Ultimul avatar al lui Apollo Ph.

În biroul de vânzări al companiei Aegean Windows & Doors aerul condiționat și calculatoarele zumzăie ca niște bondari. Pe un rastel aflat la vedere, în dreapta intrării, pliantele noilor modele de uși de intrare din seria Nantes, cu arcade gotice încadrate de muluri proeminente și vitralii multicolore, iau ochii oricărui client care trece pragul reprezentanței. Cu o senzație de foame veșnic amânată în stomac, dispecerul Nickos Barberis tastează cu dexteritate ultimul contract, în timp ce, în paralel, întreține o conversație dezlânată cu colegul său de birou. Demo Phillipe, contabilul companiei, urmărește plictisit știrile financiare ale zilei de pe internet, pe care le comentează cu voce scăzută.
Luna iunie e pe sfârșite și niciunul din cei doi nu și-a luat concediu încă. Sezonul de vârf în activitatea de construcții este în toi. Barberis nu și-ar lăsa afacerile baltă spre a lenevi în hamac, cu o bere în mână, pitit prin cine știe ce insulă obscură, deși jinduiește în adâncul inimii la asta, în vreme ce Demo, ca toți contabilii din lume, și-a modelat ritmurile vitale în concordanță cu ciclurile anului financiar. Acum urmează perioada aceea delicată, închiderea de trimestru, așa că nici vorbă nu poate fi despre niciun fel de vacanță. Vom vedea ce va mai fi abia peste două săptămâni, după depunerea declarațiilor la Administrația fiscală. Dar tare-ar mai fi bun un week-end la pescuit, undeva în munți, cu cortul!
̶ Anchetă la vârf în industria textilă. Un nou caz de îmbolnăvire cu germeni patogeni în spitalele grecești. Sănătatea, încotro? Auzi, Nicky, ăștia se întreabă încotro merge sănătatea. Tu știi încotro te duci când pleci de la serviciu?
Lui Demo îi face plăcere să-și tachineze uneori colegul, în anumite limite. Fără să întindă prea mult coarda, căci șeful câteodată devine imprevizibil. Cei doi tineri își împart același birou de doi ani de zile, de când Aegean W&D S.R.L. și-a închiriat un spațiu în clădirea din Aspropyrgos 14, Atena, timp în care fiecare dintre ei s-a obișnuit pe deplin cu tabieturile celuilalt. Către sfârșitul programului, discuțiile dintre cei doi bărbați intră încet – încet în zona loisirului, gândul fiecăruia îndreptându-se către odihnă și distracție. Mai ales acum, în perioada premergătoare concediilor.
Sună unul dintre cele două telefoane mobile aflate pe masa lui Barberis. Acesta îl ridică, citește numele apelantului și, după ce înghite ce avea în gură, preia convorbirea cu un entuziasm prudent.
̶ Kalimera, Valdez! Nick își ascunde jumătatea de covrig din care mușcase sub pupitru, pe planșeta culisantă a tastaturii și, ținându-și telefonul strâns între umăr și ureche, mătură în pumn firimiturile de pe masă cu dosul palmei. Tocmai mă gândeam la tine, chiar voiam să te sun eu. Am de transportat și de montat o ușă de intrare cu vitraliu și o fereastră cu termopan, tocmai la Thira, Santorini. Te bagi? Te bagi, că tu te bagi în orice rahat. Nu ești tu transportatorul meu cel mai de încredere? Da, bă, ușa e din alea cu geam grafic, seria Nantes. Cu trandafiri și orhidee. I-am spus clientului că nu vreau să aleg eu modelul în locul lui, că s-ar putea să nu ne nimerim la gusturi, dar el insistă. Da, banii ramburs peste șapte zile. Faci și tu o plajă. Lemn de stejar. Nu, banii pe montaj ramburs, prin curier, ți-am mai spus o dată. Mersi. Atenție la geamuri, că-s cinci sute de euro bucata. Numai termopanul. Aștept decizia ta. Kalimera!
Nickos trântește telefonul pe masă, bachelita scoate un sunet dogit. Se întoarce cu fața către colegul Phillipe, încercând să-l scoată din apatia lui.
