În acest oraş nu se mai spun poveşti

Gustul uşor piperat al cardamomului din cafea îi pişcă în mod plăcut limba şi în dimineaţa aceea plină de promisiuni. La 8:30, cu precizia unui ceasornic elveţian, ieşi pe balconul apartamentului său, îmbrăcat cu acelaşi halat de mătase care cândva fusese de un verde intens şi se lăsă cu greutate în balansoarul său vechi din răchită. Aşeză ziarul pe măsuţa de fier forjat vopsită în alb, se lăsă pe spate şi, legănându-se alene, îşi aruncă privirea peste cartierul cu casele înghesuite una în alta, ce se întindea spre râul ce ocolea micul orăşel.

În mod obişnuit, cafeaua l-ar fi reţinut în preajma ei până undeva în jurul orei unsprezece, învăluit în aburii aromaţi şi liniştea zilei de duminică lipsită de vânzoleala comercianţilor locali şi a clienţilor lor ce umpleau străzile înguste în zilele lucrătoare. Scrisoarea pe care o găsise ieri după-amiază în cutia poştală îi adusese schimbarea binevenită de care avea atâta nevoie şi care urma să-l scoată pe străzile orăşelului mai devreme decât de obicei. Iar asta îi umplea sufletul de bucuria aceea a copilului sărac căruia i se promite un cadou, bucurie umbrită poate doar de neliniştea dată de misterul ce învăluia identitatea expeditorului.

Despături ziarul şi, pentru a nu ştiu câta oară în acea dimineaţă, citi literele frumos caligrafiate pe plicul galben-pai ce se afla înăuntru: „M.T.”. Trăsăturile delicate ale scrisului pe care avea impresia că îl recunoştea şi cele două iniţiale îl intrigau, dar nu atât de mult precum cele câteva rânduri pe care le citise de atâtea ori, încât ajunsese în cele din urmă să le ştie pe de rost.

