Vecinul nostru

Era un dud bătrân în colţul din stânga al grădinii lui Drake
Thompson. Nu mai făcea dude demult. Spre toamnă îl invadau omizile. Crescuse cam într-o parte şi pisica lui obişnuia să doarmă cocoţată pe un fel de ciot încăpător rămas de la o creangă mare pe care el o tăiase de când cu venirea Ioanei. Ce-mi plăcea mie la dudul ăla era că o mulţime de păsări felurite îşi făcuseră cuib în el. Le puteam vedea foarte bine de la balconul nostru. Noi stăteam vizavi de casa lui Drake Thompson şi casa noastră era tot pe colţ, ca şi a lui. De la balconul nostru se vedeau trei străzi şi aproape tot ce se petrecea în grădina şi în casa vecinului, dar numai în sufragerie, care era oarecum izolată de restul camerelor. Puteam vedea până la pian, dacă mă gândesc bine chiar şi un sfert de pian. Era grozav. Îl chemam pe Dan, prietenul meu şi petreceam ore întregi făcând pe detectivii, observând tot ce se întâmpla în stradă şi mai cu seamă în casa lui Drake Thompson. Ne plăcea să facem tot felul de presupuneri în legătură cu bătrânul. De fapt, nu cred să fi avut pe atunci mai mult de cincizeci de ani , dar nouă ni se părea foarte bătrân. Nu avea prea multe cunoştinţe. De un lucru eram însă siguri, că era un englez veritabil, în carne şi oase. Odată, când m-am îmbolnăvit de oreion am putut să îl observ nestingherit două săptămâni, de dimineaţă până seara. Dimineaţa ieşea în grădină şi fuma o ţigară. Purta nişte pantaloni verzui foarte curaţi şi o cămaşă cenuşie. Avea părul cărunt şi ochii luminoşi, de un verde-auriu intens. Un timp a purtat barbă. Apoi l-am văzut cu o mustaţă îngrijită. Îi stătea bine oricum. Când citeam povestiri de vânătoare, mi-l imaginam pe el, ceva mai tânăr, ca erou principal. Avea pielea smeadă, în ciuda originii sale. Era un tip înalt, cu mers vioi şi o voce puternică, deşi nu-l auzisem vreodată să ridice tonul. După ce îşi termina ţigara, o doamnă în vârstă, simpatică, un fel de menajeră apărea din bucătărie cu micul dejun. Îi spunea „bună dimineaţa Matilda” şi pe urmă nu o mai băga în seamă. Vorbea foarte bine româneşte exceptând accentul. Îşi bea ceaiul instalat în fotoliul lui de răchită. Orice ar fi încercat Matilda să mai spună nu reuşea să-l scoată dintr-ale lui. Indiferent cât de pătimaş ar fi comentat ea vreo ştire din ziarul de dimineaţă, Drake Thompson rămânea impasibil. Îşi petrecea aproape toată ziua în grădină, citind. Prânzul şi-l lua probabil în odaia lui sau în bucătărie, pentru că în sufragerie nu se vedea nicio mişcare. Uneori îmi trecea prin cap că poate nu prânzea deloc. După-amiezele juca whist cu doi prieteni la fel de tăcuţi ca şi el. Matilda le aducea cafelele. Mie şi lui Dan ne plăcea să presupunem tot felul de lucruri înspăimântătoare în cele mai nevinovate gesturi ale lor ca să ne construim scenariul nostru de investigaţie. Dacă cumva vreunul din ei privea întâmplător în sus, ne ascundeam repede după ficus. Găsisem un ingenios mijloc de spionaj. Ne prefăceam că stropim florile. Foloseam acest truc destul de des.
