19
Sala de mese era pregătită. În dreptul fiecărui scaun, câte o farfurie adâncă deasupra unei farfurii întinse, un cuțit, o lingură, o furculiță și un pahar. La două-trei scaune, câte un coșuleț de pâine. La fiecare al patrulea loc, un castron mare cu ciorbă de legume și un polonic. După ora două trapeza începu să se anime. Măicuțele sosiră primele și se așezară la mesele din partea dreaptă, cele de lângă fereastră. De partea cealaltă se așezară un călugăr cu barbă colilie care lucra la renovarea mozaicului de pe frontonul bisericii și doi pelerini ocazionali. La masa din mijloc luară loc preotul, cântărețul și maica stareță. Toată lumea se ridică în picioare când preotul rosti binecuvântarea bucatelor și când maica stavroforă Melania citi cuvântul de învățătură.
Lingurile începură curând să tocănească metodic în farfurii. Conversația se animă treptat, mai ales după ce preotul dădu semnalul relaxării generale povestind o snoavă cu Nastratin Hogea, care își turnase sosul pe hainele cele scumpe la un ospăț, pentru că, zicea el, numai datorită lor fusese așezat în capul mesei. Măicuțele țineau capul plecat și râdeau în barbă, cu mâna la gură. La un moment dat, când șușotelile păreau că se stinseseră, călugărul mozaicar se ridică subit în picioare, luă cuvântul și zise cu o voce tunătoare:
— Fraților și surorilor, noi râdem și ne veselim, dar taina fărădelegii, care e ascunsă din veac, se lucrează! Apocalipsa, capitolul treisprezece, versetul unsprezece, grăiește clar: „Si am văzut o alta Fiară, ridicându-se din pământ; și avea două coarne, asemenea unui miel, dar grăia ca un balaur. Și toată puterea primei Fiare o face în fața acesteia”. Iubiților, eu astăzi am văzut Fiara aceasta ridicându-se din pământ! Și grăia ca un balaur, așa cum scrie dumnezeiescul Ioan Teologul. Și avea două coarne. Cum vă văd, și cum mă vedeți.
Tot soborul măicuțelor și credincioșilor care luau prânzul în trapeza mănăstirii Techirghiol amuți deodată și lingurile căzură cu zgomot în farfuriile adânci de ceramică. Maica stavrofora își acoperi gura cu palma apoi, grăbită, se ridică în picioare și făcu o cruce până în pământ.
— Doamne, ferește! Zise cuvioasa maica stareța.
— Și a înghițit un om, cum înghite pisica un șoarece. L-a înghițit pe de-a-ntregul, fără să-l ronțăie, de la cap, încă mai mișca bietul din picioare când era în gura fiarei.
Preotul slujitor care oficiase mai devreme își scoase culionul din cap, își dădu cu degetele prin păr și se adresă cu mult calm și bunăvoință mozaicarului, care se așezase între timp la locul lui.
— Părinte… mă scuzați…
— Selafiil, sfinția ta.
— Părinte Selafiil, unde ai văzut dumneata asta?
— Eram la sfânta mănăstire Capidava, azi dimineață, își începu, pe un ton scăzut de data asta, călugărul relatarea. Mă suisem în zori pe schelă, mai aveam puțin de lucru la turla mare, când, pe drum, am zărit patru tineri. Un băiat și o fată mergeau mai în spate, se țineau de mână, un al treilea o luase înainte și se grăbea către zidul cetății iar altul se zorea să-l ajungă pe acesta din urmă. M-am uitat cu atenție, parcă îi văd și acum în fața ochilor: fata avea un tricou negru, o șapcă albă, eșarfă verde la gât și pantaloni reiați scurți de culoare maro, iar prietenul ei avea părul blond ca aurul, lung până la umeri și o barbă castanie, deschisă la culoare, tunsă scurt. Am observat toate astea pentru că rar mi-a fost dat să văd așa tineri frumoși ținându-se de mână. Pe aceștia doi…
Cei doi pelerini care stăteau alături de Selafiil tresăriră puternic la auzul celor spuse de călugăr iar unul din ei îl apucă strâns de mână.
