Mă străduiesc să scriu în așa fel încât nicio frază să nu fie plictisitoare. Oricât de lungi sau de scurte ar fi frazele, aș vrea ca fiecare dintre ele să sune pentru cine le citește ca o aventură în sine, nu ca un material de umplutură, plat, monoton. Cum pot să fac asta? Scoțând afară tot ce este inutil. Sunt două adjective sau adverbe unul lângă altul, care sunt aproape sinonime? Să nu mai fie decât cel mult unul. Fraza conține subordonate care se pot simplifica, acest lucru fiind în beneficiul inteligibilității (ah, ce cuvânt…)? Să se simplifice. Nu cunosc alt exemplu pozitiv de folosire a frazelor lungi decât atunci când ai o poantă bună la sfârșit, și vrei să o amâni. Există cuvinte lungi care se pot înlocui cu sinonime mai scurte sau cu locuțiuni? Să se înlocuiască. Există alăturări de cuvinte care sună supărător, de exemplu succesiuni de genitive și plurale, cum ar fi „petalele lalelelor”? Să dispară.
Dar nu numai asta. Este vorba de ceva mai mult decât simpla estetică a frazei. Este vorba de conținutul ei, de mesaj. Se va înțelege pe parcurs ce înțeleg eu prin mesaj, și ce vreau de la el.
Tot așa, de la personaje și de la întâmplări, deși pot apărea oricând și în realitate – mă refer aici la proza care nu are tangență cu supra-naturalul, cu SF-ul și alte genuri conexe – vreau să le pun în evidență latura excentrică, atipică, să le divulg trăsătura aparte, inimitabilă. Exact așa oamenii sunt și în viața de zi cu zi, nimeni nu este un subiect perfect comun, dar deseori detaliul excentric scapă neobservat, tocmai deoarece oamenii doresc să îl ascundă.
Evident, asta nu mi-a ieșit niciodată așa cum vreau, dar acest lucru îl urmăresc eu la un text de proză pe care îl citesc. Niciodată nu am înțeles de ce ar povesti un scriitor pe patru pagini pașii pe care îi face personajul din pat până la aragaz, ca să-și pună cafeaua la fiert, dacă acești pași nu ar fi exemplari, speciali, nu cei banali din fiecare zi. Cum se pot umple atractiv patru pagini cu traseul de la pat la bucătărie, altfel decât cu gânduri colaterale, amintiri, introspecții? Nu știu, posibil și cu așa ceva, dar acestea trebuie să sune interesant. Ce înseamnă să sune interesant, asta ține de intuiția scriitorului, de felul în care el simte că poate să îl țină captiv pe cititor. Ești scriitor, ai scris patru pagini cu traseul de la pat la bucătărie? Recitește ce ai scris, și dacă nu ți se pare interesant, șterge tot. Nu cred că cititorul care va ajunge la finele celor patru pagini și se va întreba: și ce-i cu asta, va mai continua să citească și a cincea pagină. Nu cred că descrierile stărilor sufletești frumoase, înălțătoare ale personajului, respectiv ale scriitorului, vor avea același ecou în sufletul cititorului și îl vor ține captiv. Nu, aceasta ține de poezie, să lăsăm poeților într-adevăr buni tehnica directă a comunicării stărilor sufletești de la suflet la suflet.
Sursa, materia primă pentru personaje sunt amintirile, oamenii pe care i-am cunoscut în viață. Nu neapărat cei pe care i-am cunoscut cel mai bine, rudele și prietenii apropiați, pe aceștia deseori ne jenăm să-i prezentam prea realist în textele noastre, cât, mai ales, oameni cu care ne-am intersectat episodic, și pe care uneori am și uitat cum îi cheamă. Ei ne par atât de îndepărtați, încât, în afară de o simplă identitate nu ne mai amintim nimic despre ei. Și atunci începem să inventăm, să umplem lipsurile cu material de la noi. Un personaj episodic care umple o singură pagină din povestire poate fi uneori de neuitat.
Prozatorul lucrează cu personaje, fapte și idei. Personajele și faptele este limpede ce sunt, dar despre idei nu se poate spune decât că se aseamănă gândurilor. Ele sunt despre „ceva”, la cazul cel mai general. Ideile, sau gândurile, sunt dinamice, niciodată statice. Ele pot urma un traseu inductiv sau deductiv.
