Busolă pentru scribi

Nu demult, cu vreo doi ani în urmă, am fost la o extraordinară expoziție de pictură a Daliei Bialcovski, artistă plastică cunoscută și foarte bine cotată pe piața de artă- căci acum totul se cântărește, se evaluează, se vinde şi se cumpără. Nefericitul Vang Gogh ar fi fost astăzi super miliardar. Cunoșteam o parte dintre acele lucrări, dar văzându-le la un loc, armonios expuse pe simezele Galeriei Senso, am putut admira un tot unitar în care forța penelului se îmbină cu căldura și lumina culorilor, a unor nuanțe subtile și puternice în același timp, clocotind de viaţă. Am simțit atunci ceva extraordinar, greu de explicat în cuvinte descoperind cum această frumoasă doamnă plină de graţie și sensibilitate, putea deține și controla atâta forță. A fost ca o odă a bucuriei, dar ceea ce nu voi uita niciodată este cum ea însăși a ales să își intituleze expoziția: „Ademenitoare povară”. La început nu am înțeles, dar după ce am contemplat-o pe mitologica Ană zidită până la brâu în straturi diverse de culoare, de la dens și puternic până la aproape imperceptibil, am avut adevărata revelație a ceea ce Dalia și-a propus să ne transmită. Adevărul era acolo sub ochii mei și eu mă întrebam cu naivitate ce vrea să însemne. Tot așa procedăm vizitând cu rapiditate monumente de renume, fotografiindu-ne în grabă cu ele, admirându-le superficial, fără a mai lăsa timp pentru savurarea magiei detaliilor. Ademenitoarea povară era însăși calea pe care o alesese în viaţă, drumul creației presărat cu atâtea tribulații și de multe ori cu puţină, foarte puţină bucurie. Adesea artistului îi rămâne doar suferința. Atunci m-am gândit din nou ce inspirat redau aceste cuvinte chinul dulce- amar al creatorului de artă și mi-am zis că așa este și cu pasiunea de a scrie. Te simți chemat și rămâi sub stăpânirea acelui daimōn de care vorbește Platon, indiferent de nereușite, de decepții și suferințe. Este un drum anevoios, care de multe ori nu duce nicăieri. Depinde și de încotro iți propui să ajungi de fapt. Nu putem vorbi despre sacrificiu pentru că este propria noastră alegere și totuși câte nu trebuie sacrificate pentru a-ți urma calea. E o luptă cu lumea și cu tine, dar lupta cu tine este mai dureroasă. Mulți te vor numi egoist sau insensibil pentru că atunci când absorbi și guști cu nesaț totul pentru a-ți reclădi din temelie lumea ta, când analizezi, studiezi, asculți conversații pe stradă, scrutezi chipuri, notezi crâmpeie de idei ca un apucat, îți va mai rămâne timp pentru ceilalți, atunci când viața ta e scrisul? Da, e foarte bine spus „ademenitoare povară”, căci nu este oare o veșnică povară lupta încrâncenată cu foaia albă de hârtie, „plecarea în vacanţă” a daimonului tău printre cețurile Olimpului, frica obsesivă că poate nu va mai reveni vreodată și nu vei mai fi în stare să scrii? Nopțile de insomnie în care idei geniale năvălesc în talazuri și paradoxal nu poți să dai viaţă nici unui singur cuvânt? Şi totuși rămâi ademenit. Dar nu-i lucru ușor nici cu această ademenire. Ispitele dănțuiesc amețitor răsfirând din ghemul infernal poleit cu aur firele unor drumuri înșelătoare: aclamarea mulțimii, goana după faimă, dorința de a fi plăcut de public, piedestalul gloriei. Vei recunoaște adevărata ademenire doar când toate acestea vor fi doar fum risipindu-se în aerul tare al bucuriei simple de a scrie. Dar nu pentru a place, nu pentru că este la modă, sau ai auzit de nu știu ce nou curent literar, fără să te gândești ce ar spune alții, sau cutare critic citindu-ți fraza, scrii pentru că aceasta este rațiunea ta de a fi, hrana ta, aerul pe care îl respiri și fără de care nu simți că trăiești. Face parte din tine, este opiumul tău care te menține alert și în lipsa căruia ai intra în sevrajul unei depresii fără margini al unei vieți veșnic cenușii și apăsătoare. Doar când vei scrie din aceste motive și fără să te gândești la ce ar spune unii sau alții, cum vei fi aclamat sau hulit, doar atunci ți-ai întâlnit ademenirea și ai găsit Nordul unde mușchiul răbdării crește proaspăt și verde, doar atunci vei ști cum să privești steaua polară.
