Marionete (fragment de roman)

Zadarnic caută răspunsul în chihlimbarul coniacului legănat mașinal în pahar. Chipul lui Ștefan îl urmărește mai ales în momentele în care se gândește la tot ce ar mai fi dorit să îi spună, la cum ar fi putut ei ca frați, unul mai bătrân și altul mai tânăr, să depene pe la optzeci de ani la gura sobei undeva, poate chiar la căldura prietenosului foc al șemineului din casa de vacanță a tatălui lor, Octav, încurcata poveste a vieții părinților lor, a întortocheatelor căi și complicatelor evenimente în mijlocul cărora au apărut și ei, doi frați vitregi, complicându-le poate și mai mult existența. Dar chipul lui Ștefan nu avea să fie niciodată bătrân cu toate că va rămâne în percepția tuturor fratele cel mare. Asta e absurditatea vieții și o poate înțelege. Oricât s-ar chinui nu poate să priceapă de ce nici măcar această moarte nu l-a putut schimba pe Octav în profunzime. Poate a mai dobândit niște riduri, a mai vărsat o lacrimă întârziind să se ducă la culcare, în serile de joi, când se închidea în biroul lui ca să bea whisky, dar atât.
Radu, deși ştie că prietenii îl invidiază pentru frumusețea și eleganța vilei din Primăverii, pentru superbele petreceri pe care le dă vară de vară în grădină, nu a dat niciodată doi bani pe toate astea, tocmai pentru că totul i se datorează lui Octav.
Lumânarea din sfeșnic se consumase aproape de tot. Privind ultimele jocuri ale flăcăruii plăpânde, care se încăpățâna să nu se stingă, plimbându-și arătătorul lung și delicat de pianist pe buza paharului de coniac, cu ochii la un punct fix pe peretele de deasupra scrinului cu oglindă, Radu așteaptă ca în fiecare seară aceeași nălucă pe care se luptă să o elibereze din ceață, rememorând obsesiv pas cu pas contururile trupului apetisant al Alexandrei, până când devine din ce în ce mai clar, o iluzie atât de perfectă, încât uneori simte că nu trebuie decât să întindă mâna ca să o atingă. Se simte cuprins de acea stare de fericire inexplicabil[ cu care doar ea știe să îl învăluie. Totul se întâmplase cu atâta rapiditate. Știuse să o domine, să o răpună cu propriile ei arme folosindu-se de replica ei ”fără implicații, fără declarații”, chiar de prima oară când își luase rămas bun de la ea după ce făcuseră dragoste. Se gândi așa într-o doară, fără sentimente de culpabilitate, ce ar fi zis oare el dacă ar fi aflat că propriul său fiu nu a mai găsit pe lume altă femeie decât iubita lui? Dar la ce ar fi putut să se aștepte la uriașa diferență de vârstă dintre ei, când ea nu împlinise nici măcar patruzeci de ani? Poate că Octav depășise faza geloziei, cu orgoliul lui tipic de care se lăsase orbit întotdeauna, dar s-ar fi așteptat vreodată ca tocmai Radu să pună stăpânire cu atâta nonșalanță pe femeia asta care reprezenta acum totul pentru el? Tocmai aici e partea cea mai palpitantă a vieții –nu avem cum să ne cunoaștem viitorul. Ce cuvânt tâmpit. E un drum cu sens unic la capătul căruia nu știe nimeni ce va găsi. Toate râurile se varsă într-un ocean. Oceanul vieților noastre nu este decât moartea și ne încăpățânăm să vorbim despre viitor, grăbindu-ne spre el cu fiecare zi. Viitorul nu există. Este un concept inventat de noi ca să ne facem planuri, să ne amăgim, să visăm mereu ce și cum va fi. Este doar o proiecție a ce vom mai face într-un infinitezimal fragment de timp până la moarte. Dacă ar fi știut cum avea să sfârșească împușcat în piață, Ștefan nu s-ar mai fi gândit niciodată la viitor, nu s-ar mai fi căsătorit cu Andrada și nu ar mai fi făcut acel copil care nu avea să își cunoască niciodată tatăl. Radu, care se temuse mereu să nu moștenească cinismul lui Octav, acum nu mai era atât de speriat de asta, de când venise vremea să îi fie de folos, ajutându-l să devină învingător în relația cu Alexandra. Se deprinsese să o savureze cu dragoste de lup tânăr, fără prea multă tandrețe. De când îl măsurase din cap până în picioare ca pe o statuie, cu privirea ei rece și obraznică spunându-i că i-a citit deja nuvelele fiindcă i le dăduse Octav rugând-o să își spună părerea, iar el roșise vărsând cafeaua pe masa de sticlă și împrăștiind foile manuscrisului pe terasa ei elegantă, de atunci dorise cu sălbăticie ca ea să fie a lui. Să nu mai turbeze de furie când simte parfumul ei imprimat în reverul hainei lui Octav,ca atunci când s-a aplecat să îl sărute pe frunte rugându-l să nu mai stea toată noaptea treaz în fotoliu, să se ducă la culcare. Iată că gustase acest fruct oprit și nu se dărâmase pământul.
