcheala! Apoi sare în sus și iese val-vârtej, închizând ușa cu cheia.
În acest moment personajele literaturii române încep să coboare de pe rafturi: mai bulucindu-se, mai îmbrâncindu-se.
-Vezi pe unde calci, nană, că-mi murdărești rochia, zice o doamnă uitându-se de sus (probabil doamna Herdelea) către o bătrână cu figură de cal și haine cernite.
-Să iertați, doamnă! zice Fefeleaga, căci ea este. Am poalele prăfuite de când nu mă mai citește nimeni.
În fine, personajele ajung jos. Începe să vorbească un domn înalt, dându-și pe ceafă pălăria cât roata carului. Este Domnu Trandafir:
-Ce păsărească vorbește copchila aiasta, oameni buni? Am atâția ani în școală, dar așa ceva n-am mai pomenit. Păi să fie aiasta în școală la mine, i-aș arăta eu, zice Domnu arătând pumnul.
-Doamne, a dispărut floarea rușinii în țara românească, se crucește un popă mărunțel și pleșuv. E Popa Duhu. Păi să nu-i faci chica topor, spinarea dobă și pântecele cobză?
-No, apăi că așa-s domnii. Dară că! se bagă și Fefeleaga.
-Mais pardon, il est un petit peu toqué, zice o doamnă franțuzită (de la Alecsandri sau Negruzzi).
-Les petites miseres de la vie humaine, dhragă! graseiază altă doamnă cu chignon, un coc de păr fals.
-Vulgarité, exclamă prima doamnă.
Un personaj inconsistent din literatura proletcultistă sare pe un tom gros și vorbește ca de la tribună:
-E un element mic-burghez cosmopolit și periculos! Avea dreptate tovarășul Stalin: Să nu uităm pericolul burgheziei proletare, tovarăși.
-Da, da, trebuie tăiat în carne vie! îl susține intransigent un ipochimen cu salopete muncitorești de defilare. Pare că vine de la Alexandru Jar sau Petru Dumitriu.
-Ia mai tăceți, bre, nu-și astâmpără gura părintele Duhu. Educațiunea și bunul comportament vin de la cei de sus, de la cei care ne conduc.
Un domn cam zaharisit, președinte la mai multe comitete și comiții, îl confirmă:
-Da, da, o soțietate fără prințipuri, va să zică că nu le are.
-Când veți vedea urâciunea pustiirii stând la locul unde nu se cade să steie, să știți că aproape este sfârșitul, a zis Hristos, sare iar popa Duhu.
-Zdrobiți orânduiala cea crudă și nedreaptă! se revoltă un proletar.
-Domnule, lasă că ați zdrobit-o voi o dată și rămăserăm cu pantalonii rupți în cur, îi ripostează Moromete.
-Ce tot trăncănești, măi mijlocașule! îi ripostează Mitrea Cocor. Ai auzit de revoluția sovieticilor? Acolo s-au sculat asupriţii, au răsturnat împărăţia, au măturat stăpânirea capitaliştilor şi au întemeiat stăpânirea clasei muncitoare, a poporului.
-Cine mănâncă poporul să meargă la cremenal, intervine jupân Titircă.
În acest moment își drege glasul Cațavencu:
-Stimați concetățeni, un om politic trebuie, este dator, mai ales în împrejurări ca acele prin care trece patria noastră, împrejurări de natură a hotărî o mișcare generală, mișcare (mângâie și umflă cuvintele distilându-și tonul și accentul) ce, dacă vom lua în considerație, trecutul unui stat constituțional, mai ales un stat tânăr ca al nostru, de abia ieșit din…
-Ne lași? îi taie macaroana Pirgu.
Personajele literaturii par obosite de discuții sterile. Tac cufundate în gânduri negre despre destinul țării.
-Of, of,of, of, săraca țara Moldovii, oftează Miron Costin după o vreme.
Niște răzăși din Sadoveanu oftează și ei din rărunchi de ți se rupe inima.
