Reîntoarcere

„Gând
Inimă,
fii simplă ca moartea.
Lucrurile simple nu se pot dovedi
şi sunt atâţia morţi în jur…”
Nichita Stănescu

Cristina iubise viața. Nu îndeajuns de mult încât să învingă cancerul ce-i invadase în cele din urmă tot trupul, dar destul de mult încât Nicolae să știe că va face tot posibilul să se întoarcă de dincolo, într-o bună zi, într-un fel sau altul.
După un an de zile de tratamente, de internări, chimioterapie, radioterapie, Cristina care fusese mai degrabă absentă în toată această perioadă, ca și cum intrase într-un soi de transă, îl lăsase pe Nicolae singur. Singur și atât de secătuit de puteri încât nici la cimitir, nici după aceea nu putuse să plângă.
Robert, unicul lor copil, sosise din Elveția cu primul avion pentru a asista la înmormântarea mamei și a-i ține de urât lui Nicolae câteva zile. Degeaba încercase să-și convingă tatăl să vândă locuința și să se mute împreună cu el. Bătrânul refuzase cu încăpățânare să-și părăsească apartamentul în care locuise împreună cu Cristina și în care Robert crescuse. „Cum să plec și să las casa asta în care eu și maică-ta am stat 42 de ani? Ce să fac cu toate cărțile astea, cu toate lucrurile noastre? Și cum să o las pe ea aici, singură, după ce am stat lângă ea atâta timp și ne-am chinuit împreună cu toate, cu spitalele, cu tratamentele, cu tot?” Nu înțelesese ce voise să spună prin acel „ să o las pe ea aici, singură” și nici nu insistase să afle. Însă întrebarea repetată obsedant de către Nicolae în fiecare seară din acea săptămână ar fi trebuit să-i dea de bănuit: „Şi dacă nu era moartă și am îngropat-o de vie?”. De fiecare dată, băiatul evitase să-i răspundă ceva concret, deviind discuția.
După o săptămână în care se asigurase că nimic nu îi lipsea, după ce aranjase totul cu femeia care trebuia să vină de două ori pe săptămână să-i spele, să-i calce, să-i facă de mâncare și curat, Robert își luă bagajul și plecă, nu înainte de a-i promite tatălui că-l va suna în fiecare zi. Nicolae îl asigurase că va fi bine, că se va descurca și că nu trebuie să-și facă griji prea mari. Era deja obișnuit cu greutățile.
Abia după plecarea lui Robert, când rămase în apartamentul din Militari, doar el, cele trei camere, biblioteca ce acoperea un întreg perete al livingului, albumele foto și acvariul cu cei câțiva carași aurii, Nicolae începu să simtă într-adevăr singurătatea.
 

Într-una din serile în care își savura paharul de vin roșu, așezat comod în unul dintre fotoliile de piele roase la colțuri, care tronau în fața bibliotecii, Nicolae simți brusc în nări un miros de iasomie amestecată cu lămâiță. Cu nimic pe lume nu putea confunda aroma ușor dulceagă a parfumului Cristinei, așa că se opri din lectura volumului desfăcut pe genunchi și privi în cameră nedumerit. Se ridică și merse până în dormitorul unde, pe noptieră, alături de poza cu ei doi, păstra sticluța în care mai rămăsese un deget de parfum. Se așeză pe pat, luă recipientul de sticlă, îl desfăcu și mirosi, trăgând adânc în piept. Apucă apoi fotografia, o privi îndelung mângâind cu buricele degetelor chipul Cristinei, o strânse la piept și se întinse pe spate, închizând ochii.
Se trezi în miez de noapte, lungit pe o parte, în mijlocul patului. Zâmbi amar, cu gândul la obsesia pentru curățenie a Cristinei și imaginându-și ce scandal i-ar fi făcut dacă l-ar fi prins dormind îmbrăcat cu hainele de zi. Se dezbrăcă, își puse pijamalele și se băgă la loc în pat. A fost prima dată după moartea ei, când a visat-o. Și cu toate că îi apăru tânără, ca în urmă cu peste 40 de ani, într-o cămașă de noapte, albă, lungă până în pământ și repetând obsedant „Sunt aici! Sunt aici!”, visul acesta nu-l puse pe gânduri așa cum avea s-o facă următorul.
 

– E doar un vis, tată. Doar un vis. Știu că ți-e dor de ea. Și mie mi-e dor de ea, dar…
Trei zile se gândi dacă ar fi bine să-i spună sau nu, de teamă că Robert ar putea crede că a luat-o razna, dar în cele din urmă se hotărî să-l sune și să-i spună. În fond era doar un vis în care îi apăruse Cristina, al doilea de după moartea ei, dar cu mult mai ciudat decât primul.
– Dar masa începuse deja să ia foc, înțelegi? Așa cum m-a avertizat în vis. Dacă nu era visul, nu mă trezeam la timp. Ardeam ca șobolanul în casă.
– Trebuia să vii să stai cu noi, așa cum te-am rugat când am plecat. De ce nu vii încoace? Lasă apartamentul, nu e nevoie să-l vindem. Vino să stai cu noi!
În cel de-al doilea vis, Cristina îi apăru la fel ca în primul, cu aceeași cămașă de noapte, lungă până în pământ, cu părul roșcat, numai bucle largi, atârnând până la mijlocul spatelui, repetând încontinuu: „Candela! Arde! Trezește-te!”. Se trezi lac de sudoare și cu mirosul de plastic și lemn ars în nări. Sări din pat și alergă în bucătărie unde găsi într-adevăr partea de plastic a candelei, topită. Câteva picături căzuseră pe masa din lemn de nuc care luase deja foc, răspândind un fum înecăcios. Stinse flacăra cu un prosop și apoi se așeză pe un scaun, gândindu-se la visul pe care tocmai îl avusese.
– E doar un vis, tată. Ți-am zis: doar un vis. Mama nu mai e.
În seara aceea, după ce închise telefonul, Nicolae se întrebă dacă ar trebui să-i mai spună ceva lui Robert despre visele sale. Nu neapărat de teamă că fiul lui l-ar putea crede nebun și l-ar putea interna într-unul din azilurile de bătrâni, ci că până la urmă l-ar putea convinge să se mute cu el în Elveția, lăsând-o singură pe Cristina.
 