Inductiv este atunci când descoperim abia la sfârșit ce a vrut scriitorul în realitate să spună cu toate chestiile alea fără legătură între ele pe care le-am citit până acum. Este ca în filmul Crash, dacă l-ați văzut, a luat trei Oscaruri în 2004. Vedem cum ni se face introducerea a vreo patru sau cinci personaje, între care nu există nicio legătură, dar la sfârșit toate se întâlnesc și între ele se întâmplă ceva inedit.
Deductiv este atunci când scriitorul ne spune la început că Maria s-a îndrăgostit de Ion în gară la Lehliu, iar după aia vine și ne spune cine e Maria, cum a terminat ea liceul, și de unde vine Ion și unde se duce, și ce năravuri are. Asta dacă ne mai interesează cumva.
Același lucru poate fi povestit și inductiv, și deductiv. Totul este să fie spus într-un fel interesant, să țină cititorul captiv. Să nu apară repetiții. Să nu fie lucruri inutile. Totul nou în fiecare frază. Deja am mai spus asta. Trebuie să șterg paragraful acesta când voi reciti.
De multe ori, faptele pe care trebuie să le punem în pagină sunt neinteresante, chiar meschine, dar prezentate în așa fel încât să producă o derută, o surpriză, ele pot captiva totuși cititorul. M-am întrebat dacă e mai bună o abordare analitică (să vin cu explicații și detalii la sfârșit, după ce am povestit ideea principală) sau dimpotrivă, una sintetică (să pun mai întâi detalii inexplicabile, apoi arăt cauza lor). Oricare din metode, folosită abuziv, poate fi deranjantă. Dacă se amână prea mult deznodământul, l-am pierdut pe cititor, nu mai înțelege nimic și își pierde interesul, dacă nu știm să plantăm din loc în loc elemente de stârnire a curiozității. Tehnica asta este folosită în romanele polițiste marca Agatha Christie, în care se adună mai întâi indiciile iar la sfârșit au loc dezvăluirile, în urma cărora aflăm CINE este făptașul. Dimpotrivă, metoda deductivă este cea folosită în serialul Columbo, tot polițist, în care la început vedem cine este făptașul și cum a procedat, urmând ca după aceea să aflăm CUM este prins. Ceea ce rezultă din îmbinarea acestor metode, decupajul și montajul evenimentelor, nu trebuie să fie oricum, întâmplător, ci ar fi bine să creeze o dinamică, un spectacol în sine.
Par cele spuse mai sus că pledează pentru o literatură facilă, de divertisment, minoră? Aici am ajuns la subiectul lăsat în suspans, cel al conținutului, sau al mesajului. Până acum am discutat numai despre formă. Eu nu cred că proza trebuie să se confunde cu eseul. Un roman sau o nuvelă care mizează să discute subiecte înalte, să dea soluții importante, nu cred că trebuie să își asume asta prin titlu, nici din prima pagină. Eu cred că aceste idei înalte vor trebui să țâșnească la suprafață din întreaga materie a paginilor abia în ultimul capitol, sau chiar în ultimul paragraf. Știți ceva? M-am răzgândit. În ultima frază.
„Înălțimea” subiectului ține de obicei de o conexiune culturală recunoscută a fi una înaltă. Când ne înrudim ideile cu ale lui Coelho, Llosa sau Cortazar, se zice că tratăm o temă înaltă. Greutatea constă în faptul că nu orice text poate fi pus în paralel cu cei de mai sus, trebuie să se susțină cumva apropierea. Dar oare așa să fie? Giganții literaturii universale să fi acoperit oare toate ideile? Bineînțeles că nu, oceanul ideilor omenești este infinit. Ce anume dă calitatea unei idei, de a fi mai înaltă sau mai puțin înaltă? Eu aș da câteva indicii: originalitatea – adică ideea să fie nouă, să nu se mai fi gândit altcineva la ea, universalitatea: să fie valabilă pentru cât mai mulți oameni, culturi, epoci etc, profunzimea – să nu fie banală, ci să se obțină prin cugetare adâncă, calitatea – adică precizia cu care este definit conceptul, cât de mult s-a „săpat” pentru explicarea ideii.
Aș încheia cu fraza următoare: „Scrisul artistic este o muncă de sinteză, scriitorul trebuie să jongleze cu o sumedenie de noțiuni, de principii și tehnici, care trebuie astfel îmbinate încât produsul finit să… bla, bla, bla…”, dar aste este o banalitate. Cel mai bine închei astfel: cu cât citim cărți mai bune, cu atât, citind propriile texte, vom putea să ni le evaluăm mai realist. Deci, cititul vine mai întâi…
Am absolvit fac. Automatica București.
