Cu mâna liberă a încercat să ţină sticla de vin laolaltă cu paharele pe jumătate pline, dar era prea dificil şi cerea prea multă atenţie – paharele se presau unul de celălalt, ceea ce făcea ca tijele de sticlă să i se încrucişeze în palmă vărsând vinul. În loc de asta, a apucat doar sticla de gât. Chiar şi în starea lui de exaltare plină de nervozitate, credea că-i înţelege obişnuita reticenţă. Un motiv de bucurie în plus atunci, că întâmpinau această însemnată ocazie – această linie de delimitare a experienţei, împreună.
Şi rămânea tulburător faptul că tocmai Florence sugerase să rămână amândoi în dormitor. Noul ei statut o eliberase. Încă ţinând-o de mână, a ocolit masa şi s-a apropiat să o sărute. Gândind că ar fi nepoliticos să facă asta ţinând o sticlă de vin, a pus-o înapoi pe masă.
– Eşti foarte frumoasă, a şoptit el.
Florence îşi impuse să-şi reamintească ce mult îl iubea pe acest bărbat. Era bun, sensibil, o iubea şi nu putea să-i facă rău. Umerii i se ridicau mai tare în îmbrăţişarea lui, strânsă aproape de piept îi inhală mirosul familiar, care avea ceva de pădure şi era liniştitor.
– Sunt atât de fericit aici cu tine.
– Şi eu sunt foarte fericit, spuse ea încetişor.
Cînd s-au sărutat, ea i-a simţit de îndată limba, tensionată şi puternică, pătrunzând dincolo dinţi, ca un nepoftit dând din coate într-un salon. Intrând în ea. Din reflex, limba ei s-a îndoit şi s-a retras cu dezgust lăsând chiar şi mai mult spaţiu pentru Edward. Ştia destul de bine că ei nu-i plăcea acest gen de sărut şi că nu mai fusese niciodată atât de hotărât. Cu buzele presate strâns pe ale ei, cerceta extremitatea cărnoasă a gurii ei, apoi se mută în spatele dinţilor maxilarului de jos spre locul gol unde, în urmă cu trei ani, după o anestezie generală, îi fusese extrasă o măsea de minte ce-i crescuse strîmb. Această cavitate era locul în care îşi ţinea de obicei propria limbă, atunci când era pierdută în gânduri. Prin asociere, era mai degrabă o idee decât o locaţie, un loc privat, imaginar nu un gol în gingia ei, şi i se părea ciudat că o altă limbă putea să fie lăsată să ajungă deasemenea acolo. Era acest vârf conic si tare al acestui mușchi străin, fremătând de viață, lucrul care o respingea. Mâna lui stângă era toată presată deasupra umerilor ei, chiar sub gât, ghidându-i capul spre el. Claustrofobia și lipsa de aer s-au intensificat cu toate că devenea din ce în ce mai hotărâtă că nu putea să-l jignească. Se afla sub limba ei, împingând-o spre cerul gurii, apoi invers, împingându-o în jos, apoi alunecând ușor de o parte si de alta ca și cum el credea că ar fi putut înnoda acolo cel mai elementar nod. Voia să-i angreneze limba într-o activitate proprie, să o convingă la un înfiorător duet mut, dar ea nu putea decât să se facă mică, să se concentreze pentru a nu se împotrivi, a nu se înneca, a nu intra în panică. Dacă i se facea rău la sărut – un exemplu de gând nebunesc -, căsătoria lor se va termina instantaneu și va trebui să se întoarcă acasă, să se explice părinților ei. Înțelegea perfect că această chestie cu limbile, această penetrare, era o repetiţie la scară redusă, un tablou ritualic vivant, legat de ceea ce urma să vină, ca un prolog înainte de o piesă veche care îţi spune tot ce trebuie să se întâmple.
În timp ce aştepta să treacă acest moment distinct, mâinile ei odihnindu-se de formă pe şoldurile lui Edward, Florence realiza un adevăr gol-goluţ, în retrospectivă destul de evident, la fel de primar că medievalul drept al seniorului, aproape prea elementar pentru a mai fi definit: în decizia de a se căsători, ea acceptase exact acest lucru. Acceptase că era ok să facă asta şi să i se facă asta. Când, după ceremonie, ea şi Edward şi părinţii lor au revenit în încăperea sumbră a bisericii pentru a se înscrie în registru, tocmai pentru asta semnaseră, tot restul: presupusa maturitate, confetti şi tortul de nuntă – a fost o distragere politicoasă .