̶ Omul acesta am impresia că e foarte atașat de latura materială a vieții. Nu mai poate intra în casă dacă n-are flori pe ușă. Ușa lui trebuie să fie numai din stejar natural. Auzi, lemn natural! Alo, balamucul! Păi, Philo, eu intru pe ușa mea de acasă, din MDF furniruit și fără flori, bine-mersi. Nu știu, zău, încotro se duce lumea.
̶ Lasă, măi, Nicky, încearcă Demo să-și mai calmeze colegul, că apetența grecului pentru lux ne scoate țara din criză.
̶ Apetența neamului prost. Da, aici ai dreptate. Mai vrei cafea? Uite, bă, Philo, fiindcă tot veni vorba, mă tot pistonează tâmpitul ăsta pe Facebook. Clientul din Santorini, despre el vorbesc. Cică mă cunoaște de când eram mic.
̶ Serios? Și tu nu-ți mai aduci aminte de el? Cum te-a găsit?
Barberis strâmbă din buze și ridică din umeri. Unii, inclusiv Demo, ar putea crede despre el că-i superficial, agitat, ba uneori chiar își iese din pepeni, dar adevărul este altul: pur și simplu nu are timp să-și bată capul cu toate nimicurile. Dacă ar căuta să-i scarmene între coarne pe toți proștii, unde ar ajunge?
̶ Aici e un mare mister. Cică mă știe de când eram copil și mă jucam cu cocoșelul în nisip. Dar chestia ciudată știi care este? Că omul acesta într-adevăr cunoaște lumea din satul meu natal de pe vremea aia. O știe și pe tanti Silica.
̶ Stai așa, că m-ai lăsat în ceață, face Filippe nedumerit. Cine-i tanti Silica?
̶ Tița Silica, femeia care ținea o brutărie la noi în sat, de la care cumpăram eu pâine. Așa i se zicea. Eu și uitasem de tița Silica, eram prea mic, dar acum mi-am adus aminte cum mă striga maică-mea: Nicky, ia de-aici o drahmă și fugi la tița Silica de cumpără o pâine. Mamă, mamă, ce pâine bună se făcea pe vremea aia! Era neagră, rotundă, cu coaja dulce și o mâncam jumătate până acasă.
̶ Păi, cere-i și tu o poză, poate-ti aduci aminte cine este.
̶ Bă, să știi că i-am cerut, acesta-i primul lucru pe care l-am făcut. Tot nu-mi aduc aminte de el. Zice că stă în Santorini, pe lângă Thira. Nick stă câteva clipe cu ochii în zare, pierdut. În fine, nu contează, adaugă, revenindu-și.
Se foiește de câteva ori în scaunul ergonomic.
— Ai terminat raportul de producție pe luna iulie? Cât ies salariile?
— Nu încă. Îl termin și-ți spun după aceea.
Telefonul sună din nou.
̶ Sper să iasă mai bine decât luna trecută, am vândut în prostie, zice către Philippe, acoperind cu mâna receptorul. Continuă apoi, adresându-se interlocutorului din telefon:
— Alo! Alo! Domnule dragă, v-am comunicat oferta pe email, în urmă cu cinci minute. Cinci mii de euro. Avansul de cincizeci la sută, după care în douăzeci și patru de ore aveți marfa acasă. În cont sau cash, nu primim cecuri. Restul la livrare, ramburs. O clipă, mă scuzați, sună celălalt telefon. Nick ridică celălalt telefon mobil care suna și zbârnâia cu nerăbdare în stânga lui.
̶ Bă, Valdez, da’ cât vrei tu pentru montat o ușă? Ei, dacă clientul îți dă, e treaba lui, dar nu-mi cere mie cinci sute de euro înainte. Dacă spargi vreun geam? Ți-am spus că la Thira, în Santorini. Nu vrei? Lasă, că găsim noi pe altcineva, e foame mare, să știi. Mai gândește-te. Mai du-te-n pix!
Trântește mobilul cu zgomot pe masă. Telefonul tace.
— Auzi, bă, zice Nick în culmea enervării către Philo, după ce termină discuția, ce vrea boul de Valdez, cică să-i dau eu de la mine banii pe montaj, că el nu pleacă la Santorini fără bani în buzunar. Să aștepte!