În după amiaza aceea eram convinşi că avea să se petreacă ceva neobişnuit, pentru că prietenii lui Drake Thompson nu mai veniseră ca de obicei. Într-adevăr, de la postul nostru de observaţie am văzut la un moment dat un taxi care oprise chiar în faţa casei lui. O tânără doamnă coborâse cu nervozitate, urmată de o puştoaică de vreo opt ani, care părea să cerceteze totul în jur, cu un aer calm, uşor plictisit. Drake Thompson era în grădină. Mi-am dat seama că le privea fix şi că era palid, cu toată pielea lui smeadă. Doamna i-a spus ceva foarte precipitat şi au intrat în casă. Din fericire, în sufragerie. Am lăsat baltă chestia cu joaca de-a detectivii şi am continuat să ne zgâim la puştoaica care rămăsese în grădină. Deşi ferestrele erau larg deschise, nu puteam auzi ce vorbea Thompson cu tânăra femeie. Ni se păruse doar că ea spusese la un moment dat „e inacceptabil” şi ne pregăteam să ne ciulim şi mai mult urechile, când ne-m trezit strigaţi de jos:
– Caraghioşilor!
Ne-am retras repede din balcon şi am închis uşile, dar ea striga de zor:
– Ce aveţi de pândit aici?
Era dată naibii şi totuşi nu părea să aibă mai mult de opt ani. Îmi amintesc cum pe urmă au venit părinţii mei şi a trebuit să îmi fac lecţiile. Aveam de desenat la geografie harta Italiei şi taică-meu nu a vrut să mi-o facă. Uitasem toată povestea, când în după-amiaza următoare mă pomenii strigat de drăcoaică, tocmai când mă întorceam acasă cătrănit că mâncasem bătaie la fotbal:
– Hei, băiete!
Auzi, „băiete”, un om ca mine de doisprezece ani şi jumătate, care va să zică, om în toată firea. Am rămas aşa de uimit la atâta îndrăzneală, că nici n-am ştiut ce să mai zic.
– Pe mine mă cheamă Ioana. Pe tine?
Ţinea coatele rezemate de gard şi era tolănită pe craca cea mare a dudului într-o poziţie foarte caraghioasă, pentru că stătea cu picioarele încolăcite în sus cu dibăcie, ca să nu cadă. Avea o şapcă pe cap şi mesteca o frunză.
– Întâi că nu ştii să vorbeşi cu oamenii mari, i-am spus eu cu demnitate, şi pe urmă tu eşti fată, iar fetele bine crescute nu se prezintă singure.
– Nu mai face pe educatorul. Zi repede cum te cheamă. Pariez că eşti doar cu câteva luni mai mare ca mine.
– Hm, am mormăit eu cu dispreţ, mă cheamă Petre şi n-am nici mai mult nici mai puţin de doisprezece ani şi jumătate.
Nu mi se păruse prea impresionată.
– Şi pe prietenul tău cum îl cheamă?
– Care prieten ?
– Ăla cu care erai în balcon.
– Îl cheamă Dan, am răspuns cam încurcat.
– E mai blond decât tine.
– Şi ce-i cu asta?
– E mai bleg. Înseamnă că tu eşti conducătorul.
– Poftim?
– Nu face pe prostul cu mine. E clar că vă jucaţi de-a detectivii şi îl spionaţi pe bunicu. E o chestie a naibii de perversă. Da să ştii că nu i-am spus încă. Dacă vrei să fim prieteni, o să îţi povestesc tot ce vrei să afli despre bunicu.
– Vreau, sigur că vreau, am zis bucuros că o să îl dau gata pe Dan cu toate astea şi la urma urmei, puştoaica era mai deşteaptă decât crezusem.
– Eu o să stau la bunicu până iarna viitoare. De mâine vin la şcoala de aici din cartier, spuse dându-se jos cu agilitate din copac şi deschizându-mi poarta grădinii.
– Hai, intră! Bunicu nu e acum acasă şi Matilda doarme. Poţi să mă săruţi dacă ţii neapărat, dar aş prefera să trecem peste formalităţi din astea. Suntem prieteni şi gata, numai că va trebui să o părăseşti pe cea dinaintea mea.
