– Porcule, porcule! s-a auzit Melchior de două ori strigat, dar nu ăsta era numele lui, că încă de la Sfatul Popular funcționarii i-au trecut în hârtii exact cum le-a ordonat tatăl lui și ei au scris: Voicu Velociraptor Melchior Întâiul.
A ieșit scandal atunci, că un funcționar tinerel, gureș, bașca nou venit să lucreze la biroul stării civile din comună, s-a trezit să întrebe că ”ce căcat de nume mai e și ăsta?!”, cu bășcălia evident mai mare decât uimirea, neștiind cine-i omul din fața lui și că nu-i bine să-l superi, mai ales când e atins de băutură. Cuvintele tinerelului au strâmbat instantaneu mutra lui Voicu Mirel, fericitul tată, căruia furia i-a transformat zâmbetul amabil de adineauri într-un rânjet sinistru. ”Te tai, mă!” a șuierat Mirel din buzele subțiate și învinețite, trăgând șișul din teaca prinsă la cureaua ce-i strângea pantalonii. Bine că-n birou intrase și șeful de post, să-l declare decedat pe socru-său, mort o dată cu zorii, că-i trebuiau hârtiile doveditoare de moarte să-și ridice bani de la stat, că milițienii primeau ajutor când le murea cineva din familie și mi s-a repezit cu pulanul peste mâna lui Mirel, de i-a zburat șișul cât colo, apoi au sărit mai mulți pe cuțitar și i-au dat drumul abia când s-a liniștit. ”Dă-o dracului, bă, Mirele…” i-a zis șeful de post slăbindu-l din strânsoare, ”dă-o bă-n futere, și-n zi de bucurie tu faci scandal?!”. Omul n-a răspuns. S-a ridicat doar de jos, s-a scuturat, apoi și-a căutat din priviri șișul. L-a văzut sticlind sub masa de lângă fereastră, pe care stătea o oală de pământ plină cu flori de câmp, multicolore. I-a făcut semn șefului de post, să înțeleagă și mintea lui bine odihnită sub cascheta de milițian, că vrea doar să-și recupereze cuțitul, nimic altceva, apoi l-a ridicat și l-a vârât cu dexteritate în teaca de la spate, aninată de cureaua ce-i strângea pantalonii cei noi, roșii, din velur cu raiul mare.
– Porcule! a auzit pentru a treia oară Melchior strigătele neveste-sii, ajunsă-n pragul dormitorului și-a deschis ochii.
Băuse mult aseară și lumina intrată prin ușa deschisă l-a deranjat. Cum, necum, când s-a întors acasă, a tras draperiile cele grele peste ferestre, să poată dormi nestingherit de lumina zilei ce avea să vină.
– Ești ca o sfântă?! a dat el să glumească, văzându-și nevasta învăluită în haloul de lumină, dar pricepând îndată că n-are defel chef de glume, s-a ridicat în capul oaselor pe marginea patului înalt, de tălpile nici nu-i atingeau podeaua, că nu era vreun lungan, abia de avea un metru șaptezeci, c-o moștenise pe mamă-sa, o femeie tare micuță pe lângă zdrahonul de Mirel, dar era bine legat și frumușel foc, că așa apucase la inima neveste-sii, frumoasa satului, Mioara.
”Ce vrei, fă?” a gândit omul, dar n-a mai spus-o, că-l dureau parcă și obrajii de-aseară, de la băute, vorbă lungă și râs destul cu prietenii adunați în crâșma lui Costache, să-l serbeze pe Melchior, că făcea douzecișicinci de ani.
Mioara, văzându-l treaz și la un pas să se ridice în picioare, n-a mai zis toate alea care i se adunaseră în suflet, de teamă să nu-și ia vreuna și a-ndulcit tonul.
– Melchioare, i-a spus ea, zilnic mi te juri pă mă-ta, că mă iubești, da` dă ziua ta tu petreci cu hăndrălăii, dă parca-i fi holtei…
Omul s-ar fi jurat și pe copii, dar n-avea, că l-a pedepsit Dumnezeu dându-i nevastă stearpă, blestemat de-o babă că n-o luase pe nepoată-sa, lăsată grea de Melchior înainte de-a se iubi cu Mioara și care, speriată de gura satului, a plecat la oraș să facă avort și nu s-a mai întors defel. ”Să n-ai parte de copii, că m-ai lăsat fără sprijin la bătrânețe!” i-ar fi șuierat baba, când Melchior cobora treptele Sfatului Popular cu Mioara de mână, nevastă cu acte.
Mirel plecase de la Starea Civilă liniștit, dar n-a uitat ofensa adusă de funcționar și de câte ori îi ieșea-n cale îl amenința că-l taie, funcționarul depunea plângere la miliție, șeful de post îi dădea avertismente sau câte o amendă, Mirel o plătea și iar îl înjura pe funcționar, încât satul începuse să facă glume pe seama jocului ăsta de-a șoarecele și pisica.