— Unde, părinte, unde i-ați văzut pe aceștia doi?
— Și ce s-a-ntâmplat cu ei? Ori au pățit ceva? Făcu celălalt, neîncrezător.
— Stați să vedeți minunea lui Dumnezeu, continuă Selafiil. Aceștia doi din urmă s-au oprit la pangar să aprindă câte o lumânare pentru vii și pentru morți. De unde se vede că rugăciunea către Dumnezeu i-a apărat, pentru că asta i-a salvat de la moarte. Ceilalți doi, însă…
Unul din bărbați scosese telefonul și căutase în el, cu gesturi febrile, o fotografie.
— Asta era fata, părinte? Zise omul.
— Da, da, chiar asta e! Ori te pomenești că mata ești tatăl ei? Că semănați! Și acesta, da, e băiatul, exact așa, cu pletele astea ca spicul grâului, zise, privind în telefonul pe care celălalt pelerin i-l așezase alături.
Toată asistența începu să murmure și să-și facă semnul crucii, cuprinși de o adâncă tulburare sufletească la aflarea chipului minunat în care se potriviseră lucrurile.
— Spuneți mai departe, părinte, îl rugă preotul. Ce s-a întâmplat cu ceilalți doi tineri?
— Bărbatul care o luase înainte, continuă Selafiil, s-a apropiat de unul din zidurile din interiorul cetății Capidava. Nu știu dacă dumneavoastră cunoașteți cum e acolo, dar vă puteți închipui: sunt niște ziduri scunde din piatră, întocmai ca cele din latura catedralei sfinții Petru și Pavel de la episcopie, de la Tomis. Și când omul acela s-a apropiat, cum să spun eu… ca la vreo patru metri de unul din ziduri, pământul s-a căscat în fața lui și din crăpătura aia a ieșit un balaur gros cât mijlocul meu, cu chip de om și două coarne în cap.
— Doamne, apără și păzește! Se auzi din toată încăperea.
— Da, dar se vede că numai eu l-am văzut așa, prin darul proniei cerești, căci omul acela nu s-a speriat, ci dimpotrivă, s-a apropiat de balaur și se părea că vorbește cu el și balaurul îi răspundea. Vă închipuiți, sfințiile dumneavoastră, că aș fi putut atunci să mai strig, sau să mă dau jos de pe clopotniță? Am crezut că ce văd eu este o înșelare de la necuratul, o vedenie, eram cuprins de o așa stare de frică, nu vă spun că am pățit rușinea mare să fac pe mine…
— Dar e și de înțeles, sfinția ta, să vezi așa ceva!
— Mulțumesc însă lui Dumnezeu că am pățit numai atât și n-am căzut de pe scară, că era cât pe ce. În loc să fugă de acolo mâncând pământul, că poate așa scăpa, omul acela a mai făcut doi pași spre balaur. Și atunci, Fiara odată s-a repezit la bărbat și l-a apucat de mână, uite-așa, zise Selafiil, încleștându-și mâna dreaptă pe umărul vecinului său, și cât ai clipi din ochi s-a înfășurat de trei ori în jurul lui, ca o funie.
— Doamne ferește! Și l-a înghițit?
— Bietul om cred că era deja mort de frică, numai să vezi gura balaurului cum te înghite, comentă o măicuță de la prima masă, făcându-și cruce.
