Stand up (4)….”Hater”

Pentru mine, clasa a 10-a a fost cel mai de rahat an din viaţa mea imbecilă. Îmi venea să îi fac lui taică-meu – peturile- jambiere şi lu sor-mea – sutienele – urechi de Mickey Mouse. Numai maică-mea primea note bune. O să râdeti, da maică-mea avea un fel de noroc chior să tot câştige concursuri la radio. Nu ştiu din ce ligă de extratereştrii făcea parte, că eu, când stăteam lângă ea şi ciuleam urechile, încercând să ghicesc melodia din cele 3 secunde de play, nu auzeam decât cum îmi chiorăie maţele, pe când ea, de sub cocul supraînălţat ca o turlă de biserică rusească, scotea 2 antene invizibile şi dădea răspunsul corect. Din câştigurile sale, am primit şi eu o parte substanţială şi de restul cumpăra bilete de film la Cinemateca Elvira Popesco…oooo. Când am fost prima oară cu ea, după ce a stat 3 ore să se aranjeze şi a ieşit din baie cu o bezea uriaşă pe cap, compusă din una bucată perucă Godiva, 100 de ace de păr şi alte câteva meşe mai fistichii, am luat taxiul şi a fost o zi de pomină, dar nu din această cauză. La intrarea în cinematograf, multe femei, unele bătrâne, altele ceva mai tinere, da toate boite şi cu freze de Marie Antoinette, torturi de nuntă, turbinci, obuze, şi tot ce îţi mai poate trece prin minte…Este clar că din respect pentru maică-mea am rămas în sală, căci comandoul de Stele Popescu, aşezate în poziţii strategice, îmbinându-se ca o platoşă în dreptul vizorului meu, m-au făcut să-mi lungesc gâtul cât un minaret, de parcă nu mai aveam oase în mine şi tot ce am înţeles ( filmul fiind în chineză şi cu subtitrare în franceză ) –-a fost ceva ” ho somin haniaaaa….koga….”. Apoi au mai fost şi alte dăţi şi mai aveam un pic şi aş fi folosit o brichetă să declanşez sistemul de incendiu, numai să pot zice….na, ticăloaselor, spălaţi-vă pe cap cu filmul vostru…la propriu !!! După aia am înţeles io, că nu filmul era important, şi că maică-mea avea ceva pe suflet…da nu ştia cum să-mi zică. Până la urmă mi-a spus că murise bunicu’ meu…şi când am protestat că nu mă luase şi pe mine la înmormântare, a avut cea mai proastă replică….” da ce, vrei să dai în boala copiilor ?” Atunci am urât-o la maxim şi aşa mi-am petrecut eu anul, într-un triumvirat de sentimente nasoale.

Tot prin acea vreme a început să ne viziteze, din ce în ce mai des, UNQ. UNQ era la fel de gras ca şi taică-meu şi avea o chelie pronunţată şi cele câteva fire de culoarea liţei pe care şi le pieptăna precum Baldy Man, se încăpăţânau să cadă peste sprâncenele stufoase. Eu tot timpul îl şicanam : Iar a venit Angry Bird… Şi UNQ mă întreabă într-o zi, după ce maică-mea îl îndopase cu vreo 3 tăvi de plăcinte cu mere. ” Da tu ce vrei să te faci când o să te faci mare ?” ” Eu vreau să mă fac HATER.” ” Păi, perfect, că am un job pentru ţine. Ce ai zice dacă ai face stand-up la mine la club ? De ce să nu urăşti pe bani ? ” Şi lugu lugu şi alte alea….Şi atunci am inventat eu Proiectul Lazarus. Aşa a început totul, ca o minciună nevinovată. Şi mă gândeam că noi îl aveam pe „Charlie, Charlie”, adulţii îl aveau pe HebdoCharlie, noi aveam kendama şi pe Obi Wan Kenobi , ei pe Obama şi Cernobîlul, noi pompă de bicicletă şi yoyo-ul, ei, sexul şi pastila Viagra, noi aveam petrecerile la Mc Donald’s, ei – „The Grind”. Şi tot despicând firul în patru, m-am gândit că nu poţi ştii dacă ai crescut, dacă nu te separi mental şi conştient de toate simbolurile copilăriei, le pui într-un sac menajer şi le dai de-a berbeleacul pe toboganul ghenei. Da’ acum că UNQ venise cu o idee nouă, m-am gândit să mă cuminţesc ( ba pe dreaku ‘)şi să caut să fac un număr artistic din „petice „, un fel de carusel, o cursa între mine şi mine, până când m-aş fi găsit doar de o parte a baricadei.

Fenomenul de Vlogging nu e ceva nou. Toţi puştii , mai mult sau mai puţin mărturisit, s-au gândit măcar o dată în viaţă, să îşi facă un „Chanell’ şi s-o lăbărească interesant, sperând să câştige ceva fame&fortune. Zmenta „Toată Ziua Freakă Menta” , Tequila Nubila, Sely Javrely, Codrin „De Draci Plin” şi lista poa’ să continue… A fi o javră dresată care pune chiftele – ca un poliţist obsedat – pe orice e parcat „neregulamentar”, a plusa cu ” The True Underdog story of my life”, a fi un hater elegant printre agramaţi&ignoranţi şi a face din toată această combinaţie un produs viabil, pare a fi greu….Dar dacă până şi măscăriciul ăla de Badea o făcea, eu de ce n-aş fi putut? Prima mea transmie a fost cam aşa; am luat o perucă de-a lu maică-mea….lacrimă:)….mi-am pus un ciorap pe faţă şi am tăiat nişte găuri pentru ochi şi gură….şi am scris pe foaie cu carioca neagră…..” Bună, sunt eU, fraieru’ de la filo, E O ( desenate chei) să vorbim ?”. Apoi am distribuit pe facebook, google +, Ask Fm şi Tumblr şi am aşteptat „recolta”. Mesajele au fost de încurajare, unele, inimioare, emoticoane, da-uri prelungi, hai pe afară, fraiere, am kendamă nouă, apoi de ură, du-te-n măta, mâncamiai castravetele, i wanna punch your fucking ugly gay face…. La al doilea videoclip, am postat o nouă adresă de facebook, tot scrisă pe o foaie, şi am aşteptat să văd câţi îmi cer prietenia. S-au adunat vreo 50, la început, şi pe you tube s-au abonat vreo 10. Tot era bine. La al treilea video, le-am dat indicaţiile. Le-am zis că voi scrie câteva cuvinte pe facebook şi ei să răspundă cu tot ce le vine prin cap şi miercuri, la opt seara, voi pune primul calup de „exorcizări lingvistico-morfologico-trubadureşti”. Le-am zis că acele cuvinte poate nu sunt scrise corect, complet şi că nu voi folosi litera mare ,”double letter” şi nici diacritice . Primele cuvinte au fost : jason, bela dona, evita peron, pregnant, rama, mandarina, dex, catena, manga, pet, webster, dike, nike, tatu, roman.

Alexandra Gheghi

„Scriu si in urma mea apare sensul”.Nu stiu cine a spus-o, dar imi place. Finalist in 2016 ale concursurilor Adenium Start (proza) si Traian T. Cosovei ( poezie). Fara pretentii de genialitate, fan Lautreamont si Elena Passima. Citind de toate.