De fapt, nu domnul T. fusese cel care găsise plicul. Dacă ar fi fost după el, scrisoarea aceea ar fi stat probabil mult şi bine până ar fi găsit-o. Obiceiul de a arunca o privire către cutia poştală sau a o verifica ori de câte ori intra sau ieşea din imobil, nu mai era de mult pentru el un gest reflex şi asta pentru că de mai bine de 2 ani nu mai primise nicio scrisoare. Iar plicul sosit cu o zi înainte era motivul pentru care acum nu reuşea să-şi bea liniştit cafeaua, făcându-şi tot felul de gânduri.
Doamna B. fusese cea care îi înmânase biletul sâmbătă după-amiază când venise, ca de obicei, să ia hainele murdare ale dlui T., iar bătrânul nu putuse să nu observe privirea bănuitoare aruncată de aceasta când îi întinsese plicul, fără să spună o vorbă. Ar fi putut chiar jura că zărise pe buzele femeii un zâmbet ironic, atârnat în colţul gurii. Sau poate era imaginaţia lui de om bătrân, oarecum părăsit, abandonat aproape de toţi şi căruia i se refuza de fiecare dată plăcerea unei conversaţii. E drept că ura să vorbească la telefon, motiv pentru care şi renunţase la el de vreo 3 ani, dar n-ar fi refuzat niciodată o invitaţie de a discuta faţă în faţă cu cineva. Era încă sigur pe abilitatea sa de a citi oamenii, de a interpreta motivele mai mult sau mai puţin ascunse din spatele gesturilor şi reacţiilor oamenilor sau cel puţin aşa îi plăcea să creadă.
Corpolenta doamnă B. nu dădea pe dinafară de bunăvoinţă nici pe vremea în care nu avea vreun motiv să evite discuţiile cu dl T, darămite acum când toată lumea din oraş se ferea să mai intre într-o conversaţie cu bătrânul. Cei doi încheiaseră un acord tacit ca cele trei vizite săptămânale ale doamnei să se desfăşoare într-o tăcere destrămată doar de cele două saluturi de la sosire şi plecare. În fiecare zi de luni, dna B. îi aducea hainele proaspăt spălate şi călcate pe care le aranja în şifonier, după care se apuca de curăţenie, care dura în jur de două ore. Ziua de joi era dedicată gătitului, pentru care niciunul din ei nu-şi dădea un prea mare interes, dl T. obişnuind să ia prânzul în oraş. Ridicarea sacilor cu haine murdare şi a salariului (care, între noi fie vorba, era o sumă destul de consistentă comparativ cu efortul depus) se efectuau sâmbăta, pe fondul aceleiaşi tăceri stânjenitoare.
Cât timp dna B. se afla în apartamentul bătrânului, acesta îşi petrecea cele două ore pe balcon, citind ziarul sau unul dintre volumele imensei sale biblioteci ce acoperea un întreg perete. Nostalgia îl făcea ca uneori să aleagă din cărţile înşirate pe rafturi, tocmai unul dintre romanele sau volumele de povestiri ale sale. Îi plăcea să-şi aducă aminte de acele vremuri în care, după ce termina de savurat cafeaua, se aşeza la biroul masiv din lemn de nuc, în faţa teancului de coli şi scria până după ora prânzului pe care uneori chiar uita să-l ia, sărind direct la cină.
Reuşise să strângă o avere considerabilă în acea perioadă şi chiar să se aleagă cu câteva contracte avantajoase de pe urma cărora încă mai primea, lună de lună, sume deloc de neglijat. Aşadar, nu confortul financiar îl deranja cel mai tare, chiar dacă apartamentul în care locuia era mult sub nivelul posibilităţilor sale, nici sănătatea care nu-i pusese niciodată probleme deosebite, ci faptul că nu mai scrisese nimic de mai bine de doi ani. Nimic decent, original, demn să atragă atenţia vreunui editor serios, în vederea publicării. Iar gândul că la cei 58 de ani cariera lui de scriitor se putea încheia la modul cel mai lamentabil, în timp ce alţi colegi de breaslă erau capabili să creeze până la vârste venerabile, îl deprima peste măsură.
Cu toate acestea, rămăsese devotat gestului devenit mecanic, de a se trânti pe fotoliul din piele scorojită din spatele biroului şi a juca între degetele sale lungi şi subţiri ca de pianist, stiloul din lemn de trandafir primit cadou cu mulţi ani în urmă sau de a mângâia aproape senzual, tastele vechii sale maşini de scris Olympia Werke, ale căror caractere abia se mai zăreau, aşteptând. Erau nişte mici ritualuri îndeplinite de câteva ori pe săptămână, imediat după cafea şi în care îşi pusese speranţa că lucrurile aveau să revină la normal. După o jumătate de oră însă, se ridica, recunoscându-se încă o dată învins de lipsa de inspiraţie şi îşi alegea din bibliotecă un volum care să-i abată atenţia de la impasul în care se afla.
Cineva care l-ar fi urmărit clipă de clipă şi ar fi putut să-i citească gândurile, ar fi fost în mod sigur impresionat de îndărătnicia cu care repeta de fiecare dată acele gesturi şi de optimismul cu care reuşea să alunge din minte ideea eşecului. Şi poate că la asta, un rol important îl jucau şi plimbările zilnice care îl făceau să suporte mai uşor pendularea exasperantă între speranţă şi dezolare.
După ce îşi privi încă o dată ceasul, aşeză ceaşca pe măsuţă, se ridică din balansoar şi intră în casă pentru a se pregăti. Mai avea destul până la întâlnirea cu misteriosul domn M.T., dar pentru a face timpul să treacă mai repede, se hotărî să cutreiere străzile. Astfel că, după un sfert de oră, dl.T. ieşi din clădire şi, oprindu-se în faţa intrării, privi în stânga şi în dreapta, de-a lungul aleii, făcându-şi calculele în minte şi se decise să ocolească aproape în întregime oraşul vechi, pentru ca apoi să apuce pe Calle San Lorenzo care îl tăia în două până în Plaza de las Fuentes.
Îşi stabilea întotdeauna traseul plimbărilor prin oraş în funcţie de momentul zilei, anotimp, vreme, cu precizia unui matematician ce ia în calcul toate variabilele posibile. Nu suporta lumina puternică a soarelui, iar faptul că de-a lungul anilor învăţase oraşul ca în palmă, îl ajuta în a alege străzile cele mai umbrite. Barbişonul şi mustaţa care, în ciuda vârstei, rămâneau de un negru cu reflexii albăstrui, constrastau cu paloarea tenului său, aceasta fiind în accepţiunea lui unul din semnele distinctive ale originilor sale aristocratice cu care se mândrea.
Odată hotărât, dl.T. o apucă în dreapta spre Calle Sola pentru a ajunge la intersecţia cu Carreras San Sebastiàn. Bastonul din abanos cu mânerul din argint de forma unei clanţe de uşă, elegant curbată în sus, împungea ritmic trotuarul în timp ce paşii săi siguri, dar de o lentoare aproape studiată, demnă de urmele de sânge albastru ce-i curgea prin vene, făceau ca aerul dimineţii să vibreze până departe în liniştea străzilor înghesuite între casele vechi.