Şi dacă nu-i plăcea, ea singură era responsabilă, pentru că toate alegerile ei din ultimul an duseseră spre acest punct, şi toată vina era a ei, iar acum chiar credea că urma să i se facă rău. Când i-a auzit geamătul, Edward a crezut că fericirea lui era aproape completă. A avut senzaţia unei minunate stări de imponderabilitate, de plutire cu câţiva centimetri deasupra solului astfel că a protejat-o ocrotitor cu îmbrăţişarea sa. Era o dureroasă plăcere în felul în care inima urcase să-i bată acum la baza gâtului.
Era încântat de uşoara atingere a mâinilor ei, nu departe abdomen şi de capitularea frumosului ei trup cuprins de braţele lui şi de sunetul pasional al respiraţiei ei accelerate. L-au adus în punctul unui extaz necunoscut, rece şi ascuţit, prezent undeva chiar sub coaste – felul în care limba ei i-o înfăşura tandru pe a lui în timp ce el i-o împingea.
Poate că într-o zi, în curând, o putea convinge (poate că în această seară, şi poate că nici nu era nevoie să fie convinsă) să-i ia penisul în gura aceea moale şi frumoasă. Dar acesta era un gând de care trebuia să se îndepărteze pe cât de repede posibil, pentru că era într-adevăr în pericol să-i vină prea repede. Simţea că deja îl lua, l-ar fi făcut de toată jena.
Exact la timp, s-a gândit la ştiri, la faţa primului ministru, Harold Macmillan, înalt, înclinat, ca o morsă, un erou de război, un bătrân tampon – reprezenta tot ce nu avea legătură cu sexul şi era o imagine ideală pentru scopul său de moment. Deficit bugetar, sistarea plăţii, întreţinere a preţului de revânzare. Unii l-au blestemat pentru că a cedat din puterea Imperiului, dar nu avea de ales, cu aceste vânturi de schimbare dinspre Africa. Nimeni nu ar fi primit acelaşi mesaj de la un laburist. Şi tocmai destituise o treime a cabinetul său în „noaptea cuţitelor lungi”. Asta ceruse ceva sânge rece. “Mac Cutitarul”, fusese un titlu, “Macbeth!” un altul. Oameni serioşi s-au plâns că îngropa naţiunea într-o avalanşă de televizoare, de maşini, de supermarketuri şi alte gunoaie. El lăsase oamenii să aibă ceea ce doreau. Pâine şi circ. O naţie nouă, iar acum voia ca noi să ne alăturăm Europei – şi cine putea spune sigur că se înşela?
Restabilit în cele din urmă. Gândurile lui Edward s-au destrămat şi el a redevenit din nou o limbă, chiar vârful ei, în acelaşi moment în care Florence a realizat că nu mai putea suporta. Ea se simţea înfăşurată şi înnăbuşită, se sufoca, era îngreţoşată. Şi auzise un sunet, crescând constant, nu pe trepte, gradat, ci într-un glissando lent şi nu chiar ca de vioară sau vocal, ci o combinaţie între cele două, crescând şi crescând insuportabil, fără a părăsi vreodată gama audibilă, o voce ca de vioară ceva ce se situa chiar la bariera logicului, transmiţându-i ceva urgent în vocale şi în şuierături, într-o modalitate mai primitivă decât comunicarea prin cuvinte. Putea să fi fost în interiorul camerei sau pe coridor sau doar în urechile ei, ca un ţiuit. Se putea ca însăşi ea să fi făcut acel zgomot. Nu îi păsa – trebuia să iasă.
Şi-a smucit capul la o parte şi s-a eliberat din strânsoarea lui. Chiar şi atunci când el a privit-o cu surprindere, cu gura deschisă încă, cu o întrebare începându-se a se forma pe expresia feţei, ea i-a luat mâna şi l-a tras către pat.
Era o aiureală din partea ei, o nebunie, să vrea să fugă din cameră, peste grădini, în jos pe alee, spre plajă, c să stea singură. Chiar şi un singur minut ar fi ajutat-o. Dar simţul datoriei era dureros de puternic şi nu-i putea rezista. N-ar putea suporta să-l dezamăgească. Şi era convinsă că era complet de vină.
Dacă întrega listă de invitaţi la nuntă, rudele şi prietenii apropiaţi, ar fi fost cumva îndesaţi cu ei în cameră, invizibili, să-i vadă, acele suflete i-ar fi luat partea lui Edward şi dorinţelor lui urgente şi de înţeles. Ar fi presupus că ceva nu era în regulă cu ea – şi ar fi avut dreptate.
Ştia de asemenea, că avea un comportament jalnic. Pentru a supravieţui, pentru a scăpa de acest moment oribil, trebuia să pluseze şi să se angajeze la pasul următor pentru a da impresia că îşi dorea asta chiar ea. Actul final nu putea fi amânat la nesfârşit. Momentul se grăbea să o întâlnească, la fel cum ea se îndrepta prosteşte spre acel moment. Era prinsă într-un joc ale cărei reguli nu puteau fi chestionate.
