Ar fi desuet să spun ”pe vremea mea”. Și totuși așa aș fi dorit să încep incursiunea în frumusețea unui trecut trist pentru părinții noștri, dar adesea palpitant și plin de aventuri pentru noi. Pentru că am de gând să vă spun povestea unei altfel de adolescențe, fără ”Balene Albastre” și fără alte jocuri morbide, prin care fetițele se duc să dea drumul la gaze și să se culce pentru a se trezi sub formă de zâne ale focului, aflându-și moartea din naivitatea de a crede într-un basm ”modern”. Toți copiii cresc cu basme, dar constat cu groază cât de mult s-a schimbat lumea și cât de ușor este acum să te joci diabolic cu inocența, vulnerabilitatea și singurătatea unui copil. Și noi ne consideram neînțeleși de părinți, bombăneam când ne strigau de la ferestre la o anumită oră să venim acasă. Jocurile străzii puteau deveni și ele periculoase, se mai răneau câte unii, se mai aluneca pe gheață, sau te puteai tăia de la geamul spart cu mingea. Noi jucam ”prizonierii” și era un joc extrem de palpitant, ceva între volei și baschet, cu două echipe. Cel care nu prindea mingea era lovit și luat prizonier. Dispărea din joc și stătea pe tușă. Uneori ne dezamăgeau anumiți prieteni pe care îi crezusem altfel și de la care avusesem mari așteptări. Se întâmpla ca acestea să ne fie spulberate și atunci începeam încet, încet să cunoaștem cum e lumea de fapt. Dar aveam ceva unic – spiritul de gașcă. Această solidaritate se născuse între noi copiii cartierului, pentru că ne cunoșteam de mici, mulți dintre noi fuseserăm împreună încă de la grădiniță – acest atât de barbar ”grădi” la ora actuală. Fie chiar și faptul că adulții ”se prostesc” neamaiputând să pronunțe un cuvânt până la capăt, ne poate duce cu gândul la pericolul superficialității. În loc să vorbească normal cu copiii, părinții ancorați în derizoriu și în grijile cotidiene îi neglijează cu sau fără bună știință. Și mai grav este atunci când doar bunicii au grijă de copii, în timp ce părinții muncesc pe brânci în străinătate să câștige mai mulți bani. În goana după o viață mai bună, s-a mai întâmplat ca unii să piară în accidente sau chiar uciși, alții și-au destrămat familiile, sau au uitat cu totul de copiii pentru care au plecat să aducă fericirea.
Noi aveam școala de cartier. Așteptam cu bucurie să ne întâlnim. Ne cunoșteam unii altora părinții, frații, surorile, adresele. Ne vizitam, ba chiar dormeam unii la alții și învățam împreună. La școala unde a învățat Mircea Eliade (monument istoric dărâmat iresponsabil de ”edilii” Bucureștiului) existau două intrări, fiecare dădea în altă stradă, iar una din ele era mai ascunsă pentru că se trecea printr-un gang îngust – prilej de chiul și farse de tot felul prin care păcăleam profesorii dispărând ca prin farmec. Gașca cartierului cunoștea toate cotloanele și toate străduțele întortocheate de la înaintașii din clasele mai mari.
Să ajungi să stai singur în fața unui ecran nu este numai problema copiilor neînțeleși sau neglijați de părinți, ci boala secolului. Suntem cu toții niște călugări citadini înghițiți în vintrele unei balene, ca Iona. Și maturii se pot păcăli pe diverse chaturi sau rețele de socializare, numai că noi știm pe propria răspundere cum și până unde dorim să uzăm de ele. Discernământul unui copil este mult mai delicat de cultivat. Se pare că la ora actuală din nefericire mulți părinți pierd pariul cu fericirea la care visează și pentru care muncesc. Marele vis riscă să se transforme în coșmar atunci când năzuiești să realizezi ceva măreț și devii obsedat fără să mai privești în jur.