Alo, am revenit, kyrie mou, zice, adresându-se interlocutorului de la celălalt telefon, lăsat în standby, mă scuzați, vorbeam cu un colaborator mai idiot. Unde rămăsesem? Aha, da, v-am trecut și numărul de cont în ofertă. Da, TVA-ul este inclus. Bine, kyrie Apollo, dacă insiști, o să trecem să ne tutuim. Dar să nu crezi că asta implică vreo reducere de preț! Mă mai gândesc dacă să vin eu sau o să vă trimit pe altcineva pentru montaj. Oricum ar fi, mâine o să ai marfa acasă și o persoană care să îți monteze lemnăria. Cele bune!
Închide conversația.
– Bă, Philo, fii atent: neamu’ meu, ăsta de zice că mă cunoaște de când eram mic, știi ce vrea? Nici mai mult, nici mai puțin, decât să vin eu însumi să-i montez tâmplăria. Cică nu are încredere în nimeni altcineva. Nick scoate covrigul de sub birou și mușcă din el, ținându-și palma stângă căuș în fața gurii. Detestă firimiturile. Ca și cum m-ar cunoaște câtă meserie știu. Auzi, continuă el după o clipă de reflecție, știi că e o idee bună? Îmi iau rulota și plec la Santorini două săptămâni. Nu mai vreau să știu de nimic. Nu vii și tu? După ce bagi salariile pe card, firește.
̶ Aș veni, să știi că mi-ar place. Dar nu putem pleca amândoi odată. Tu fii atent să nu te tragă-n țeapă, o fi vreun șarlatan. Cum zici că-l cheamă?
̶ Apollo. Mi-a dat adresa exactă de livrare. Nu știu dacă să mă duc. Totuși, e cam prea departe. Mă mai gândesc până mâine.
Nick Barberis își strânge hârtiile de pe birou și, după o scurtă strângere de mână, iese afară în soarele orbitor al după-amiezii. După câțiva pași își scoate șapca de pe cap, deja udă de transpirație și începe să-și facă vânt cu ea. Merge zgâindu-se la vitrine, uitându-se la imaginea lui reflectată peste ceasuri elvețiene și manechine cu pantaloni călcați la dungă. „De-aș găsi mai repede o frizerie, se gândește, vreau să mă tund la zero, nici un milimetru de păr nu mai suport pe cap! Cine-o fi individul ăsta, Apollo? Și de unde mă cunoaște?”
Se oprește în fața unui automat de sucuri, bagă o monedă și alege o cutie de suc galben. Cutia, rece ca gheața și înrourată, se rostogolește cu un sunet înfundat până în palma lui. Repetă în minte regula deschiderii capacului: degetul mare în mijloc, cu arătătorul tragi de inel. Trage cu sete. Pe cutie, înainte să o ducă la gură, vede schița insulei Santorini, inconfundabila insulă spartă de erupția vulcanică. Trei palmieri umbresc numele băuturii carbogazoase, scris cu litere ultramarin pe fond galben: portocaladda santorini. Lasă lichidul înțepător să-i danseze o clipă pe limbă și sub cerul gurii, având grijă să nu deranjeze dinții, uneori sensibili la rece, și înghite. Bună.
După colț vede și frizeria. Aerul condiționat, curățenia, mirosul dulceag al loțiunilor și discuțiile amuzante despre politică, fotbal și femei fac din frizerii unele din localurile acelea în care intră cu plăcere. Ia loc lângă o măsuță și pescuiește o revistă glossy în care se arăta cât de deșteaptă este cutare fătucă de la televizor. O aruncă enervat. Lângă ea, ziarul de azi. Pe prima pagină, în chenar gros, roșu, îi atrage atenția articolul de fond, care sună a reclamă mascată:

INSULA SANTORINI, RAIUL PE PĂMÂNT

Ușor intrigat de insistența cu care insula se vâră în viața lui, parcurge cele câteva paragrafe ale articolului, care se străduiesc să facă o prezentare cât mai îmbietoare a istoricului și geografiei locurilor. Până la urmă poate mă duc totuși mâine în blestemata asta de Santorini, își zice în sinea lui. Încarc marfa dimineață, iau feribotul și spre seară sunt la client. Firește, voi mă voi caza la el și voi vizita după aceea viața de noapte a insulei. A doua zi am tot timpul să-i montez ușa. Poate că nu se va supăra patronul frizeriei dacă am să iau ziarul ăsta cu mine, harta asta o să-mi fie de mare ajutor.