Robert nu avusese încotro și se văzuse nevoit să se întoarcă după tatăl lui. Reușise să-l convingă să se mute măcar o perioadă în Elveția, în schimbul promisiunii că va veni să-l ia chiar el din București și să-l și aducă înapoi. Lui Nicolae nu-i plăcuse niciodată să călătorească singur. Toată munca de lămurire durase mai bine de două săptămâni, timp în care bătrânul îi povestise la telefon despre scârțâitul parchetului din living sau dormitor pe care îl făceau pașii unei prezențe misterioase, despre silueta ca de abur prinsă cu coada ochiului în trecerea grăbită prin fața unei uși, despre prosoapele de baie care se așezau la linie peste noapte ca prin minune, despre adierile venite de nicăieri în timp ce-și citea liniștit cartea și își savura paharul de vin pe fotoliul din living, ca și cum cineva trecuse în grabă prin apropiere, despre ușile ce se deschideau sau se închideau fără nicio explicație. Dar ceea ce îl lămuri pe deplin pe Robert că trebuie să facă tot posibilul să-și ia tatăl de acolo, măcar pentru un timp, fusese povestea acelei seri în care Nicolae se convinse de reîntoarcerea Cristinei.
În seara cu pricina, după cum povestise, Nicolae stătea întins pe partea stângă a patului, așa cum îi era obiceiul când trăia Cristina, sprijinit de pernele puse una peste cealaltă, cu cartea în brațe, citind la lumina slabă a veiozei. Auzi mai întâi obișnuitul scârțâit al parchetului de sub pașii nevăzuți, apoi becul pâlpâi ușor, simți un ușor curent de aer și apoi greutatea trupului invizibil, așezat lângă el pe pilota pe a cărei suprafață zări un contur vag. Fără îndoială fusese Cristina care încercase să-și facă simțită și mai mult prezența și se așezase lângă el pentru o clipă. Nicolae era convins de acest lucru, dar pe Robert îl speriase povestea.
 

Trolerele stau sprijinite unul de altul în holul de la intrare, în fața ușii metalice. Cei doi bărbați așteaptă în livingul inundat de lumina după-amiezii filtrată de perdeaua bej cu modele geometrice fine, pe care Cristina o alesese cu ani în urmă. Stau pe canapeaua lată de piele neagră, unul lângă altul, în fața măsuței de sticlă mată pe care cele două cești mai păstrează puțină cafea. Nicolae și Robert privesc biblioteca imensă din spatele fotoliilor, care acoperă întreg peretele opus. Bătrânul încă nu se îndură să se ridice. Pentru el totul s-a petrecut prea repede.
Fiul își privește tatăl în tăcere, cu un sentiment de vinovăție pe figură. Ochii alunecă pe fața ridată a bătrânului, oprindu-se în dreptul aluniței de pe obrazul drept, din care se ivesc câteva fire cărunte. Nicolae parcurge leneș cu privirea întreaga încăpere, încercând să-și întipărească în minte orice detaliu, ca și cum i-ar fi teamă că nu se va mai întoarce niciodată. Apoi se ridică încet de pe canapea, urmat de Robert care dă să ia cele două cești de pe masă.
– Lasă-le! spune încet bătrânul și apoi șoptește ca pentru sine: Are grijă Cristina.
Băiatul se uită din nou către bătrân preț de câteva secunde, apoi ia cele două trolere și iese din apartament. Nicolae rămâne o clipă în prag, privind încă o dată din hol, apoi închide ușa. Cheia se rotește în broască și apoi se aud pașii celor doi bărbați coborând pe scări. În living, în tăcerea care s-a lăsat, parchetul scârțâie ușor, ca și cum cineva ar păși înspre masa pe care stau cele două cești.

Gabriel Florin Macsim

Născut în orasul Buzau, jud.Buzău, la data de 30 aprilie 1977. Absolvent al Fac. de Matematică și Informatică din cadrul Universității București în anul 1999, titlul de doctor în matematică obținut la Facultatea de Matematică și Informatică, Universitatea București.
Lucrez ca profesor de matematică la Școala Gimnazială Măgura, din anul 2007.
Printre preferințele mele literare se numără Gabriel Garcia Marquez, Jose Saramago, Mario Vargas Llosa, Julio Cortazar, J.M.Coetzee, Richard Ford, Jonathan Franzen, Jonathan Safran Foer, James Joyce, Orhan Pamuk, Mircea Cărtărescu, Ștefan Bănulescu.