Trei luni după incident, respectiv la câteva zile după botezul nou-născutului, petrecere întinsă o săptămână încheiată în bătătura lui Mirel, cu purcei și orătănii la proțap și cu nenumărate butoaie de vin desferecate neîntrerupt, pomină de petrecere, că omul a vrut să arate satului bucuria de-a avea un fecior, după ce zămislise nu mai puțin de șase fete, născute toate la exact unsprezecepe luni distanță între ele, de dădea să credă că femeia lui n-are sămânța trebuitoare pentru a-i dărui un băiat, pe care să-l învețe el cum stă treaba cu viața în țara asta mereu schimbătoare, căreia-i dai de cap și poți trăi liniștit doar dacă-i iei pulsul și-i ții ritmul, că altfel mori din te miri ce, cum au aflat localnicii c-a murit și tânărul funcționar, luat în cuțit de nu se știe cine și aruncat în smârcurile din dosul pădurii. Sătenii șușoteau, convinși fiind că Mirel îl hăcuise și bună parte din ei gândeau că funcționarul primise exact ce-a meritat, ba unul chiar a zis-o cu voce în crâșmă, în seara zilei când l-au scos mort și murat din putoarea mlaștinii, că ”era cam nesimțit fistichiul ăla școlit la oraș, că ne tot repezea, dă parcă toți am fi fost proști, dăcât el dășteptul dăștepțilort, futu-l în cur pă mă-sa!”.
A doua zi după ce l-au scos din mlaștină, satul s-a umplut de fum și de uruit de motoare, o coloană formată din patru mașini, trei negre, una albastră, plus o dubiță a prosecturii poposind în fața căminului cultural, că acolo fusese depus mortul, pe-o masă de tranșat carne, acoperit cu o velniță albăstruie, cam izinită. Sătenii uimiți de atâta agitație, speriați deopotrivă de faptul că pe dubiță scria ”prosectura criminalistică”, or dacă primul cuvânt nu-l pricepeau defel, cel de-al doilea îi lămurea că-i de rău. Din mașina albastră au coborât întâi tatăl, un om important de la București, apoi mama și fratele cel mic al mortului, care nu părea să aibă nici zece ani. Și plângea micuțul de-i sărea surtucul negru de pe el iar cravata verzulie îi ieșise pe-afară, de-i flutura în vânt și lacrimile-i păreau mai amare decât ale mamei, o femeie frumoasă, zveltă, o doamnă sadea, care încerca să-și ascundă durerea în dosul unei voalete negre, coborâte de pe pălăria ca un castron. Lacrimile micuțului i-au înduioșat pe săteni și mulți au început iar să sușotească, zicând că n-a făcut bine ce-a făcut Mirel, că era tânăr mortul, abia de făcuse douăzeci de ani și-avea toată viața înainte și că nu trebuie spintecat un om doar pentru c-a zis și el două vorbe-acolo, dar n-o spuneau public, de teamă să nu se-abată furia zdrahonului asupra lor. Oamenii se mai temeau s-o zică asumat gândind că Mirel tot nu va păți nimic, că era ”omul sistemului” și se bucura de îngăduința șefului de post turnând mojiciile sătenilor, care mereu se alegeau cu amenzi ori zile de pârnaie, când se îmbătau și înjurau strașnic noua conducere de partid și de stat. Dar Mirel nu era turnător. Își făcuse renumele de om iute la mânie înainte de venirea comuniștilor, că trebuia să dea de mâncare familiei recurgând la orice mijloace într-o țară secătuită de război, mai ales în anii când regele a ordonat întoarcerea armelor și puhoi de ruși au călcat România. Dar nu turna la miliție. Altul era turnătorul, tot Mirel îi zicea lumea, schilodul satului, căruia noua orânduire i-a dat casa unor chiaburi morți prin închisori și i-a promis pensie de nevoiaș pe viață.
– De ce-mi zici porc, fă? s-a răstit supărat Melchior și Mioara a tresărit speriată, convinsă că urmează o bătaie. Ce, ți se pare că-s scopit?
Or tânărul, departe de-a fi scopit, era un iubăreț priceput, că asta a și făcut-o pe Mioara să-l aleagă dintre pretendenți, de i-a zis mamă-sii că se sinucide dacă tată-su nu-l acceptă, așa că familia fetei zdruncinată de bucuriile amoroase furnizate de Melchior odraslei lor, au consimțit, le-au făcut nuntă și i-au dăruit cu zece mii de lei, bani din care proaspătul mire și-a luat o ”Dacie 1100” la mâna a doua și cu diferența s-a apucat de afaceri.