Unul dintre frizeri, eliberat, îl cheamă pe un scaun. La obișnuita întrebare: cum să fie? răspunde scurt:
̶ Zero.
Frizerul zâmbește, ia mașina cea mai mare, o turează în viteza maximă și o înfige în chica umedă de transpirație a lui Nick. Ceafa dezgolită primește cu satisfacție răcoarea zilei.
̶ Cald tare, nu? La ora asta nu-i de ieșit pe stradă, începe frizerul obișnuita conversație profesională despre vreme.
̶ Daaa…
̶ Ia zi: ai fost vreodată la Santorini?
̶ De ce mă întrebi? Nick se crispează de neplăcere și strânge mai tare ziarul făcut sul. Imposibil ca acesta să-i fi atras atenția frizerului.
̶ Nici eu nu știu ce mi-a venit să zic asta. Mi-a scăpat așa, pur și simplu. Dacă stau să mă gândesc, eu n-am fost niciodată. Și nici nu cred că o să am ocazia să mă duc.
Nick tace, încordat, uitându-se țintă la ecranul televizorului agățat în perete, pe care se derulează, fără sonor, o emisiune Discovery.
̶ Nici eu n-am fost. Dar precis că mâine voi fi nevoit să mă duc. Frizerul mai răspunde ceva, dar cuvintele lui trec pe lângă urechile lui Nick fără ca acesta să le mai dea atenție. Tace până la sfârșit, plătește și se îndreaptă spre ieșire, fără niciun cuvânt. Când ajunge la ușă, mai întoarce odată capul spre televizor: imaginile din avion dezvăluie din cer craterul spart al insulei din Mediterana, despre care unii cred că ar fi locașul scufundatei Atlantide: insula Santorini…
Noaptea a trecut cu mare greutate. Nick Barberis s-a tot foit în așternut, chinuit de incertitudini și presimțiri negre. Se părea că întreg universul a conspirat pentru ca el să meargă în Santorini, cu toate că din insula asta destul de îndepărtată nu a mai primit niciodată vreo comandă de tâmplărie. Până acum…
A doua zi la ora șapte dimineață ușa de intrare cu trandafiri gravați și fereastra dublă cu geam termopan sunt încărcate în camionetă. Nick Barberis aruncă o geantă de scule în torpedou și se așează la volan. La ora nouă este la debarcader în Pireas. Peste încă două ceasuri feribotul se leagănă pe apele albastre și calme ale Mediteranei. Cu o sondă cu cafe frape în față, Nick studiază harta insulei Santorini, pe puntea vasului. Identifică adresa clientului, strada și numărul, verifică mapa cu documente: factura, avizul de însoțire a mărfii, toate sunt în regulă. Philo, contabil conștiincios ca întotdeauna! Nick zâmbește aducându-și aminte de discuția de ieri de la birou.
̶ Unde ai copilărit, Nick? A încercat Demo să-l descoasă, după ce discuția dintre ei începuse să lâncezească. Din câte povestești, îmi imaginez că undeva într-un sat de munte, în care mai dăinuie încă viața tradițională.
̶ Foarte adevărat, Philo. M-am născut la poalele muntelui Olimp, într-un sat numit Litochoro. Chiar lângă noi era o bază militară, și aproape în fiecare zi mă zgâiam la soldații care ieșeau la antrenamente, sus pe munte, echipați ca pentru război.
̶ Atunci, cum se face că nu ai urmat o carieră militară, ci te-ai făcut inginer? Cumva ai urmat exemplul tatălui tău?