Toată lumea era impresionată de dragostea lui Octav pentru fiul său. Îi sprijinise studiile în străinătate, avusese grijă ca niciodată să nu îi lipsească nimic. Și totuși Radu nu poate uita seara aceea din copilăria lui când făcuse scarlatină și avea febră mare. Erau în apartamentul de la Paris, în al doilea an de când Octav fusese numit ambasadorul României. El stătea în pat cu ochii roșii, cuprins de frisoane. Nuți menajera lor, la care și acum ținea ca la o mamă îi tampona fruntea de zor cu un prosop rece, iar taică-su se plimba ca un leu în cușcă pe holul dintre dormitoare în așteptarea doctorului, țipând ca scos din minți:
– Plimbă-te, plimbă-te inconștiento cu iubitul prin Paris, uite copilul moare aici și tu te plimbi, mamă denaturată!
Vorbele alea, deși nu îi erau adresate lui, căzuseră ca trăsnetul, dezvăluindu-i o realitate brutală pe care îi era imposibil să o înțeleagă cu mintea lui de copil. Știa doar că e vorba despre mama lui. Oricâte explicații sau mărturisiri din partea Aldiei au urmat în timp, nu reușiseră să îi șteargă din minte cuvintele lui Octav din noaptea aceea. Nici convorbirile cu simpaticul fotograf , prietenul lui Tudor, care acum devenise senil, nici chiar poveștile despre trecut prin care Aldia și Tudor încercaseră cu răbdare să umple golurile, să îl ajute să înțeleagă ce se întâmplase atunci, prin ce trebuise să treacă o mamă căreia i se interzicea să își vadă copilul, nimic nu reușiseră să șteargă impresia puternică a acelor cuvinte. În seara aia ea venise și nu se mai mișcase de la căpătâiul lui până nu și-a revenit din boală. Dar la scurt timp după aceea Nuți i-a spus că a trebuit să plece în turneu la Stratford. Octav nu comenta despre Aldia cu el. Ca toți copiii. avea obiceiul să asculte pe la uși. Îl auzise vorbind cu Oana, mama fratelui său vitreg, Ștefan pe care o invitase la cină la ei acasă. Toți credeau că el se culcase demult, dar trăgea cu urechea din holul de la baie de la etaj, de unde știa că îi poate auzi, perfect datorită spațiului gol din jurul scării interioare:
– A plecat cu măscăriciul ăla Oana. Cum a putut să-mi facă așa ceva? Ce are de v-a prostit în halul ăsta pe amândouă? Cât de tâmpit am fost să i-l prezint, dar ce era să fac când a venit la premieră însoțit de tine ? Chiar am crezut că te vei căsători cu el. I-l tot recomandam ca prostul, spunându-i că e cel mai bun regizor din România. Îmi doream să o scot din depresia aia și știam că vrea să se apuce serios de actorie. Eu am creat toate condițiile pentru asta. Mi-am pregătit singur tot acest coșmar.
– Hai, nu mai exagera. Pe atunci mă afișam cu Petre, dar a fost ceva pasager și pentru el și pentru mine.
– Pe cine crezi tu că minți ? Îl iubești și acum, văd asta în ochii tăi numai când vorbești despre el.
– Lasă-mă pe mine. Uite în ce hal ești. Nu mi-am închipuit că o iubești atât de mult pe orfana asta a ta.