Când se termină vacanțele și mai ales când plouă torențial, în București, la prima oră a dimineții apar bară la bară mașinile pline de copii pe care părinții îi duc la școli care mai de care, germană, franceză, americană, școala de valori, școala viitorilor olimpici etc. Ei locuiesc într-un capăt al orașului, dar școala mult visată se află la capătul celălalt. Copiii lor nu au ce căuta la școlile mediocre din cartier, aflate la doi pași de casă. Pentru ei toată familia dorește un alt nivel. În biroul de beton și sticlă, părintele va putea să se laude cu nonșalanță în pauza de cafea că băiatul sau fata lui sunt la școala ”cutare”. Doar nu o să se facă de râs să spună că l-a dat la școala de lângă casă, din Drumul Taberei sau din Militari, sau din Berceni. În general școlile cu ștaif sunt în zona de nord. Acum câțiva ani o fetiță olimpică a fugit de acasă și s-a dus la mânăstire să se călugărească. Malraux ne-a prevenit despre eșecul spiritual al civilizației moderne. El credea că dacă umanitatea nu se va regăsi în modelul omului exemplar, se va pierde pe sine. Dar care ar fi acest om exemplar? Și ce se întâmplă cu religiile când sunt duse la extrem? Răspunsul la prima întrebare ține de filozofia și de cultura fiecăruia, iar cel la a doua întrebare îl putem afla în fiecare seară la știri. Cum evoluează copiii noștri într-o lume a violenței, a extremismului, a alienării spirituale dacă nu căutându-și modele. Fiecare familie își are paradisul și infernul ei. Evadând într-o lume virtuală, copilului – fie că a fost dorit atât de mult, încât părinții exagerează înscriindu-l la interminabile activități after school în speranța că va deveni un geniu, sau că va realiza tot ceea ce nu au putut ei cândva, fie că este neglijat cu sau fără voie, lăsat pe planul doi, în timp ce visul realizării bănești este pus la dospit și așteptat să crească tot mai mult – nu îi mai rămâne decât să rătăcească într-un purgatoriu fără sfârșit. Calea de ieșire poate fi un paradis imaginar, fericirea unei lumi virtuale. În școala de cartier prietenii erau reali și puteam plânge pe umărul lor, îi pîram sau uneori ne luam la bătaie pentru ca mai apoi să ne putem bucura de momentul împăcării, aveam mediatori și arbitrii, puternici și slabi, răi și buni, dar toți alcătuiau un grup care se alia și se replia indestructibil. Puterea venea dinăuntru. Exista o justiție și o morală de care toți membrii grupului ascultau cu sfințenie, să zicem în spiritul cavaleresc al mușchetarilor. Și Dumnezeule, nici un copil nu era obez. Dacă nu ne găseam modelul în lumea adulților îl căutam printre noi pe cel mai frumos, pe cel mai puternic sau pe cel mai inteligent. Copiii care astăzi alunecă în întuneric pe urmele balenei albastre sau ale unor ucigașe zâne virtuale, caută cu disperare modele. Ei nu au nevoie de psihologi sau de teoreticieni plicticoși,nici de profesori pedanți și plictisiți, ci de dragoste. Trebuie să reînvețe un altfel de alfabet, al mersului desculți prin iarbă, să urmeze terapia de a se bucura de natură, să lase măcar o clipă telefonul sau tableta primite cadou de la o vârstă fragedă, pentru ca să privească pe geamul mașinii care gonește, frumusețea și miracolul lumii reale, să se lase uimiți de ea și să regăsească bucuria de a trăi.
Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ
Trist de adevărat.
Redau două cazuri surprinse în ultima săptămână (mi le-am notat în carnetul cu notițe așa cum urmează):
A. Sub privirile indignate ale pasagerilor și ignorând cuvintele de protest, prea puțin convingătoare, ale mamei așezate pe scaun, o fetiță de cel mult opt ani se învârte pe bara de sprijin din mijlocul vagonului, încercând să imite unele mișcări de striptease. Întreaga scenă mi se pare deosebit de absurdă și grotescă.
B. În hypermarket, așteptând. Un tată și fiica lui de aproximativ trei ani se opresc în fața mea. Tatăl are în mână telefonul pregătit pentru a poza, fetița, aflată în căruciorul pentru cumpărături, are o jucărie al cărei abdomen se aprinde în diverse culori când îl apasă. După câteva încercări eșuate, tatăl își pierde răbdarea, așează copila în poziția dorită și-i poruncește: „Râzi acum, hai, râzi”. Într-un final, obținând probabil instantaneul mult dorit, împinge căruciorul mai departe, ignorând strădaniile fetiței de a-i atrage atenția.
.
Ce vreau să subliniez e că parcă părinții au pierdut controlul. Sunt la rândul lor victime ale noilor tehnologii și trend-uri. Copiii urmează exemplul părinților. Dacă părinții stau tot timpul cu tabletele în brațe sau se uită toată ziua la TV copiii se vor simți victimizați dacă nu li se va permite să facă același lucru. Explicația că „ești mic și n-ai voie” e un nonsens.
Am auzit câte ceva despre jocul ăsta, „Balena albastră”. Răul găsește mereu câte-o modalitate de-a se manifesta în moduri cât mai surprinzătoare/înșelătoare.
Acum vad si eu ce e cu „balena albastra”. De ce ai intra intr-un „joc” stiind ca in a 50a zi va trebui sa te sinucizi? Eu asociez joaca cu viata, de-asta pare de neinteles. Sint probabil copii singuri, deprimati, cu prieteni virtuali pe net. Da, de cind cu internetul si tabletele a aparut pentru prima oara deprimarea la copii. Pina in sec 21 nu a existat asa ceva, deprimarea era legata de perioada adolescentei sau a vietii adulte.