̶ Din păcate, a răspuns Barberis cu o undă de mânie în glas, tatăl meu nu a considerat de demnitatea lui să aibă grijă de mine și de mama. Ne-a părăsit când încă nu împlinisem doi ani, așa că nu mi-l mai amintesc. Și, pe undeva, nici nu regret că nu l-am cunoscut pe ticălos. Mama a murit și ea pe când aveam vreo zece ani. Bunicii mei din partea mamei au suplinit însă cât se poate de bine lipsa unei familii adevărate.
Nick se lasă cuprins de amintiri și nici nu bagă de seamă trecerea timpului. Către orele patru după-amiază deja pătrund în apele interioare ale insulei Santorini. Pe pantele abrupte ale muntelui, casele albe ale Thirei strălucesc în lumina după-amiezii. În depărtare, Akrothiri, Megalochori și Imerovigli se înșiră suspendate pe coastele abrupte ale muntelui. La Megalochori, chiar deasupra stâncii, acolo este adresa lui. Îndată ce feribotul acostează, Nick se urcă la volanul camionetei, programează GPS-ul și pornește pe străduțele care urcă din port către interiorul insulei. În cincisprezece minute găsește adresa: o căsuță pe fruntea stâncii, cu intrarea din spate, unde este și o mică grădiniță cu leandri. Parchează mașina în curticică și bate în ușă cu ciocănelul din fier forjat care închipuie o labă de leu. Nu primește însă niciun răspuns. Apasă clanța și ușa se deschide fără niciun efort, introducându-l într-un hol întunecat. O a doua ușă, chiar în fața intrării, este întredeschisă. Ciocănește, și cum nimeni nu răspunde, o deschide și pe aceasta larg și pătrunde într-o cameră sărăcăcios mobilată.
Încastrată în peretele scorojit din față, prin tencuiala căruia se întrevede zidăria de gresie și tuf vulcanic, o unică fereastră stă larg deschisă, dezvăluind o vedere panoramică spre coasta opusă a insulei. În stânga ferestrei este un vechi pian vertical, lucrătură veche în lemn de arțar, cu o frumoasă culoare vișinie, pe care stă sprijinită o fotografie de familie în sepia. Un mic birou având telefon cu fir stă chiar sub fereastră. Remarcă îndată dușumeaua din scândură de stejar, încă rezistentă, dar dispusă perpendicular pe direcția ochiului, și nu către fereastră, cum ar fi fost recomandat.
– Spune-mi, tinere, ce se vede pe fereastră?
Nickos tresare. În dreapta ferestrei observă atunci fotoliul îmbrăcat în piele de culoarea vișinei putrede, în care stă un bătrân a cărui barbă albă, ce se revarsă în bucle generoase peste piept, îi conferă o nobilă înfățișare biblică. Nick străbate din doi-trei pași încăperea și se apleacă cu grijă peste pervaz, pipăind cu mâini profesioniste lemnul. Observă imediat porii galeriilor săpate de insecte, vopseaua scorojită, holțșuruburile care voiau să cadă ca niște măsele cariate din lemnul putred. Aruncă o scurtă privire, mai mult cu coada ochiului, către hăul care se cască în jos, imediat sub fundațiile casei, sub stâncă, până jos la buza mării. De partea cealaltă a golfului, o coastă de munte tixită până sus de case albe, multe case, unele deasupra celorlalte.
Vede talazurile sfărâmându-se de baza stâncii.
– Marea. Și de partea cealaltă, Thira.
̶ Nu acolo, uită-te în jos. Ce e acolo?
Bătrânul din fotoliu își cască ochii goi, acoperiți de albeață, sorbind cu aviditate orice părere de rază de lumină. Degetele noduroase, deformate de artrită, cu unghiile netăiate, zgârie cotierele fotoliului din piele vișinie, în încercarea zadarnică de a se ridica.
̶ Prăpastie. E mult tare până jos, tataie!
̶ Aruncă-mă! Aruncă-mă pe geam!