Prezenţa oamenilor pe acele alei pavate cu piatră cubică ce şerpuiau printre zidurile mâncate de timp îi făcea de obicei atât de plăcute plimbările, dar lipsa ei din acea zi îi oferea răgazul şi liniştea de a-şi face loc prin multitudinea de gânduri legate de scrisoarea aflată acum în buzunarul interior al sacoului său albastru-marin, uşor demodat. Principala preocupare se mutase pe nesimţite de la cele două iniţiale şi identitatea misteriosului domn M.T., la eventualele oportunităţi pe care i le putea oferi acea întâlnire şi pe care le-ar fi considerat mai degrabă nişte certitudini, dacă nu ar fi avut prostul obicei, aproape o superstiţie, de a crede că un entuziasm debordant ar putea influenţa cursul firesc al lucrurilor.
Străbătu Carreras San Sebastiàn şi până în Plaza de Andaque nu întâlni decât câteva persoane care, aşa cum era deja obişnuit, se mărginiră doar la salutul schiţat uşor din cap sau printr-o mişcare surdă a buzelor, fără alte întrebări sau remarci de care dl.T. s-ar fi putut agăţa pentru a porni o discuţie, punându-l astfel pe interlocutor în neplăcuta situaţie de a rosti o scuză pe loc inventată, învăluită în zâmbetul unsuros al stânjenelii. Ceea ce însă nu ştiau respectivii era faptul că astăzi, nici măcar dl.T. nu-şi dorea acest lucru, mintea fiindu-i cu totul acaparată de alte gânduri.
Când păşi în Plaza de Andaque, făcându-şi loc cu delicateţe printre zecile de porumbei ce forfoteau pe plăcile de granit din pavaj, folosindu-se precum un orb de bastonul său pentru a-şi deschide calea, îşi aminti, ca din reflex, de bătrâna F., cea care locuia singură într-una dintre mahalalele de la marginea zonei noi a oraşului, într-o nenorocită de casă ce stătea să cadă pe ea şi care în fiecare dimineaţă se instala pe marginea fântânii arteziene, aşezând la picioare un sac imens plin cu boarfe, din care scotea două pâini, hrană pentru zecile de porumbei şi vrăbii. Pentru o sumă modestă, bătrâna, care tot timpul molfăise din pâinea din sac, îşi depănase într-o după-amiază povestea din care mai târziu avea să apară „Zbor”, o proză scurtă extrem de bine primită de critici, nu şi de cititori. Sau cel puţin nu de cititorii din acel oraş. Iar ca o coincidenţă stranie, la câteva zile după publicare, bătrâna încetă să mai apară în piaţă, iar istoria ei a fost una dintre ultimele poveşti care i s-au mai spus dlui T. N-a mai aflat nimic despre ea şi chiar dacă cineva din acel oraş ar fi ştiut ceva, în mod sigur nu i-ar fi povestit bătrânului.
San Torcuato cu trotuarele sale umbrite de portocali, magnolii şi măslini şi lunecarea lentă şi silenţioasă a râului veşnic cafeniu îi aducea în nări atât mirosul dulceag al florilor, cât şi cel de mult pierdut, dar fixat undeva în memoria sa, al cafelei pe care i-o prepara în fiecare dimineaţă S. La nr.5 pe acea stradă, în vila prin dreptul căreia tocmai trecuse, o clădire ce se remarca în faţa celorlalte nu doar prin mărime, ci şi printr-o eleganţă aparte, locuise împreună cu S. până acum 5 ani. În apartamentul generos de la ultimul etaj, cu minunata terasă înconjurată cu ghivece de flori şi arbuşti ale căror nume doar S. le ştia, vara priveau, la adăpostul umbrei şi al dimineţilor, versantul stâncos plin de sute de măslini, aflat pe celălalt mal al râului, lâncezind în discuţii lejere, menite să facă mai uşoară trecerea de la moliciunea somnului la rutina zilnică.
Aceasta se întâmpla însă cu aproape 25 de ani în urmă, când abia se mutaseră împreună, iar ceea ce-i împingea în fiecare noapte către încolăcirile lascive prelungite spre primele ore ale dimineţii, abia începea să-şi facă simţită prezenţa. Trecerea anilor rărise atât discuţiile în faţa ceştilor de cafea, devenite mai degrabă o tăcere contemplativă, cât şi întâlnirile în miez de noapte în locul în care obişnuinţa şi un soi de sastiseală dublată de o frustrare nerostită îi transformaseră în acei camarazi dormind spate în spate, ca într-un gest de apărare în faţa unui pericol doar de ei ştiut şi pe care îi întâlneşti în atâtea căsnicii. Hotărâseră în cele din urmă de comun acord că despărţirea era cel mai bun lucru pe care îl aveau de făcut în acel mariaj în care se părea că-şi spuseseră totul, în care nu mai era loc de surprize, iar locul obişnuinţei fusese luat de o neîmplinire apăsătoare.
Cadenţa ca de metronom a bastonului său îl însoţi mai departe pe dl.T. până în Plaza Cerro de las Melojas, unde mirosul de cafea proaspăt prăjită de la terasa restaurantului era învăluit de aromele de scorţişoară şi stafide ce se revărsau de la patiseria dinspre îngusta Callejòn Cepeda ale cărei case stăteau de o parte şi de cealaltă a străzii la mai puţin de 2 metri. Zidurile clădirilor ce înconjurau piaţa şi apoi ale celor înşirate de-a lungul Calle San Lorenzo îi aruncau dlui T., înapoi în urechi, ecourile paşilor săi şi ale ţăcănitului ritmic al bastonului. Alte câteva figuri cunoscute îşi însoţiră saluturile parcimonioase adresate bătrânului, cu obişnuita amabilitate distantă menită să suprime din start orice tentativă de conversaţie ce ar fi putut veni din partea dlui T.
La ora 10:50 se afla deja în Plaza de las Fuentes, cu zece minute mai devreme decât ora stabilită pentru întâlnirea cu misteriosul domn M.T., încălcându-şi astfel obiceiul aproape maniacal de a fi prezent fix la ora specificată, astfel că se îndreptă spre terasa restaurantului Ludeňa unde nu se afla niciun client. Fu condus către obişnuita masă, cu acelaşi zâmbet condescendent, dar rezervat şi dispus mai degrabă unei conversaţii minime, iar odată cu obişnuitul pahar de vin roşu, i se înmână un plic pe care recunoscu imediat caligrafia şi cele două iniţiale.
Aşezat comod în scaunul său de unde putea cuprinde cu ochii întreaga piaţă, luă o înghiţitură din paharul de vin, fără a-şi desprinde privirea de pe cele două litere, întârziind pe cât posibil momentul în care va desface plicul, cu o satisfacţie sadică, apoi cedă şi începu să citească rândurile frumos aliniate.

