Parfum de violete III Amintiri

Odată ajuns pe acoperișul Centrului de Cercetări , Victor se grăbi spre locul de parcare al aeronavei sale, nerăbdător să ajungă acasă. Ori de câte ori o pilota, își amintea de groaznicul accident petrecut cu cinci ani în urmă în care îşi pierduse soţia şi fata şi pe cel mai bun prieten al său cu fiica sa. Era convins că fusese vorba de sabotaj, fiindcă se întâmplase la scurt timp după întoarcerea lui din a treia misiune pe planeta Almiria. În ziua aceea se înţeleseseră ca Radu să ducă fetele la un concurs de matematică și toată lumea era foarte grăbită. Teleportarea era posibilă doar cu aprobare specială și numai pentru misiuni oficiale. Nava lui Radu avea o defecţiune și era încă în verificări, așa că i-a zis să ia nava lui și după cinci minute de pilotare, au explodat în aer distrugând parțial clădirea Institutului de Cercetări Meteo.
În timpul acela el bea coniac din nucă de cocos în compania motanului său. Multă vreme după aceea își reproșase că nu avusese nici o premoniție pe moment, în ciuda capacității lui de comunicare telepatică. A urmat o anchetă specială dar cauzele exploziei au rămas necunoscute. De atunci nimic nu a mai fost ca înainte.
A evadat în munca lui ca un nebun. Picta obsesiv peisajele sterpe, munți gri albăstrui, straturi de roci erodate și albiile secate ale râurilor. Singurul lui refugiu era grădina sa de pe acoperiș protejată de pereții de sticlă, cu temperatură și umiditate constante. Acolo obișnuia să picteze în nopțile de nesomn, cu gândul la splendidele grădini ale Almiriei. Grădina suspendată era hobby-ul lui. Cumpărase în timp toate acele flori extrem de scumpe și îngrășăminte speciale. O parte dintre ele reprezenta ceea ce mai putea fi văzut pe Pământ în materie de floră, iar unele fuseseră aduse cu aprobări speciale de pe Almiria și Silvania. Nu toate se adaptaseră, dar mulți spuneau că el avea cea mai frumoasă seră din oraș.
Victor nu se temuse să plece în misiuni pe acele planete îndepărtate. Cu toate acestea nu călătorise niciodată în timp. Ideea îi trecuse mai demult prin minte numai când gândul de a-și revedea familia şi prietenul pierdut începuse să îl obsedeze. Știa că nu avea cum interveni și că nu ar fi putut preveni momentul exploziei,dar mai ales că o astfel de călătorie în interes personal ar fi fost absolut imposibilă.
Auzise însă de la puținii călători în timp despre lucrurile uimitoare pe care le-au văzut, atins și gustat. Dacă nu ar fi fost hologramele cu greu și-ar fi imaginat înainte să cunoască Almiria, brazii, urșii, jderii, munții, izvoarele, meandrele albastre ale râurilor limpezi pline de păstrăvi, mările și oceanele. Încercă să își savureze băutura cu un vag gust leșios din paharul vechi, cadou de nuntă de la bunica lui, privind unul dintre primele sale peisaje din tinerețe cu marea cenușie înțesată de caracatițe și meduze. I-ar fi plăcut să simtă și să cunoască gustul de whisky sau bere, sau pe cel al vinurilor nobile roșii și albe. Văzuse struguri adevăraţi doar pe Almiria ale cărei frumuseți evocau vechiul Pământ. Acolo băuse un vin care i se păruse elixirul zeilor.
Ce ar fi avut de pierdut dacă murea în această misiune riscantă propusă de profesorul Drăgan? Să fi fost oare doar un pretext pentru a scăpa de el? În afară de viața fără ele pentru totdeauna, ce mai avea de făcut decât să aștepte luni de zile să fie trimis din nou pe Almiria sau Silvania, sau să solicite definitiv transmutarea acolo? Cea din urmă ar fi putut fi o alternativă de luat în seamă. Cel puțin acolo erau copaci și reușea să aibă parte de liniște, dobândind energii nebănuite încet, încet poate că și-ar fi regăsit încrederea și ar fi reînceput să picteze cu adevărat.
Dar cât vor mai fi lăsate să prospere în pace?

Cel mai bine se simțea când picta în seră, dar acum intervenise blocajul. O lipsă de inspirație îl copleșise treptat. Secătuit, executa lucrările mecanic. Pensulele alunecau de la sine, în timp ce gândurile îi rătăceau aiurea.
Depășise perioada picturii abstracte. Se produsese atât de mult în domeniu, încât avea impresia că oamenii își pierdeau orice sensibilitate atunci când se uitau la lucrările lui, dacă se mai uitau. Erau peste tot, în săli de conferință, în universități și în toate celelalte spații publice dar și în locuințe. Arta lui devenise un decor atât de obișnuit, încât ajunsese să treacă neobservată. În tot timpul cât continuase să lucreze ca un robot, știuse în subconștient că va veni timpul când va trebui să descopere o nouă cale. După perioada almiriană cum numea el zilele petrecute acolo, începuse să exploreze noi tehnici și subiecte originale cu o nebănuită energie, de care nu se mai crezuse capabil.
Așezase trei picturi recente în fața lui. Privindu-le atent încerca să se detaşeze ca şi cum ar fi fost un simplu spectator, urmărind curbele și liniile bine executate, faldurile veșmintelor care accentuau delicat forma corpului.
Prima era un portret de bărbat înveșmântat în togă albă, iar celelalte două înfățișau fiecare câte o femeie fiind însă foarte diferite una de cealaltă. Pentru femeia blondă alesese drept model o studentă simpatică, foarte tăcută, ceea ce îi convenise de minune. O pictase înveşmântată în stolă vişinie, insistând cu minuţiozitate asupra faldurilor şi a celor două cordoane unul pe sub sâni, celălalt deasupra şoldurilor, îi reușise foarte bine carnația tânără al cărei alb srălucitor contrasta plăcut și provocator cu intensitatea culorii stolei creând o impresie puternică.
Dar lui îi plăcea în mod special femeia cu părul negru, cu palla alunecându-i de pe un umăr, într-o atitudine grațioasă, senzuală. Avea impresia că mai văzuse undeva chipul ei cu trăsături superbe, deși o pictase din imaginație. După această ultimă lucrare, a urmat un fel de barieră de netrecut. Nu mai putea regăsi setea de a picta, dorinţa aceea pură, venită direct din inimă. Îi era frică să nu-și fi pierdut darul pentru totdeauna. Surâsul lui Radu și strângerea de mână înainte de plecare, zâmbetele lor, îl bântuiau noapte de noapte.

Daniela Albu

Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