Nick Barberis se retrage un pas înapoi din fața ferestrei și îl privește cu suspiciune pe client. Bărbatul din fața lui pare să aibă peste suta de ani, dacă judecai după barba de un alb imaculat, nepieptănată, care se revarsă în falduri buclate peste piept. Are ceva agresiv, o agitație morbidă și frenetică care se citește pe figura lui osoasă, aureolată de un păr zburlit, pe care o banderolă legată deasupra frunții încearcă întrucâtva să-l mai disciplineze. Gândul că a bătut cinci sute de kilometri pe uscat și pe mare ca să dea ochii cu un psihopat îi fulgeră prin minte. „Cum naiba de am picat în plasă? Trebuia să̶mi dau seama, gândește. Toate indiciile conduceau către concluzia asta: ceva necurat e la mijloc…”
̶ Kalimera, kyrie Apollo, face Nick prudent, după un scurt răgaz, cât să-și revină din surpriză. Bine te-am găsit. Marfa este la ușa ta, și pot să mă apuc de lucru deîndată ce îmi confirmi restul de plată.
̶ Ești acel Nickos Barberis, născut în Litochoro?
̶ Da… de unde știi?
̶ Pe mama ta o cheama Dafne, nu? Nick rămase fără cuvinte.
̶ Cum de știi asta… și cine ești dumneata?
Bătrânul nu răspunde pe loc. Își mângâie cârlionții bărbii cu degetele noduroase și indică, apoi, în direcția aproximativă a pianinei:
̶ Fotografia de pe pian… mai e acolo, nu? O recunoști pe femeia aceea din poză?
Nick se apropie și ia în mâini poza înrămată, îngălbenită de vreme. Recunoaște, mai bine zis ghicește în fotografia aceea îngălbenită chipul mamei sale, Dafne Karagounis, mai tânără față de cum și-o amintește el, pe vremea când era doar o copilă de vreo zece – unsprezece ani, cu părul împletit în codițe și purtând o cămășuță albă, largă, strânsă în talie cu un șnur. La stânga și la dreapta ei, așa cum era moda vremii, sunt mama și tatăl ei, în poziții sobre, înțepenite.
̶ E mama! Și lângă ea, bunicul și bunica! Barberis îl privește dintr-odată cu suspiciune pe ciudatul său client. Devine tot mai intrigat de noua întorsătura pe care o iau lucrurile. De unde ai fotografia asta?
̶ Imi o pateras sou! Eu sunt tatăl tău!
̶ Și vrei să cred asta, pentru că ai o fotografie de-a mamei, când era mică? Barberis se înfoaie ca un curcan, gata să sară la gâtul adversarului. Tataie, nu ești cam bătrân ca să te dai tatăl meu, nu crezi? Câți ani ai? O sută? O sută zece?
Bătrânul își duce mâna cu degetele tremurând la piept, în încercarea de a-și strânge un fular imaginar în jurul gâtului. Pielea flască îi atârnă în pliuri suprapuse între cele două tendoane reliefate proeminent, ca niște cabluri de tramvai.
̶ Nickos Barberis, geme el, eu nu sunt ceea ce par a fi. Nu sunt un hodorog neputincios. E drept, o conjunctură nefavorabilă mă obligă să stau acum în fața ta aici, în postura asta, nedemnă, dar situația asta se va schimba curând. Pentru că eu, deși n-o să-ți vină să crezi, sunt un zeu. Eu sunt Apollon din Olimp, zis și Phebus, adică strălucitorul, cunoscut și ca Helios, sau soarele din cer. Bătrânul își drege glasul hârâit, în timp ce cuvintele îi ies din gură un pic șovăielnic, din cauza danturii incomplete. Nu par, așa-i?
̶ Că bine zici! Dar azi, medicamentul l-ai luat?
̶ Eu sunt stăpânul… moșul își drege din nou vocea răgușită și tușește gros, expectorând o pungă galbenă de mucus pe care o scuipă jos, pe podea – eu sunt stăpânul muzelor. Ale mele sunt muzica și poezia, și teatrul, și dansul, toate. Și instrumentele muzicale, tot eu le-am inventat. Mă crezi nebun, așa-i? Dar am să te conving îndată că nu sunt impostor.
̶ Lasă… stai liniștit, te cred. Nickos își dă rucsacul jos din spate și îl deschide, scoțând din el cele câteva pagini protejate într-o țiplă. Uite, aici contractul și factura. Aș vrea să mă apuc mai repede de treabă, cu voia ta.