— Nu, nu murise, mai mișca încă din picioare și când era în gura Fiarei până la mijloc. Unul din pantofi i-a căzut jos. După ce bărbatul celălalt, care-l însoțise, s-a apropiat și a văzut toată grozăvia asta, Fiara s-a retras cu totul în crăpătura din care ieșise. M-am dat jos de pe acoperiș, așa cum am putut, tremuram tot. Am alergat după aceea într-un suflet să dau alarma, dar, prin lucrarea necuratului, nu am găsit pe nimeni în sfânta biserică. Am plecat atunci spre cetate, coboram dealul la vale șchiopătând, abia trăgându-mi sufletul. Mă rugam la Bunul Dumnezeu ca totul să fi fost numai o nălucire și să-l văd pe omul acela teafăr. Dar nu a fost așa. Lângă zidul cetății am găsit în iarbă pantoful acesta. Călugărul își deschise geanta pe care o avea lângă el și scoase la vedere un pantof de pânză.
Preotul se apropie și pipăi pantoful.
— Măcar dacă ne puteai spune, sfinția ta, zise el, cum îl chema pe creștin, ca să-l pomenim mâine la parastas.
— Anton, părinte, am auzit bine cum îl striga prietenul lui. Tony, Tony, striga el cât îl ținea gura, stai, nu te duce!
20
Toyota Corola cu număr de Constanța gonea cu o sută patruzeci de kilometri pe oră pe autostradă. Când era la volan, gândurile i se limpezeau. Fără să fie un tip care să-și irosească prea mult energiile în introspecții și auto-analize, Alex Derviș gusta cu plăcere, totuși, momentele de intimitate în care șofa singur, doar el cu gândurile lui, fără Ruxandra pe scaunul din dreapta.
Câtă vreme se menținuseră strict la nivelul conversațiilor convenționale, fiecare dintre cei doi bărbați nu-și arătase decât masca cizelată, fațeta pentru public a egoului. Devotamentul și grija față de familie, de copii, cariera.
Ca la întâlnirile de zece și de douăzeci de ani de la absolvire, gândi Alex. „Hei, toți am fost săraci când am terminat facultatea, toți ne-am complăcut în egalitate și promiscuitate prin cămine și cantine, dar lucrul acesta trebuia să ia sfârșit”. Adevăratele valori se recunosc ușor. Există câteva indicii prin care se poate citi treapta socială pe care se află un bărbat la patruzeci de ani. Cei cu care se intersectează ocazional în viață, virtualii concurenți, vor fi atenți la asta. „Uite ce bine arată nevastă-mea, uite ce bijuterii poartă, dar vezi ce haine am eu, ce mașină conduc, unde îmi permit să merg în vacanță!” Mai târziu, peste vreo zece ani, bărbatul va începe să obosească. Sau câștigase deja atât cât își propusese. În orice caz, competiția nu-l va mai interesa la fel de mult. Începând cu vârsta de cincizeci, alții mai târziu, pe la șaizeci de ani, când averea și prestigiul fuseseră deja cucerite și securizate, fostul luptător de altă dată se retrage pe domeniul lui și devine, dacă nu mai înțelept, cel puțin mai rezervat, mai discret.
Alex trase cu coada ochiului spre cel care ocupa, acum, scaunul soției. Obișnuia să privească oamenii în ochi, prefera un contact vizual scurt și sincer în locul destăinuirilor lungi. Ce fel de om era Emil? Ce ar putea vorbi cu el, în așa fel încât să nu-și dezvăluie involuntar propriile sale puncte vulnerabile? Ce părere o fi având despre muzica pe care o pusese, un album de Therion? Ar trebui să-și cenzureze cuvintele? Alex putea să citească destul de ușor pe chipul cuiva onestitatea, dorința de comunicare. Uneori, putea lega rapid cu cineva o relație, datorită unei chimii ascunse, dincolo de cuvinte și convenții. Totul era în funcție și de disponibilitatea celuilalt pentru dialog. Găsea uneori persoane uimitor de prietenoase, de sociabile.
Emil Cambera nu părea să fie însă unul dintr-aceștia, deși Alex tot încercase, în timpul lungii călătorii cu trenul, să construiască punți. Nu regăsi la prietenul său din copilărie acea plăcere a comunicării de altă dată. Emil dădea răspunsuri monosilabice. Își ferea privirea și părea absent, dezinteresat de prezența celuilalt de lângă el.