Cind eram copii si ne jucam afara, fiecare zi era altfel. Pe net fiecare zi e cumva la fel: cu un ecran in fata. Virtualul din spatele ecranului e diferit dar de fapt nu se schimba mare lucru.
Interesante si exemplele lui Mihai.
Eu cred ca ideea i-a venit cuiva dupa ce a vazut filmul asta din 2016:
http://www.imdb.com/title/tt3531824/
Așa este. Și pentru mine joacă înseamnă viață și bucurie, dar deja în România o adolescentă care a intrat în jocul ăsta idiot s-a sinucis, cred că la Iași, acum două zile. Pe urmă am auzit și de jocul cu zâna focului – ce tâmpenie! Și eu cred că sunt copii singuri și deprimați, dar din nefericire ei nu sunt puțini fiindcă nici părinții lor nu sunt prea veseli, așa cum spunea și Mihai. Și colac peste pupăză iată că apar acești psihopați cu jocurile morții. Balena Albastră a fost inițiată de un tip din Rusia care își dădea un nume fals cu rezonanță americană. Se pare că sunt foarte prietenoși cu victimele la început, după care devin agresivi și amenințători. Referitor la exemplele lui Mihai -sunt chiar demne de folosit în proză. M-am și gândit când am citit comentariul lui că el ți-a urmat sugestia, Cornel, cu carnețelul. Eu mai îmi notez idei direct în laptop când am timp. Asta e cheia rezolvării pentru părinți – să aibă grijă ca fiecare zi pentru copiii lor să fie altfel.
pertinent, foarte pertinent. tot mai pertinent.
și mie mi-e dor de zilele în care stăteam cu orele pe afară, jucând hoții și polițiștii, sau vreun alt joc care ne punea sângele în mișcare și ne făcea să ne purtăm ca niște copii ce eram. viața părea mult mai simplă, mai protejată.
acum câteva zile un prieten mi-a spus că trebuie să își ducă băiatul de 10 ani la psiholog.
copii de 10 ani, la psiholog !
am rămas fără cuvinte.
tehnologia care ar trebui să „connecting people” are un efect neașteptat: ne îndepărtează de ceilalți. contactul a devenit ceva atât de trivial, la degetul mic al oricui, încât și-a pierdut o mare parte din sens. când cineva te întreabă dacă ai mai vorbit cu X sau Y, tu spui ”da”, dar de fapt nu ai mai comunicat cu X sau Y. nu cu adevărat. poate v-ați trimis mesaje sau link-uri spre IMGUR sau 9gag. asta înseamnă, în ziua de azi, comunicare, socializare. a fi cu oamenii.
să îi privești de la distanță cum suferă sau se bucură. ești (sau te consideri) prea fragil pentru a interveni în vreunul din cazuri.
în ceea ce privește ”Balena albastra”, mi se pare a fi o poveste a abandonului la un nou nivel, dar e încă destul de obscură încât să mă opresc aici.
Ai dreptate, Cosmin. Un părinte al cărui copil în vârstă de 10 ani ajunge la psiholog, trebuie să își pună întrebări serioase. Dacă nu e el de vină, atunci e o hibă undeva, la școală, în societate, în anturaj. Răul roade nevăzut și atacă pe furiș ca un rechin apărut de nicăieri. Eu totuși rămân la părerea mea că progresul, tehnologia și societatea informațională au adus un plus societății dar ca la o medalie, există și reversul, ori acesta poate fi surprinzător, neașteptat, uneori chiar șocant. Cele două episoade consemnate de Mihai sunt exemple aproape înspăimântătoare de alienare. Părinții nu mai au controlul și atunci dezvoltarea copilului este haotică, la fel ca la plantele alea superbe pe care uiți să le uzi o zi și se usucă. Eu cred că trebuie găsit acel echilibru, acea măsură atât pentru adulți cât și pentru copiii lor, care trebuie să meargă mână în mână cu capacitatea de a discerne între bine și rău.