După ce termină de citit, dl.T aruncă o privire în jur ca şi cum ar fi dorit să se convingă că misteriosul domn M.T. nu-i urmăreşte de undeva reacţiile, aşeză scrisoarea pe masă şi rămase cu restul de pagini care, se pare, constituiau cadoul promis. Ochii coborâră pe foile din faţa sa, în timp ce buzele se mişcau în ritmul frazelor pe care le lectura în gând, ca un şcolar abia deprins cu tainele cititului. Un zâmbet straniu, ca o confirmare a unui fapt numai de el ştiut, îi însoţi mai departe parcurgerea rândurilor.

 
„Gustul uşor piperat al cardamomului din cafea îi pişcă în mod plăcut limba şi în dimineaţa aceea plină de promisiuni. La 8:30, cu precizia unui ceasornic elveţian, ieşi pe balconul apartamentului …”

Gabriel Florin Macsim

Născut în orasul Buzau, jud.Buzău, la data de 30 aprilie 1977. Absolvent al Fac. de Matematică și Informatică din cadrul Universității București în anul 1999, titlul de doctor în matematică obținut la Facultatea de Matematică și Informatică, Universitatea București.
Lucrez ca profesor de matematică la Școala Gimnazială Măgura, din anul 2007.
Printre preferințele mele literare se numără Gabriel Garcia Marquez, Jose Saramago, Mario Vargas Llosa, Julio Cortazar, J.M.Coetzee, Richard Ford, Jonathan Franzen, Jonathan Safran Foer, James Joyce, Orhan Pamuk, Mircea Cărtărescu, Ștefan Bănulescu.