”La ce-ți trebuie mașină?” s-a supărat Mioara când a văzut mașina în fața casei soțului, în care tocmai se mutase, dar în scurt timp avea să înțeleagă folosul achiziției, fiindcă Melchior și-a luat permis de conducere și a început să ia zilnic drumul orașului, unde, pricepând cum stau lucrurile în noua orânduire, amintindu-și, desigur, și sfaturile primite de la Mirel, s-a apucat de speculă. Mergea prin gări, pe lângă hoteluri sau prin alte locuri pe unde veneau străini, cumpăra de la ei diverse produse, de la țigări, ciocolată, cafea și gumă de mestecat până la haine, ceasuri, aparate foto și alte electronice, pe care le vindea apoi chiaburilor care n-apucaseră să ia calea exilului și care nu pricepeau viața fără bunurile cu care fuseseră obișnuiți, și care încă aveau destul arigint și aur de vândut, dosite-n poduri, pivnițe ori cavouri. C-așa-l învățase Mirel, repetându-i mereu în scrisori ”vezi ce-și doresc oamenii și exact aia spune-le sau procură-le”.
Mirel n-a fost rău din totdeauna, doar că, rămas orfan de mic, a apucat în familia unei mătuși cam înceată la minte și care se bucura de fiecare netrebnic care-i zicea c-o ia de nevastă. Așa ”s-a bucurat” Mirel de o serie de tați vitregi, unul mai pungaș decât altul, care l-au mânat la rele. Avea doisprezece ani când a participat la prima spargere, năimit de unul din tați să stea de șase lângă casa unor boieri plecați la Paris de Crăciun și s-a ales cu buzunarele pline cu monede, bașca trei bancnote foșnăitoare. S-a crezut Dumnezeu atunci, c-a putut să-și ia cele mai mari prăjituri din cofetăriile Bucureștiului, să mănânce câți mici voia în Obor și să bea must la pahar, de s-a uitat gratargiul invidios la el când i-a plătit cu bani de hârtie. Și-a mai luat halviță, a cinstit-o pe Rodica cu bomboane fondante, înghețată de la gelateria italiană, bragă și-a dus-o la film o săptămână întregă, zi de zi, încât fata s-a îndrăgostit lulea de-atunci și i-a rămas fidelă pe viață. Patru ani mai târziu Mirel dădea prima spargere asumată ca șef de bandă, apoi în următorii cinci ani a mai dat peste treizeci, de-a prins cheag cât să-și ridice o casă în satul de lângă oraș, a luat-o pe Rodica de nevastă și a-nceput să-i toarne plozi. Fete, încalte.
– Vino, fă-ncoa! și-a chemat Melchior nevasta, desfăcându-și larg brațele și femeia a dedus că pericolul trecuse și poate chiar urma o tăvăleală-n așternuturi. S-a apropiat pisicește, pășind moale, unduitor, știind c-așa scotea din minți orice bărbat, că-nainte de Melchior se iubise și cu alții, începută fiind la paisprezece ani de-un unchi de-al doilea dinspre mamă, trăit o vreme la Paris, unde cântase prin cabarete și care a învățat-o multe din cele trăite de el cu junele din orașul păcatului.
Melchior iubea mersul ăsta, dar cu anii a priceput că Mioara îi specula deseori slăbiciunea, așa că, apropiată suficient, i-a întors un dos de palmă, de femeia s-a chircit instantaneu, nu atât de durere, bărbatul dozându-și tăria palmei abia cât o mângâiere, ci a stupoare se chircise, că nu înțelegea schimbarea bruscă de registru. Dar n-a apucat să-și aprofundeze uimirea, că omul a săltat-o de jos și a răsturnat-o pe pat. I-a desfăcut cordonul capotului înflorat și i-a săltat poalele cămășii de noapte, largă, vaporoasă, din mătase sidefie, făcută parcă pentru doi și s-a avântat pe sub ea cu pricepere, bucurându-se de mirosul de carne tânără al femeii. A muşcat-o hulpav de un sân, până când mâna soției l-a avertizat atingându-i capul, apoi de-al doilea, mai uşor, rotind lent limba în jurul sfârcului întărit, până ce buzele femeii au început să toarcă gemete şoptite și-a coborât încet, încet ca o părere înspre pântece, bucurându-se de luciul pielii marmoreene, apoi şi-a dus sărutul până spre fremătarea feminităţii ei, o iubea, era nebun de zvâcnirile pântecului încins, de lacrimile iubirii totale răspuns ofrandei buzelor lui pofticioase, a auzit ţipete, gemete, rugăciuni şi blesteme, a dezlănţuit iele şi vrăjitoare din trupul acela frământat de pasiune, i-a acceptat deopotrivă pe zei şi pe demoni ca stăpâni ai clipei, s-a înălţat apoi dinspre tăcerea tresăririlor umede până spre buzele Mioarei, înroşite de propiile-i muşcături, le-a muşcat și el cu parcă pofta faunilor dezlănţuiţi şi a plutit pe trupul ei, în trupul ei, în imaginaţia de necuprins a sărutărilor răsfirate în eterul comunului bine, până la tresărirea tămăduitoare, de final.