Cu toate astea, Alex nu depuse armele. Știa că, deîndată ce ar fi devenit și el indiferent și distant, succesul acțiunii pornite în doi ar fi fost compromis.
— Și cum de v-ați gândit tocmai la numele acesta, Jamil? Încercă să-i provoace amintiri plăcute. Pe bune că l-ați conceput în Dubai? Foarte tare!
Fruntea lui Miluță nu păru să se descrețească. Nici un zâmbet nu înflori pe buzele lui. Trase aer în piept și oftă, încrucișându-și brațele la piept. Un gest defensiv, de apărare, se gândi Alex.
— Hei, nu mai fi așa de îngrijorat, perseveră el, o să-i găsim cu siguranță pe copii, din moment ce am dat de urma lor. Ai sunat-o pe Măria, să-i spui ce-ai aflat? Eu am sunat-o pe-a mea. Nu de alta, dar dacă n-o sun de patru ori pe zi și nu știe unde sunt, mă dă și pe mine dispărut la poliție. Ha, ha, ha!
— De fapt, mie nu-mi pasă câtuși de puțin unde e și ce face pramatia aia, izbucni Cambera. Am plecat de-acasă numai ca să scap de gura nevestei.
„Ups! Deci așa se pune problema!”. Alex își țuguie buzele de mirare, ca și când s-ar fi fript cu supa. Își drese vocea. Înțelese că nu era cazul să mai insiste.
— Sunteți certați? Zise după un timp. Nu putea să lase stinghereala asta între ei doi, până la sfârșit. Ce a făcut băiatul, de ești așa supărat pe el? Hai, mai lasă și tu, e încă un copil. Mai e până-i vine mintea la cap, ce, nu știi? Eu nici la treizeci nu eram…
Emil nu răspunse. Privea pe fereastra din dreapta peisajul anost de la marginea autostrăzii. Până la Cernavodă mai erau doar zece kilometri, adică mai puțin de cinci minute. O ultimă tentativă.
— Dacă fii-mea și băiatul tău se plac și-o să punem de nuntă, ce-o să faci? Tot așa, supărat? Măi, Miluț, gândește-te! Nu e bine. Trebuie să vă împăcați. Orice-ar fi făcut Jamil…
Semnaliză și reduse viteza. Ieși prin dreapta și traversă canalul pe podul cu arcadă vopsită în roșu.
Aplicația de pe telefon îl ghidă prin câteva străduțe în pantă, pline de gropi. După câteva minute, Toyota se afla angajată pe drumul județean către Hârșova. În partea stângă, Dunărea se vedea intermitent, undeva în jos, la mai puțin de un kilometru distanță, separată de șosea printr-o luncă năpădită de o vegetație luxuriantă. În dreapta, culturi agricole, ferme, coline înverzite pe care șoseaua îngustă le urca și le cobora în curbe leneșe. Mai puțin de douăzeci de kilometri până la Capidava. Alex simți emoția strângându-i inima. Se rugă în gând să fie bine.