Mă simţeam cam bleg cu puştoaica asta obraznică şi nu aveam niciun chef să o părăsesc pe Andreea, totuşi muream de curiozitate să aflu totul despre Drake Thompson.
– Mai trebuie să îmi promiţi că o să mă aperi la şcoală de toate fentele pe care le fac noilor veniţi. Am schimbat până acum două şcoli şi ştiu cum vine treaba.
– S-a făcut.
– Ce vrei să ştii despre bunicu? mă întrebă începând să ţăcăne destul de bine cu racheta o minge de tenis galbenă, nou-nouţă.
– Mai întâi de ce are un nume aşa de ciudat, e englez, englez ?
– Mama lui a fost pe jumătate româncă şi tatăl lui, adică străbunicul meu a fost englez şi bunicul meu s-a născut în Anglia. Pe urmă când străbunicul meu a murit, străbunica mea a venit cu bunicul meu, cu fiul ei adică, pentru că acolo nu avea pe nimeni şi existau tot felul de bârfe că străbunicul meu s-ar fi sinucis.
– Formidabil, şi?
– Restu’ îţi zic mâine, după ce văd cum respecţi condiţiile.
– N-ai încredere în cuvântul meu?
– Ba da, dar nu îmi place să fiu dusă de nas.
– Te-a mai dus cineva de nas?
– Valenciu, spuse aruncând racheta cât colo.
Se vede că îi jucase o festă grozavă tipul.
– Dar nu vorbesc niciodată despre trecutul meu.
Mi-am dat seama că mai mult n-o să scot de la ea în ziua aceea, aşa că ne-am înţeles să ne vedem la şcoală. Nu puteam pleca împreună pentru că eu începeam cu o oră mai devreme decât ea.
A doua zi Ioana nu a venit. Reuşisem să aflu totuşi câte ceva despre Drake Thompson, aşa că i-am spus şi lui Dan, care s-a entuziasmat şi şi-a notat totul într-un carneţel. Deşi nu vroiam să recunosc, începuse să mă cam plictisească joaca de-a detectivii. De fapt nici nu mă mai interesa Drake Thompson. Curios era că îmi părea chiar foarte rău că Ioana nu venise la şcoală. Asta nu m-a împiedicat să mă bat cu Vlad pentru că o jignise pe Andreea şi Andreea a fost foarte drăguţă cu mine, ba s-a mai ţinut şi ca râia după mine până acasă. Ioana nu era în grădină şi sperasem că nu o să mă vadă. Numai că am auzit imediat un ţipăt „trădătorule!” şi geamul de la camera ei trântit cu putere.
– Ce-a fost asta? a strigat Andreea, uitându-se lung la mine.
– Ioana, i-am răspuns scurt.
– Aşa! Şi spui asta cu seninătate? Filfizonule!
– Ştii ce? i-am zis cu sânge rece, eşti o gâscă pe varză!
Deşi Andreea plecase ca din puşcă, nu-mi părea rău. Eram curios dacă Ioana auzise sau nu.
Ioana nu a venit la şcoală nici în ziua următoare. Când în sfârşit m-am încumetat să mă duc să îl întreb pe Drake Thomspon, l-am găsit în grădină tăind creanga aceea groasă, pe care stătuse cocoţată Ioana când vorbise cu mine.
– Bună ziua, am spus eu cu jumătate de gură.
– Tu eşti Petre ?
Deci îi vorbise de mine.
– Da, am zis, am trecut să vă întreb de ce nu vine Ioana la şcoală.
– Fiindcă a căzut de pe craca asta afurisită şi trebuie să stea în pat câteva zile.
– Aş putea să o văd?
– Sigur, du-te înăuntru.