– Iar începi cu ”orfana”? Scutește-mă de sarcasmul ăsta, te rog. Mi-ai rămas cea mai bună prietenă. Chiar nu am cui să-i spun toate astea.
– Cum de m-ai găsit tocmai pe mine, mama primului tău copil. Ești nostim Octav. Hai, știi că te înțeleg, dar ce să fac, așa sunt eu. Doar de aia am divorțat noi, nu? Chiar nu credeam că ai iubit-o atât de mult și chestia asta mă deranjează puțin. Dar Nuți a gătit minunat, așa că nu am chef să-mi stric seara. Să revenim la ale noastre. Știu perfect de ce m-ai invitat . Vrei să vorbim despre Radu. Te simți pierdut. Aici nu o ai pe maică-ta și nu mai e nicio mironosiță fără părinți, ținută de milă și dornică să te răsplătească copleșind copilul cu iubire maternă, așa cum a făcut Aldia pentru Ștefan al meu. Totuși nu uit că și după despărțirea noastră copilul meu a rămas tot la tine. Tu nu renunți niciodată la ce este al tău. E o chestie de teritoriu. Hai leule rănit, spune că nu am dreptate.
– Ba da, sunt derutat. Lui Radu nu îi vorbesc niciodată de rău despre Aldia, dar crește și mă sperie în fiecare zi ideea asta. Nu știu ce să mă fac cu el, Oana. Ce o să îi spun mai încolo?
– Lasă că nu crește ca în ”Jack și vrejul de fasole”.
– Zău Oana, ție îți arde de glumă.
– E unul din motivele pentru care te-ai îndrăgostit de mine. Păi ce să îi spui, că orgoliul tău nemăsurat l-a despărțit de maică-sa. Că te pricepi să tragi sfori și să nenorocești oameni cât ai bate din palme. Că știi cum să îi strici dosarul unuia care te-a călcat pe bătături. Înainte nimeni nu observa că Petre bea cam mult, toți îi lăudau talentul și avea turnee peste turnee în străinătate. Acum nu mai poate să scoată piciorul din țară și tot primește mustrări, i se cenzurează piesele, i se fac mizerii peste mizerii. Cel mai mult l-au afectat anchetele alea.
– Care anchete?
– Hai nu te mai preface. Știi bine că doi actori din trupă au rămas în Anglia. Petre a fost socotit răspunzător și luat la întrebări la întoarcerea în țară. Și-au amânat căsătoria din cauza asta.
Atât reușise să asculte pentru că Octav se ridicase la un moment dat de la masă plimbându-se prin cameră și îi fusese frică să nu fie descoperit.
Relația lui Radu cu mama lui rămăsese foarte rece. De atunci de când surprinsese discuția aia dintre Octav și Oana, nu reușise să îi găsească vreo scuză că îi părăsise pe el şi pe taică-su când plecase cu Petre. Şi mai stupid era că Aldia nu a rămas nici cu Petre.
Radu încă refuză să înțeleagă cum se petrecuseră cu adevărat lucrurile. Nu o poate crede nici acum când îi tot spune că luptase pentru el din răsputeri, iar explicațiile cu viața în timpul comunismului îl plictisesc de moarte, fiindcă în 89 nu era decât un puşti. Știe prea bine că Octav, ca ambasador la Paris, fusese un personaj influent. Chiar și acum în calitate de senator, deși îmbătrânise stăpânea perfect tehnica manipulării știind mereu să se orienteze dincotro bate vântul şi trecând în momentul cel mai potrivit de la un partid la altul. Deși rămăsese în custodia tatălui, nu fuseseră niciodată foarte apropiați. Octav se dovedise un tată bun și tandru pentru primul său fiu, Ştefan. Numai că divorțul de Oana și apoi înstrăinarea Aldiei, pe care crezuse că nu o va pierde niciodată, îl acriseră de tot. Nu mai fusese în stare să fie pentru Radu decât un tată corect, fără efuziunile şi atenția pe care i le acordase lui Ştefan. Radu se atașase mai târziu de Ştefan cu toate că la început nu se putea împiedica să nu fie gelos pe apropierea dintre el și Aldia – ea îl crescuse pe Ştefan în casa părinților lui Octav, pe când era doar o copilă orfană, ținută din milă de rudele bogate. Radu nu a privit niciodată cu ochi buni afecțiunea pe care maică-sa o avea pentru fratele lui vitreg. Pe bună dreptate simțea că lui i s-ar fi cuvenit de drept. Dar moartea lui Ştefan i-a cutremurat pe toţi. Tânărul acela frumos şi bun, care ieşise în stradă în ’89 nu avea de unde să ştie că în ciuda marii suferințe pricinuite de pierderea lui, propriul său tată şi toţi ceilalţi ca el nu se vor schimba vreodată.