— Am stat zece zile. Dar nu în Dubai, Măria minte cu nerușinare așa cum respiră, ci în Damasc, zise pe neașteptate Emil. Aveam o cameră la hotel Ramada, pe Strada Dreaptă, sau Via Recta, cum i se spunea pe vremea sfântului Pavel, la etajul douăzeci. Priveliștea era fulminantă, spre apus se înălța muntele Hermon, acoperit de zăpadă. Peste zi, vizitam biserici și moschei vechi de mai bine de o mie de ani, nu izbucnise încă războiul civil și oamenii erau frumoși și binevoitori. Seara ieșeam în suk, bazarul acela eteroclit unde te pierdeai literalmente în mirosurile amețitoare și în culorile tari ale mirodeniilor. Totul se amesteca, într-un vârtej de senzații, cu strigatele negustorilor în araba, în turcă sau ivrit, cu foșnetul mătăsurilor, cu reflexele arămăriei, tipsii, ibrice, cu sclipiciul din prăvăliile de suveniruri, cu imaginea compozita a vitrinelor minuscule, unde stăteau alături de icoane cu chipul Maicii Domnului, Steaua lui David, în bronz smăltuit, Mâna binecuvântătoare, cu rugăciuni pentru protecția căminului, si brățările-amuletă, împodobite cu piatra azuriu-opalescenta care ferește de deochi…
Dincolo de suk, cartierul cu vile scunde, văruite și străduțe înguste, unde hamalii împingeau tărăboanțe cu saci stivuiți, plini cu smochine, curmale, fistic, năut ori cine știe ce alte semințe și sâmburi. Mă simțeam tânăr, puternic, luasem prima dată după mai mulți ani dividendele din firmă și voiam să pozez într-un colonialist englez, îmi lăsasem mustață groasă, răsucită și mă plimbam cu mâinile la spate, agale, cu un trabuc imens între dinți. Prin scuaruri și piețe, derviși rotitori cântau din flaut sub privirile cohortelor de turiști. Am pus și eu o monedă în cutia milei unuia dintre ei și am zăbovit un minut mai mult, amețit de parfumul uleios și greu al Orientului.
Atunci, când mi-am dezlipit privirile de pe fusta albă, înfoiată ca un clopot a dansatorului mistic și m-am uitat îndărăt, Măria dispăruse de lângă mine. Am căutat-o mai întâi la întâmplare, alergând în zigzag prin piața aglomerată, izbindu-mă de unii și de alții. Cu neputință să găsești pe cineva în furnicarul acela cosmopolit, în care se amestecau beduini în straiele lor, am uitat dacă se numesc jilbab, niqab sau hijab, chinezi și japonezi în pantaloni scurți, americani, greci și italieni în bermude și cu ochelari de soare pe nas și unde se auzeau simultan toate limbile de circulație internațională. M-am dus în cele din urmă la hotel, însă Măria nu trecuse pe acolo. M-am întors din nou în piața aceea, care, apropo, se numea într-adevăr Piața Dubai. M-am așezat la o terasă, cu o bere în față. A urmat după aceea a doua și a treia bere, se făcuse deja doisprezece noaptea și barmanul începuse să se uite semnificativ la ceas. Am achitat consumația, am ieșit în stradă și m-am decis să anunț poliția, când de mine s-a apropiat o gloată de arabi furioși, purtau cearceafurile acelea pe ei și aveau fețele acoperite. M-am retras câțiva pași din calea lor, oamenii aceia erau înfiorători și agitau niște cuțite lungi, unii aveau arme de foc și m-am gândit atunci că o fi vreo revoltă populară.
Nu era nici pe departe vorba de așa ceva căci, după cum aveam să-mi dau în curând seama, eram martorul linșajului unei femei adulterine și a ibovnicului său. Cei doi nefericiți erau purtați în pielea goală pe străzile principale și expuși oprobiului public, care public vocifera vehement și arunca în cei doi cu pietre, e drept nu foarte mari, ci mai mult pietriș și țărână. Când alaiul acesta sinistru a ajuns în dreptul becului care lumina terasa unde șezusem eu, am simțit efectiv cum cade cerul peste mine. Femeia cu pricina, curva despletită, pălmuită, îmbrâncită și scuipată nu era altcineva decât Măria mea. M-am dus așadar la cel care părea șeful acelei bande infernale și m-am agățat cu mâinile de poalele anteriului său, fiind bineînțeles respins și aruncat cât colo. Din fericire, am văzut nu departe doi polițiști, stând pe trotuar și privind scena aia de o barbarie cruntă. Am alergat la ei și le-am spus, în două sau trei cuvinte în bruma de engleză pe care o știam că femeia aceea este soția mea. Polițiștii nu au zis nimic, ci au făcut către mine un singur gest, dar extrem de sugestiv, prin care eram informat că cei doi urmau să fie spânzurați. Credeam că trăiesc un coșmar, o farsă de carnaval turistic, nu-mi închipuiam că în secolul douăzeci și unu, la doi pași de lumea civilizată se poate întâmpla așa ceva. Mai târziu m-am gândit că poate polițaiul îmi sugerase batjocoritor să mă duc și să mă spânzur eu.