Iar povara poate fi opera incompletă ca acea Pietà neterminată a lui Michelangelo. Am văzut-o la Castello Sforzesco din Milano. Pentru mine lăsând la o parte motivele neterminării sculpturii, ea rămâne testamentul lui Michelangelo prin care provoacă și desfide deopotrivă vremurile ce vor urma. Este o îmbrățișare universală a compasiunii încremenită în marmură. Şi dacă totuși a terminat-o dorind să arate cum este zidită compasiunea în piatră de nepăsarea și egoismul umanității ? Michelangelo s-a luptat cu povara marmurei și ne-a lăsat ademenirea.
În aceste timpuri ingrate, nemaiavând destulă forță de creație, în lipsa inspirației experimentăm pe ici pe colo și sub pretextul modernismului sau al avangardismului dăm naștere unor monstruleţi neterminați prin care credem că sfidăm chiar și estetica urâtului , tot ceea ce s-a mai spus înainte prin ceva cu totul nou, uitând că nu povestea contează, ci felul în care este spusă. Oare Shakespeare nu a folosit poemele lui Chaucer ca surse pentru piesele sale, ideile sau chiar subiectele contemporanului său Ben Jonson, (cu care se spune că ar fi tăifăsuit de multe ori la taverna „Sirena”, din Londra), sau fragmente de discursuri din Plutarh în traducerea lui North pentru Trolius și Cresida, Titus Andronicus, Iulius Cezar, Coriolan? În această artă a șlefuirii și reinventării nimeni nu a știut să modeleze, să danseze, să se joace cu frumusețea limbii ca el, creând personaje emblematice, îndreptând către public o tulburătoare oglindă în care fiecare să vadă atât lumea cât și pe el. Firește că nu se gândise când s-a inaugurat teatrul Globe decât să oglindească lumea vremii sale, nu avea de unde să știe că oglinda va rămâne nemuritoare și atât de actuală peste veacuri. Cert este că el nu și-a propus niciodată numai să își distreze semenii, pe curteni, sau pe regină, a scris cu ardoare pătimaşă despre tragedia și comedia vieții. Personajele sale se auto descoperă urmând căi greșite sau binecuvântate de soartă, dar sunt și în continuă căutare de adevăr, de dragoste, de noi tărâmuri, de provocări ale sortii, de însuși sensul vieții. Tocmai de aceea oglinda lui Shakespeare nu are nici cea mai mică fisură după atâta timp. Ea rămâne una dintre marile minuni pamântești care proslăvește omul în plină Renaștere, dar și dincolo de timpuri.
Eminescu avea o imensă admirație pentru bard, despre care exegeții operei sale vorbesc mai rar:
„Shakespeare! Adesea te gândesc cu jale/ Prieten blând al sufletului meu/ Isvorul plin al cânturilor tale/ Îmi sare-n gând și le repet mereu/ Atât de crud ești tu, și-atât de moale,/ Furtună-i azi și linu-i glasul tău/ Ca Dumnezeu te-arăți în mii de fețe/ Şi-nveţi ce-un ev nu poate să te-nveţe/Căci tot ce simt, de este rău sau bine/ Destul mă simt- tot ție-ți mulțumesc/Tu mi-ai deschis a ochilor lumină/M-ai învățat ca lumea s-o citesc/Greșind cu tine chiar, iubesc greșeala/ S-aduc cu tine mi-este toată fala” („Cărțile”. Mihai Eminescu 1876)
Aici „destul” are sensul de împlinit. Dacă Eminescu își dorea doar să „aducă” cu Shakespeare, oricare scriitor sau aspirant va încremeni auzind asta și se va gândi că nu va mai fi niciodată în stare să mai scrie nimic.
Povara de multe ori poți fi chiar tu însuti, cu toate luptele tale. Zidit ca o veșnică Ană, victorios încremenit în misterul marmurei sau prizonier al propriei lumi imaginare, te vei transforma din mâzgălitor de iluzii în inițiat doar dacă vei continua să scrii după pofta inimii. Nici Will nici Luceafărul nu au visat la mărire, nu s-au gândit la glorie, au cunoscut necazurile, sărăcia, deziluziile, fără să renunțe nicio clipă a vieții lor la ademenitoarea povară a scrisului și la prețuirea ființei umane.

Daniela Albu

Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