De profesie inginer software, profesor de informatică.
Scriu proză SF/F/H. Colaborez la revistele Gazeta SF și Helion. În 2017 am publicat un roman horror, Noaptea lemurienilor, la editura Pavcon, și un roman mainstream, Regele fluturilor, la editura Coresi. În 2018 am publicat un volum de proză scurtătot la editura Pavcon, Efectul Metamorphis, și un roman horror, Confesiunile Omului – cîine.
Singură regulă de care țin cont când vine vorba de scris e: „fii tu însuți, fugi de influențe și spune povestea în așa fel încât să scoți cât mai bine în evidență mesajul propus”. Restul vine de la sine (și de la imaginație). Ai enumerat totuși niște sfaturi practice pentru scriitorul începător. Cel mai mult sunt de acord cu „cu cât citim cărți mai bune, cu atât, citind propriile texte, vom putea să ni le evaluăm mai realist”. Bine punctat.
Şi eu sunt de părere că cititul este un factor foarte important în formarea scriitorului. Şi mai cred că cel mai mult contează felul în care este spusă povestea, de aici vine originalitatea scriitorului, amprenta lui personală, adică acel „fii tu însuţi” de care zice Mihai. Să nu uităm că Proust a pornit în căutarea timpului pierdut de la aroma şi gustul unei madlene, dar a făcut-o atât de bine, de parcă o gustăm şi noi de pe farfurioara elegantă, odată cu el. Aici este secretul, să transporţi cititorul în lumea ta, iar pentru ca aceasta să fie credibilă, sunt într-adevăr şi multe detalii tehnice de care trebuie ţinut cont, însă oricât de interesante ar fi subiectele,alese, situaţiile sau personajele, indiferent cât de multă imaginaţie are autorul, fără „acel ceva”, care se numeşte talent, har, cum vreţi să îi zicem, cititorul nu va fi captivat.
Desigur că nici Mihai, nici Daniela nu mai sunt la stadiul „scriitori începători”, prin urmare textul de față nu li se adresează. La scris, ca și în cazul mersului pe bicicletă, la început ești conștient de existența unor reguli, dar după ce ți-au intrat în reflex poți spune că nu respecți nici o regulă, că totul vine de la sine. Defectele astea pe care le-am enumerat în articol nu sunt chiar atât de rare. Mă bucur însă că pe Liternautica nu se mai publică astfel de texte.
Dar asta nu înseamnă că nu mai greşim şi noi. Întotdeauna un sfat bun e binevenit. Uite, de curând Mihai mi-a atras atenţia asupra unor adjective clişeu. În acel context chiar mi se părea că respectivul cuvânt ales de mine redă exact starea pe care doream eu să o redea, dar în acelaşi timp îi dădeam dreptate lui Mihai şi atunci mi-am amintit că în astfel de cazuri e bine să recurgi la cuvântul cel mai simplu şi mai concis fără prea multe detalii. Ori de câte ori recitim ceea ce am scris mai găsim ceva de editat. Ba se repetă supărător un cuvânt, ba sunt prea multe conjuncţii etc. Bucuria e mare când din creuzetul atâtor frământări prinde contur un text care place. Cititorul va rămâne întotdeauna marele judecător.
In plus fata de ce ati spus voi, eu cred ca se poate vorbi mult despre „subiectul ales”, asta chiar e tema avansata.. ce spun eu avansata?.. e imposibil de acoperit. Oricit de minunat ai scrie, alegerea unui subiect neinteresant poate fi fatal cartii sau povestii. Si sa alegi un subiect bun e mai mult decit o arta, e ceva ce tine de fler, ceva ce nimeni nu te poate invata, ceva cu care te nasti. Pina la urma o groaza de scriitori mari au dat chix o data sau poate de mai multe ori dar au ramas „celelalte” :).
Cum poti spera ca e un subiect bun? De obicei e o idee care nu-ti da pace, nu scrii despre ea citeva luni, un an sau doi si ea tot revine.
Eu zic așa: articolul ăsta învaţă scrierea într-un anume mod. Sunt atât de multe excepții de la regulă/reguli că aproape nu poți să nu te gândești că citești o îndrumare falsă, un sfat incorect. Ea nu e falsă, e ceea ce, de fapt, vor și editurile. Lucrurile la care se uită prima dată. Scriind astfel, romanul tău va fi acceptat imediat (poate nu chiar în România), pentru că respectă cererea pietii. Piața e leneșă și cumva tipizată, are o așteptare care nu poate fi dezamăgită. Dar totuși…