-În scurt, la macar ce republică tu n-afli liniște adevărată; toate se strămută, se înduplecă, nu e lege statornică, așezată, se sili să zică cu multă învățătură țiganul Baroreu.
-Ne sug sufletul bambirii, oftează și Ghiță Pristanda.
-D-alelei ciocoi, feciori de lele! Pagubele cu tăișul, faptele cu ascuțișul, asta le trebuie la bampiri, răcnește înfuriat Toma Alimoș, scoțând paloșul.
-Ce bampiri, domnule, ce bampiri! Nu există vampiri.
Și în mijlocul adunării iese ca din pământ un domn sever, cu pelerină neagră. Are toate însemnele contelui Dracula al lui Bram Stocker: ochi înfundați în orbite, colți avizi de sânge. Celelalte personaje se dau la o parte îngrozite. După ce-și face cruce cu limba-n gură, coana Chirița îi spune mieros contelui:
-Vai, arhonda, dar parcă ești olecuțică de bampiraș. Ba, drept să-ți spun, sameni bucățică tăietă cu el.
-Nu sunt vampir, coană Chiriță. Sunt chiar Vlad Țepeș din cartea de istorie. Uite, colții sunt falși, sunt fardat pe la ochi. Mă vopsiră ăștia ca pe o sorcovă.
-Care iștia, măria ta?
-Ăștia cu turismul, cu imaginea României în lume. Fac parte din… stai nițel (scoate din sân o hârtie și citește)… eterna și fascinanta Românie. Sunt adică unul din branduri.
-Da’ ce-s acelea, bre?
-Cum să-ți spun, coană: un fel de ciurucuri numai bune de scos la expoziție, care suntem scoase în lume, ca să se minuneze prostimea de noi.
Unele personaje râd, altele se indignează, cele mai multe sunt indiferente. Din gloata personajelor se ridică un tânăr în redingotă, cu ochi arzători de boală și de viitorul pe care-l întrevede. E Bălcescu al lui Camil Petrescu:
-Timpul grăbește să ne ridicăm caracterele, să smulgem egoismul din inima noastră, să ne pătrundem de misia românilor. E timpul de lucru și de-o gândire serioasă. E timpul să ne dăm mâna, să formăm o unire frățească. Datoria noastră e mare: trebuie să știm…
-Ai puțintică răbdare, stimabile…
În acest moment, se aude cheia în ușa bibliotecii. Personajele literaturii române se bulucesc pe rafturi și fiecare se așează în cartea lui. Intră niște muncitori și încep să care cărțile în camioane.
Din ordinul primarului biblioteca s-a mutat undeva la periferie. Acolo localul bibliotecii era mai mic. Mare parte din cărți cu tot cu personaje a ajuns la deșeuri de hârtie.

Radu Părpăuță

Radu Părpăuță (1955-2024) a absolvit Facultatea de Rusă-Română a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi; a beneficiat de o bursă a Fundaţiei Soros. A fost, pe rînd, profesor de ţară, bibliotecar, documentarist, ghid turistic, traducător, ziarist. Din 1990, a scris la mai multe ziare şi reviste; a fost redactor, redactor-şef adjunct şi redactor-şef al revistei Timpul. A tradus din limba rusă peste 50 de volume de istorie, filosofie, religie şi literatură, publicate la edituri de prestigiu, dintre care amintim: Antihrist (studii), Povestire despre Antihrist de Vladimir Soloviov, Iisus Necunoscut de Dmitri Merejkovski, Spărgătorul de gheaţă (volum urmat de alte şapte de acelaşi autor) de Victor Suvorov, Filosofia lui Dostoievski şi Sensul istoriei de Nikolai Berdiaev, Drumul de Vasili Grossman. Este antologat în volumul oZone friendly (2002), precum şi în alte culegeri şi antologii. A publicat volumele de proză Învierea muţilor (2005; carte triplu premiată), Giardinieri. Povestiri vechi şi nouă (2012), Rămas-bun (2018), volumul de eseuri Creanga prin Creangă (2015) şi romanele Povestea Rădăcineştilor (2015) şi Moartea vine pe Bahlui (2018).