Nu putea scăpa de logica care o făcea să-l conducă, să-l tragă pe Edward de-a lungul încăperii către uşa deschisă a dormitorului şi spre patul îngust cu patru tăblii şi al său placaj alb, neted. Nu avea nici o idee ce avea să facă atunci când se vor afla acolo dar cel puţin acel zgomot îngrozitor încetase, iar în acele câteva secunde cât îi luase să ajungă, gura şi limba redeveniseră ale ei, şi putea să respire şi să redevină ea.
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
Am ales sa traduc citeva pagini (pe care, ma credeti sau nu, le-am ales complet la intimplare) din acest autor laureat al premiului Booker prize. Cartea asta a fost ecranizata de curind, filmul va fi pe ecrane luna viitoare. Dn punctul meu de vedere, am gasit pe alocuri o descriere prea amanuntita dar pina la urma textul m-a prins, scrie interesant, trairile personajelor sint f bune si miza aici e pusa pe intelegerea complet gresita a trairilor ei datorita lipsei de comunicare. In unele locuri o traducere exacta suna complet stupid, la prim ministru de ex o comparatie tradusa exact era „tampon batrin”. De multe ori m-a enervat la culme alegerea cuvintelor, parca fortata. A trebuit sa intervin, cum spun, pt ca in romana suna stupid. Sint curios daca in romana a fost deja tradusa ca e aparitie mai veche.
Pentru cine e curios, textul in original e inserat in continuare:
With his free hand he tried to gather up the wine bottle and the half-full glasses, but that was too difficult and distracting–the glasses bulged against each other, causing the stems to cross in his hands and the wine to spill. Instead he seized the bottle alone by the neck. Even in his exalted, jittery condition he thought he understood her customary reticence. All the more cause for joy then, that they faced this momentous occasion, this dividing line of experience, together.
And the thrilling fact remained that it was Florence who had suggested lying on the bed. Her changed status had set her free. Still holding her hand, he came round the table and drew near to kiss her. Believing it was vulgar to do so holding a wine bottle, he set it down again.
“You’re very beautiful,’ he whispered.
She made herself remember how much she loved this man. He was kind, sensitive, he loved her and could do her no harm. She shrugged herself deeper into his embrace, close against his chest, and inhaled his familiar scent, which had a woody quality and was reassuring.
‘I’m so happy here with you.’
‘I’m so happy too,’ she said quietly.
When they kissed she immediately felt his tongue, tensed and strong, pushing past her teeth, like some bully shouldering his way into a room. Entering her. Her own tongue folded and recoiled in automatic distaste, making even more space for Edward. He knew well enough she did not like this kind of kissing, and he had never before been so assertive. With his lips clamped firmly onto hers, he probed the fleshy floor of her mouth, then moved round inside the teeth of her lower jaw to the empty place where three years ago a wisdom tooth had crookedly grown until removed under general anaesthesia. This cavity was where her own tongue usually strayed when she was lost in thought. By association, it was more like an idea than a location, a private, imaginary place rather than a hollow in her gum, and it seemed peculiar to her that another tongue should be able to go there too. It was the hard tapering tip of this alien muscle, quiveringly alive, that repelled her. His left hand was pressed flat above her shoulder blades, just below her neck, levering her head against his. Her claustrophobia and breathlessness grew even as she became more determined that she could not bear to offend him. He was under her tongue, pushing it up against the roof of her mouth, then on top, pushing down, then sliding smoothly along the sides and round, as though he thought he could tie a simple up-and-over knot. He wanted to engage her tongue in some activity of its own, coax it into a hideous mute duet, but she could only shrink and concentrate on not struggling, not gagging, not panicking. If she was sick into his mouth, was one wild thought, their marriage would be instantly over, and she would have to go home and explain herself to her parents. She understood perfectly that this business with tongues, this penetration, was a small scale enactment, a ritual tableau vivant, of what was still to come, like a prologue before an old play that tells you everything that must happen.
As she stood waiting for this particular moment to pass, her hands for form’s sake resting on Edward’s hips, Florence realised she had stumbled across an empty truth, self-evident enough in retrospect, as primal and ancient as danegeld or droit de seigneur, and almost too elemental to define: in deciding to be married, she had agreed to exactly this. She had agreed it was right to do this, and have this done to her. When she and Edward and their parents had filed back to the gloomy sacristy after the ceremony to sign the register, it was this they had put their names to, and all the rest–the supposed maturity, the confetti and cake–was a polite distraction. And if she didn’t like it, she alone was responsible, for all her choices over the past year were always narrowing to this, and it was all her fault, and now she really did think she was going to be sick.