̶ Pe vremuri eu cântam la liră, continuă mumia vorbitoare fără să ia în seamă întreruperea, dar instrumentul acesta nu se mai găsește astăzi pe nicăieri. Așa că mi-am făcut cu mâna mea acest pian. Ajută-mă te rog să ajung la el. După cum vezi, sunt orb. Și nu mă pot ridica de jos. Reumatismul…
Nick împinge cu ușurință fotoliul în fața pianului. Omul care își spune Apollon din Olimp pipăie clapele pianului cu evidentă dragoste.
̶ De când nu l-am mai atins… pianul, vezi tu, naște cea mai divină muzică. Printre muritorii de rând se zice că muzica înalță sufletul în cele mai abstracte și divine sfere. Dar muritorii încă nu au ascultat acest pian! Făcut de însăși mâna mea, pianul acesta nu-i unul obișnuit, e un pian ceresc. Muzica lui divină smulge sufletul din om și-l duce sus de tot, de unde nimeni dintre oameni nu s-a întors vreodată.
Bătrânul își ridică mâna stângă până la nivelul inimii, cu oarecare greutate, icnind de durere. O singură lovitură pe nota cea mai gravă face aerul din încăpere să vibreze în mod straniu. Nick simte deodată un nod în gât și nevoia subită de a se sprijini de speteaza fotoliului.
̶ Noi, zeii, continuă Apollo cu o însuflețire nouă în glas, suntem nemuritori doar cu sufletul. Prin mijlocirea metempsihozei, a transmigrației sufletelor, spiritul nostru cutreieră veacurile, schimbându-și periodic trupul ca pe o haină. Legendele pe care le știe lumea despre noi, zeii din Olimp, pe care vi le-a spus Homer, sunt numai prostii. Eu le-am inventat. Pentru că eu am fost Homer. Eu am fost și Platon, o mie de ani după aceea. Eu, prin gura lui, v-am povestit despre Atlantida. Aici a fost, chiar aici, unde suntem noi acum, în Santorini. Noi, olimpienii, luăm trupul unui muritor și-l purtăm până când îmbătrânește, și atunci suntem nevoiți să trecem în trupul unui tânăr. Dacă n-am găsi la timpul potrivit pe cine trebuie, sau omul acela moare într-un accident, murim și noi odată cu el. Deja foarte puțini am mai rămas, din câți au fost. Nici Zeus nu mai e, nici… Afrodita… doar eu și Ares, ticălosul.
Olimpianul suspină și își șterge o lacrimă din colțul ochiului. E din cauza conjunctivitei, zice, e normală la anii mei. E din ce în ce mai greu de găsit un succesor, continuă el, oamenii sunt tot mai indiferenți și mai neîncrezători. Și duc, de la un timp, o viață plină de desfrâu, de violență și mulți consumă droguri. Nu aș putea să locuiesc în astfel de trupuri. Eu însă m-am gândit la asta, știam ce va urma, din cauză că am darul clarviziunii.
Da, eu am fost prevăzător. Tu ești copilul meu, ești rodul dragostei adevărate dintre mine și mama ta, blânda și iubitoarea Dafne Karagounis din Litochoro, și am vegheat asupra ta tot timpul, fără ca tu să știi nimic. Am fost alături de tine până ce ți-ai desăvârșit educația, te-am atras către o carieră inginerească și m-am îngrijit să-ți faci o afacere prosperă. Am vegheat să nu duci lipsă de nimic, așa ca să nu poți avea niciun motiv vreodată să mă învinuiești. Nu, totul este îndeplinit cu mare dreptate și înțelepciune.
La momentul potrivit, când am simțit că se apropie sfârșitul trupului pe care îl port acum, te-am chemat ca să facem schimbul de haine. Știi la ce mă refer. Încă o dată, tu nu ai niciun motiv să te consideri nedreptățit. Ești ceea ce ești numai datorită mie. Dar să lăsăm vorbăria asta fără rost. Timpul a sosit. N-o să te doară absolut deloc. Doar câteva strofe și arpegii și muzica sferelor va însoți sufletul tău până în câmpiile înnegurate ale lui Hades și înapoi. Dar n-o să mori, stai liniștit, nu! Te vei întoarce foarte repede și te vei trezi în trupul meu bătrân, în vreme ce eu mă voi întoarce în trupul tău. Și ce excursie de neuitat vom face amândoi!