De cum am intrat a început să arunce cu perne în mine. Făcuse o mulţime de zgârieturi de la căzătura din dud, dar era foarte frumoasă. Abia atunci am observat că avea un păr aproape alb de blond, zburlit şi cârlionţat, iar pielea un pic smeadă ca a lui bunică-su. I-am spus că îmi pare rău că a căzut şi am întrebat-o cum s-a întâmplat. Tăcea. Atunci i-am povestit cum m-am certat cu Andreea. A început să râdă în hohote până când aproape că s-a înecat şi mi-a spus că a tras cu urechea la toată cearta noastră, dar că vrea să i-o mai spun o dată, fiindcă de când e ea nu a auzit ceva mai caraghios. Ne-am împăcat şi am sărutat-o. Pe urmă ea s-a încruntat şi mi-a zis:
– Ei, hai acum întreabă-mă despre bunicu! Asta vrei să ştii, nu? Detectiv scârbos ce eşti! Află că ţi-am spus o minciună gogonată cu sinuciderea, ca să pară mai senzaţional.
I-am spus că eu nu sunt ca Valenciu şi am plecat trântind uşa.
La şcoală tot nu a apărut nici după ce i-au trecut zgârieturile, pentru că într-o seară a venit un bărbat într-o Skodă albă, s-a certat un timp cu Drake Thompson şi pe urmă a luat-o pe Ioana cu el. A doua zi, când l-am întrebat pe Drake Thompson ce s-a întâmplat, mi-a strigat să-mi văd de treaba mea de puşti mucos. Culmea e că nu m-am supărat deloc pe el, deşi poate că ar fi trebuit. Ioana nu s-a mai întors. Drake Thompson nu mai vorbea nimic cu Matilda şi nici nu l-am mai văzut jucând whist cu prietenii lui.
Pe urmă nu ştiu ce s-a întâmplat de a plecat şi Matilda şi de abia atunci a început să devină vecinul nostru mai vorbăreţ. Vorbea cu pisoiul lui, un cotoi mare şi negru. Într-o dimineaţă m-au trezit ţipetele cu care îl afurisea pe poştaş. El pe care nu îl auzisem strigând niciodată urla la bietul om că poate să-i aducă şi un milion de scrisori, că tot nu-l interesează şi poştaşul se uita la el ca prostit. Pe urmă a plecat, probabil că l-a luat drept nebun, fiindcă n-a mai dat pe acolo şi îi lăsa toate plicurile la vecina noastră de alături, care i le punea în cutia de scrisori, până când s-a înfundat toată de atâtea plicuri. Dar lui Drake Thompson nu-i păsa deloc. La un moment dat au încetat şi scrisorile şi vecina spunea că asta s-a întâmplat chiar la timp, pentru că n-ar mai fi avut unde să i le pună.
În iarna aceea am plecat într-o tabără de schi cu Dan şi cu Andreea, cu care mă împăcasem. La întoarcere am aflat că Drake Thompson plecase pentru totdeauna la el, în Anglia, că ar fi avut ceva la plămâni şi era undeva printr-o clinică particulară. Pe urmă într-o seară Ioana cu maică-sa şi cu bărbatul în Skodă albă care se certase cu Drake Thompson au venit să locuiasă pe strada noastră. De cum m-a văzut, Ioana m-a chemat în grădină şi mi-a povestit că maică-sa şi cu taică-su fuseseră gata, gata să se certe de tot, dar până la urmă se împăcaseră, aşa că n-o să mai trebuiască să schimbe nicio şcoală. Pe urmă mi-a zis că s-a împăcat cu Valenciu şi a plecat în casă, fiindcă o strigase maică-sa. Şi nu ştiu de ce mi-am zis că era mai bine că se întâmplase aşa. Când să ies pe poarta grădinii am observat că pisoiul negru al lui Drake Thompson nu mai era pe ciotul din dud. M-am uitat peste tot, dar nu l-am zărit nicăieri. Am plecat şi abia în stradă mi-a trecut prin minte că mama Ioanei avea o voce foarte ascuţită.

Daniela Albu

Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