Îmi pare că vă uitaţi un pic cam mult la televizor… Pare… Dacă greşesc, îmi spuneţi, însă documentaţi-vă mai mult pe treaba aia cu balena albastră şi o să vedeţi că e o vrăjeală din capitolul senzaţional, toate materialele sunt cusute cu aţă albă şi poate doar prin metoda Media de instigare continuă la teroare se poate ca presupusul joc să devină o chestie pe bune. Acum, nu pare să fie nimic pe bune, din fericire, dar din păcate, tot ce aţi scris aici rămâne în picioare. Adică e clar că copiii de azi se nasc în nişte belele mentale sinistre, în cea mai mare parte, din părinţi confuzi şi astfel se face haosul ăsta de-l vedem zilnic, cum a exemplificat şi Mihai. Am şi eu exemple, de la o prietenă educatoare, care mi-a povestit de un copil ce dorea să aibă porţie dublă de haleală şi cum, evident, nu primea îşi suna tatăl să-i spună că oamenii de la grădiniţa respectivă sunt buni de nimic. Nu vă închipuiţi scandal dacă masa venea la 12:01 în loc de 12:00. Am mai auzit despre o fetiţă care se tăvălea pe jos şi urla ca din gură de Satan tot felul de nonsensuri, am auzit de altele crescute de nişte femei într-un fel, copile la patru, cinci ani atrăgând atenţia educatoarei că se îmbracă prea sărăcăcios şi „la fel” întotdeauna, deşi nu era cazul, dar dacă n-avea paiete şi corsete, tocuri şi toate nenorocirile, probabil că orice punea pe ea era degeaba. Am un copil deasupra apartementului în care stau care îmi transformă nopţile şi dimineţile în vis urât. Face un scandal mult prea uriaş pentru un om atât de mic.
Acum, problema e că pentru oamenii ăştia cu copii şi pentru copii, lucrurile astea tembele sunt de fapt fireşti. Mai sunt cercuri mai old-school de oameni care încearcă să-şi crească copiii cam cum am fost noi crescuţi, în limita posibilităţilor. Cu toate astea, respectivii copii tot vor avea account de Facebook şi activitate online de pe la şapte ani, pentru că văd la cei din jur cum stă treaba, iar dacă părintele nu-i dă şi lui acces la aşa ceva, o să se frustreze şi nu va pricepe de ce şi va intra în alte filme. Ce vreau să spun e că nefirescul pe care noi îl vedem în noile generaţii este normalitatea lor. Şi oricât de frumos ne-am prezenta nostalgiile, ele nu vor avea niciun impact, pot doar să-i enerveze pe unii, pentru că în lumea actuală nu e loc de nostalgiile noastre, pur şi simplu sunt multe alte lucruri, diferite de ce ştiam noi. Nici mie nu-mi place deloc ce văd şi îmi spun frecvent că am avut o copilărie foarte frumoasă împărţită între un sat din Teleorman şi extrema cartierului Ferentari din Bucureşti, locuri care nu sunt asociate cu frumuseţea nici azi, ce să mai zic despre trecut… Dar au fost frumoase, iar lucrurile acum sunt total diferite, anumite scheme nu se mai pot repeta.
@Gina În Rusia s-au sinucis „jucând” Balena Albastră 130 de adolescenţi. La noi doar o fată din Iaşi.
http://www.news.com.au/lifestyle/real-life/news-life/blue-whale-suicide-game-linked-to-130-teen-deaths-is-just-ti p-of-the-iceberg-in-the-worlds-suicide-capital/news-story/62a3f76de05d14db4100fd81a511714c
Ideal ar fi de dozat si de controlat din umbră felul în care copiii interacţionează în mediul online.
Nici nu aveam de gând să întorc timpul înapoi sau să impun modele vechi în viaţa copiilor de azi. Ideea era că sunt foarte îndepărtaţi de natură şi de viaţă şi că stau prea mult în faţa unor ecrane fără a interacţionea prea mult cu ceilalţi copii în viaţa reală.
Nu tot ce se publică în Media de orice fel e de luat în serios. Poate eu detectez vrăjeala şi mai uşor din pricina unei diplome de licenţă în jurnalism, deşi mai ştiu mulţi care au aceeaşi hârtie în casă şi care intră în lumea asta cu capul înainte şi aleg să ia în braţe orice li se oferă. Media principală, trusturile mari nu sunt aici ca să ne informeze, îmi pare rău să vă spun. Sunt nişte companii care îşi vând content-ul prin raţiuni ale senzaţionalului de orice fel, tehnică ce începe să-şi piardă limitele, iar în fapt, companiile Media nu vor decât să mănânce o pâine mai mare în cazul celor mai renumite sau să lingă nişte castroane, în cazul jurnalismului independent.
Băgaţi un ochi şi la ăştia, nu că ar fi Vice literă de lege, nici pe departe, dar citiţi articolul din link-ul de-l pun acum şi apoi gândiţi cu propria minte. https://www.vice.com/ro/article/ce-sa-stii-de-balena-albastra-ca-sa-nu-crezi-in-isterie-si-in-internetul-care-omoara-oameni?utm_source=vicefbrom
N-am zis că intenţiona cineva să dea timpul înapoi, ci doar că degeaba semnalăm lipsa copiilor de interacţiune cu cele naturale, că tot nu mi se pare că avem cum să ajutăm, pentru că ei nu văd asta ca pe o problemă . Se pot face campanii, programe, da, în sensul ăsta şi să fie o reacţie mecanică pe undeva. Până la urmă, e treaba lor şi a voastră, nu mă mai bag aici. :))