E nebun cu acte în regulă, își zice Nick, și ridică receptorul telefonului de sub pervaz, cu gândul să formeze numărul pentru situații de urgență. În clipa aceea din pian încep să iradieze niște acorduri muzicale care pătrund ca un stilet până la despărțitura sufletului de trup. Nici nu se termină bine ecourile arpegiilor și Nick își pierde cunoștința și cade pe dușumea, lăsând telefonul să se legene inert la capătul firului.
Nu știe cât timp a zăcut acolo jos, nici nu își dă seama cum se face că, atunci când se trezește, are surpriza să constate că stă, de data asta, în fotoliu. Are mintea limpede, își simte mâinile și picioarele cu o intensitate nouă și ciudată, dar în ochii larg deschiși abia dacă îi pătrunde o zare palidă de lumină, un fel de ceață groasă. Vrea să strige, dar din gât îi ies numai niște horcăituri aspre care îi rănesc traheea. Vrea să se ridice, dar mușchii moi nu-l ascultă. În fața lui, pianul tăcut, cu clape care desenează o misterioasă scară cu trepte sidefii și negre. Pare o prostie, îi trece prin minte, dar totuși…
În dreapta lui aude un foșnet ușor. Sub receptorul telefonic atârnat în cablu, care mai oscilează încă o dată sau de două ori, foarte slab, pentru a rămâne după aceea nemișcat, umbra unui bărbat care se ridică încet de pe dușumea se materializează din cețurile lăptoase. Se sprijină mai întâi cu palmele și cu genunchii în podea, apoi își îndreaptă spinarea și capul. Nick îl urmărește surprins și i se pare că trăsăturile vagi care se compun în ceață îi amintesc de cineva, acel chip l-a mai văzut cu siguranță undeva, cândva, îi este foarte familiar. Apoi, ca într-o străfulgerare, își amintește cum umbra lui i s-a desprins din trup și i-a fost condusă, fără putință de împotrivire, într-un ținut întunecat. Oriunde privea, ajuns acolo, nu putea să vadă decât același întuneric deplin, fără margini și fără conținut. El singur, cu conștiința lui, cu gândurile lui umpleau întregul univers, un univers amar, fără speranță de scăpare. Eu sunt, își zicea ca un ecou, fără încetare, eu sunt moartea veșnică.
O eternitate i s-a părut lui Nickos că a zăbovit în Hades. Totuși, când a revenit, telefonul încă se mai legăna în fir. N-am mai cântat în viața mea la un pian… ce-ar fi dacă…?
Nick pipăie cu timiditate clapele și parcă un magnet tainic îi atrage degetele, unul câte unul, în locul potrivit. Nu face mai mult de trei acorduri în terță majoră, căci se trezește buimac în genunchi, încercând să se ridice de pe jos. Ușa se deschide brusc în fața lui iar Demo Philippe pătrunde în încăpere, cu un rucsac în spate.
̶ Mai este loc și pentru mine? Hei, dar ce faci acolo pe jos, te-ai apucat să repari și dușumeaua asta putredă? M-am hotărât să vin să te ajut, zice el, râzând cu gura până la urechi.
̶ Este, este, dar cu o singură condiție: ajută-mă să aruncăm pianul ăsta peste geam! Dintr-un salt, Nick se repede și trage fotoliul de lângă pian, tocmai la timp. Mâna bătrânului, ridicată până în dreptul inimii, ca o gheară de uliu, zgârie văzduhul în gol.

Florin Giurcă

Am absolvit fac. Automatica București.
De profesie inginer software, profesor de informatică.
Scriu proză SF/F/H. Colaborez la revistele Gazeta SF și Helion. În 2017 am publicat un roman horror, Noaptea lemurienilor, la editura Pavcon, și un roman mainstream, Regele fluturilor, la editura Coresi. În 2018 am publicat un volum de proză scurtătot la editura Pavcon, Efectul Metamorphis, și un roman horror, Confesiunile Omului – cîine.

fgiurca.blogspot.ro/