When he heard her moan, Edward knew that his happiness was almost complete. He had the impression of delightful weightlessness, of standing several inches clear of the ground, so that he towered pleasingly over her. There was pain-pleasure in the way his heart seemed to rise to thud at the base of his throat.
He was thrilled by the light touch of her hands, not sovery far from his groin, and by the compliance of her lovely body enfolded in his arms, and the passionate sound of her breathing rapidly through her nostrils. It brought him to a point of unfamiliar ecstasy, cold and sharp just below the ribs, the way her tongue gently enveloped his as he pushed against it. Perhaps he could persuade her one day soon–perhaps this evening, and she might need no persuading–to take his cock into her soft and beautiful mouth. But that was a thought he needed to scramble away from as fast as he could, for he was in real danger of arriving too soon. He could feel it already beginning, tipping him towards disgrace.
Just in time, he thought of the news, of the face of the Prime Minister, Harold Macmillan, tall, stooping, walrus-like, a war hero, an old buffer–he was everything that was not sex, and ideal for the purpose. Trade Gap, Pay Pause, Resale Price Maintenance. Some cursed him for giving away the Empire, but there was no choice really, with these winds of change blowing through Africa. No one would have taken that same message from a Labour man. And he had just sacked a third of his cabinet in the ‘night of the long knives’. That took some nerve. Mac the Knife, was one headline, Macbeth! was another. Serious-minded people complained he was burying the nation in an avalanche of TVs, cars, supermarkets and other junk. He let the people have what they wanted. Bread and circuses. A new nation, and now he wanted us to join Europe, and who could say for sure that he was wrong?
Steadied at last. Edward’s thoughts dissolved, and he became once more his tongue, the very tip of it, at the same moment that Florence decided she could take no more. She felt pinioned and smothered, she was suffocating, she was nauseous. And she could hear a sound, rising steadily, not in steps like a scale, but in a slow glissando, and not quite a violin or a voice, but somewhere in between, rising and rising unbearably, without ever leaving the audible range, a violin-voice that was just on the edge of making sense, telling her something urgent in sibilants and vowels more primitive than words. It may have been inside the room, or out in the corridor, or only in her ears, like a tinnitus. She may even have been making the noise herself. She did not care–she had to get out.
She jerked her head away and pushed free of his arms. Even as he stared at her in surprise, still open-mouthed, a question beginning to form in his expression, she seized his hand and led him towards the bed.
It was perverse of her, insane even, when she wanted to run from the room, across the gardens and down the lane, onto the beach to sit alone. Even one minute alone would have helped. But her sense of duty was painfully strong and she could not resist it. She could not bear to let Edward down. And she was convinced she was completely in the wrong.
If the entire wedding ensemble of guests and close family had been somehow crammed invisibly into the room to watch, these ghosts would all side with Edward and his urgent, reasonable desires. They would assume there was something wrong with her, and they would be right.
She also knew that her behaviour was pitiful. To survive, to escape one hideous moment, she had to raise the stakes and commit herself to the next, and give the unhelpful impression that she longed for it herself. The final act could not be endlessly deferred. The moment was rising to meet her, just as she was foolishly moving towards it. She was trapped in a game whose rules she could not question.
She could not escape the logic that had her leading, or towing, Edward across the room towards the open door of the bedroom and the narrow four-poster bed and its smooth white cover. She had no idea what she would do when they were there, but at least that awful sound had ceased, and in the few seconds it would take to arrive, her mouth and tongue were her own, and she could breathe and try to take possession of herself.”
Eu am citit varianta publicată de Polirom. A fost OK. Puțin dezamăgit totuși, după ce am citit „Amsterdam”, „Solar”, „Câinii negri”, „Durabila iubire”. E atent la detalii McEwan. Preocupat de psihologia personajelor. Un stil plăcut, direct.
Da, ce mult se traduce in Romania.. nu am facut search ca lumea asa ca nu am stiut ca si asta fusese. As fi curios sa citesc traducerea altuia la paginile astea, pun pariu ca suna cu totul altfel. Mi s-a parut un chin traducerea, Bukowski de ex e mult mai usor de tradus.
Și traducătorul, la rândul lui, trebuie să fie un scriitor, altfel s-ar pierde fermecul scrisului prin traducere. Dinamic joc, cel al limbii, care pătrunde cu obstinență pretutindeni, și evadarea sporadică din acest joc. Reușită traducere, reușit text, citit cu bravadă până la capăt! Îmi pun întrebarea care ar fi continuitatea acestuia… :)
Merci, Adrian!