Își mai turnă încă un pahar de coniac și rămase în întuneric. Gândindu-se cu voluptate la trupul Alexandrei, încearcă să își înăbușească dezamăgirea. La cât părea de îndrăgostită s-ar fi așteptat ca ea să îi spună imediat lui Octav, nu neapărat despre el, ci măcar că are pe altcineva. Dar nu făcuse nimic. Continua să se comporte normal. Poate chiar în momentul ăsta îl ține de mână etalându-și brățara cu diamante, privindu-și curioasă și sfidătoare vecinii de pe rândul de protocol. Și totuși de ce ar judeca-o tocmai el, căruia îi este o teamă de moarte ca Octav să nu afle ceva. Știe că sunt amândoi răspunzători de toată mizeria asta. Numai că nu simte nici milă nici remușcare și ce este mai grav, nicio vină. Culesese și savurase un fruct irezistibil, ar fi murit dacă nu ar fi făcut-o, dar știa deja că nu o va iubi niciodată pe Alexandra, cu dragostea aceea protectoae pe care Octav o avusese pentru Aldia, ocrotind-o ca pe o preţioasă floare de seră. Se gândi că de fapt jucând acest rol pentru toţi cei apropiaţi, Octav, în nemăsuratul lui orgoliu, simţea nevoia să îşi confirme cât este de puternic şi cât de mult deţine controlul. Şi totuşi o făcea cu naturaleţe fiindcă îl bucura şi îl măgulea deopotrivă când îi vedea mulţumiţi, de parcă şi-ar fi spus mereu „uite, datorită mie sunt aşa. Ce s-ar fi ales de ei fără mine?”
Acum ea era cu Octav și poate că se gândea la el. Simţi dintr-o dată nevoia să se purifice într-un fel de toată înșelăciunea asta și atunci luă hotărârea să scrie despre toți, să le facă portretele așa cum le percepuse încă din copilăria lui, să își explice cum se putea ca unul și același om să fie un măscărici pentru Octav și un geniu iubit cu pasiune de Aldia, să descopere împreună cu fotograful senil farmecul Parisului care fusese decorul ideal pentru o iubire interzisă, să afle cum l-a putut schimba pe un pictor de cincizeci de ani dragostea pentru fata prietenului lui rămasă văduvă la douăzeci și patru de ani, să înțeleagă de ce pasiunea pentru același Petre o transformase pe Oana din stană de piatră în bunătatea întruchipată, cu toate că știa prea bine că el nu avea să o iubească vreodată, să scotocească toate cotloanele vieții regizorului alcoolic care îi răpise meteoric mama, murind apoi în culmea succesului,răpus înainte de vreme de viciul împotriva căruia demult renunţase să mai lupte (şi pentru care toată lumea îl învinuia tot pe Octav), dar mai ales să înțeleagă bunătatea și înțelepciunea cu care ”cărturarul”, cum era poreclit Tudor în cercurile lor, își dedicase viața Aldiei, aproape cu religiozitate, să recreeze pentru o clipă chipul visător al lui Ștefan cu privirea aceea pătrunzătoare prin care mereu părea să știe ceva mai mult decât ceilalți. Poate așa își va regăsi dragostea pentru mama lui, care continua să susțină că luptase pentru el din răsputeri, chiar dacă Octav dădea din umeri întrebându-l ”dacă nu te-a părăsit, de ce ai rămas la mine ?”
O să răscolească toate viețile astea pentru a le recrea. Va găsi sforile care le-au animat, iar în locul destinului care i-a condus spre atâtea absurdități, nenorociri și eșecuri, va fi el, marele păpușar punând în mișcare toate aceste marionete pentru reconstituire.

Daniela Albu

Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