M-am alăturat hoardei de disperați și m-am hotărât să urmez și eu soarta Măriei, să-mi pun ștreangul de gât într-un gest de protest, doar așa poate voi atrage atenția vreunui ziarist sau unui om politic, sau diplomat occidental. Alaiul s-a perindat prin tot centrul, pe bulevardul Fayez Mansour, pe Shoukry Al-Qouwatly, a intrat în orașul vechi și s-a oprit în cele din urmă lângă zidul golaș, cenușiu și sinistru al cetății Bab Touma, fără ca vreun oficial să intervină. Acolo, pe caldarâm, sub arcada tristă a Porții sfântului Toma, condamnații fură lepădați și lăsați slobod, în pieile goale. Cei doi se așezară pe jos, spate în spate și își acoperiră fața cu brațele. Mi s-a făcut milă de ei, Dumnezeu mi-este martor, și am vrut să-i acopăr cu cămașa mea, ceea ce am și făcut. Măria m-a privit atunci cu recunoștință, era îngrozită, era plină de praf și avea julituri și vânătăi pe tot corpul. Am luat-o de braț și am ridicat-o, mi-era teamă ca nu cumva să fiu luat la întrebări de vreunul din indivizii ăia înfierbântați, dar nimeni nu mi-a zis nimic. L-am lăsat pe individ jos pe caldarâm și am luat-o ușor către hotel. Am suportat privirile intrigate, mustrătoare ale recepționerului și ale celor câțiva inși care mai zăboveau în hol și am urcat cu liftul la etajul unde locuiam. A doua zi ne-am făcut bagajul și am plecat. Asta a fost tot.
Alex ascultă până la capăt povestea lui Emil, fără să-l întrerupă. În cele din urmă, când conturul rotunjit al cetății Capidava răsări după o curbă în fața lor, încetini și trase pe dreapta. Avea în plan să facă o vizită de recunoaștere, să vadă cu ochii lui locul de unde ieșise „Fiara” din pământ, după cum povestise călugărul pietrar. Coborâră amândoi din mașină.
— Miluță, zise, dar cu cine seamănă, totuși, Jamie? Un viking cu părul blond și luminos ca aurul, nu-mi imaginez cum a putut ieși din doi bruneți, cum sunteți tu și Măria. Ca să nu mai spun că și sirienii, la o adică, sunt cam tuciurii. Al cui copil e, până la urmă, Jamil? Poți să-mi spui?
— Asta, dragul meu prieten, este de acum problema ta. Ție urmează să-ți intre în familie, cu fata ta o să se însoare. Eu tocmai ce-am scăpat de el.
Am absolvit fac. Automatica București.
De profesie inginer software, profesor de informatică.
Scriu proză SF/F/H. Colaborez la revistele Gazeta SF și Helion. În 2017 am publicat un roman horror, Noaptea lemurienilor, la editura Pavcon, și un roman mainstream, Regele fluturilor, la editura Coresi. În 2018 am publicat un volum de proză scurtătot la editura Pavcon, Efectul Metamorphis, și un roman horror, Confesiunile Omului – cîine.
Povestea curge impecabil. E tot din romanul care incepea pe Insula Serpilor?
In partea doua ma si gindeam ce poveste ai fi scos tu din poza pt concurs daca si asa, din pura distractie si joc de-a magintia, ai intrat in Damasc in piata Dubai :)
Da, e tot din acelasi roman.