– Azi e ziua mea, femeie și-o voi petrece toată cu tine, a înștiințat-o Melchior după ce s-au liniștit. S-a întins după pachetul de țigări rămas în buzunarul pantalonilor purtați aseară, a aprins două țigări și una i-a întins-o Mioarei. De-aia am băut aseară cu prietenii, să petrecem azi numai noi…
Asta tot Mirel îl învățase, printre alte îndemnându-l ”bă, mai ceva ca la mă-ta să ții la nevastă și nu uiți datele importante din viața voastră, că muierile-s sensibile la căcaturi d-astea!”.
Trei zile după ce neamurile veniseră după mort, șeful de post l-a chemat pe Mirel și la secție. ”De ce l-ai omorât, mă?” l-a întrebat și Mirel s-a jurat pe capul micuțului abia botezat că nu el e făptașul, ”deși aveam motive” a recunoscut el. Atunci au tăbărât pe el doi zdrahoni din camera învecinată, însoțitorii procurorului venit de la București, care trăgea cu urechea prin ușa întredeschisă. L-au bătut îndelung dar Mirel tot nevinovat zicea că e. A doua zi procurorul l-a dus în instanță la București, unde-a zis că ”în sat se știe că omul este violent și că mereu poartă un cuțit asupra lui”. Judecătorul părea mai degrabbă interesat de prenumele copilului și nicidecum de subțirimea probelor administrate, că l-a și întrebat pe Mirel ”dă ce i-ai zis Velociraptor, copilului tău?” și acuzatul i-a spus că citise undeva că ăla fusese un mare prădător și-și dorea un fiu puternic, ”și Melchior?!” – Mirel justificând că l-a vrut vrăjitor, că vrăjeala-i mereu bună, afirmație care a stârnit râsul în sală, temperat abia la următoarea întrebare ”da-Întîiul, de ce mă?” și Mirel i-a spus că nimeni din neamul lui nu mai fusese Velociraptor și Melchior, așa că trebuia să-și numească pruncul și Întâiul, să priceapă lumea. ”Dar, văd că dumneavoastră, domn judecător, n-ați prea priceput…” a adăugat Mirel și poate și-asta l-a făcut pe judecător să-i dea închisoare pe viață, nu numai îndemnul primit telefonic de la șefi, să nu mai raporteze cazuri nesoluționate, dacă-i e bine.
Și Mirel și-a clamat continuu nevinovăția, ani la rând, până ce-a încercat să evadeze, să meargă la majoratul băiatului. Atunci l-a împușcat un gardian, din foișor.
– Unde mergem diseară? l-a întrebat Mioara, strivind mucul țigării în scrumiera de cristal și întinzându-i-o și lui, să facă același lucru.
Și-a dus-o Melchior într-o locantă nouă, fostă casă boierească, că se îndesiseră demnitarii noii puteri prin casele naționalizate și-aveau nevoie de-un restaurant, unde rezervase încă de alaltăieri o masă și unde se serveau fructe de mare, că Mioara prinsese gustul acestor delicatese de mică, de la unchiul trăit o vreme în Paris. La intrare, Mioara a avut surpriza să fie întâmpinată cu flori de una dintre angajate, că așa-i indicase Melchior șefului de sală, apoi, însoțiți de acesta, au fost conduși la masa rezervată. Au comandat șampanie la început, apoi Mioara o langustină și Melchior o porție de scoici, sosuri asortate și vin alb. Mioara se simțea în al nouălea cer, răsfățată ca o prințesă și însoțită de omul ei, cel mai frumos bărbat din lume.
Formația le-a cîntat ”la mulți ani” și tot restaurantul i-a aplaudat, Mioara roșind de plăcere, apoi un ospătar le-a adus un tort diplomat. Era momentul în care Melchior gândise să-i destăinuie că unul din alt sat recunoscuse că l-a înjunghiat pe funcționar, după ce acesta se încurcase cu iubita lui și că astfel se dovedea că Mirel nu fusese criminal, dar când să guste din tortul aniversar, lui Melchior i s-a făcut rău, l-a luat cu frisoane, a amețit și s-a prelins de pe scaun. Mioara a țipat. Muzica a tăcut. Șeful de sală suna la salvare în timp ce câțiva ospătari îl ridicau pe Melchior și-l ducea spre un fotoliu de lângă garderobă.
Ambulanța a venit imediat și l-a dus la spitalul din apropiere, unde medicii de la urgență l-au diagnosticat cu toxiinfecție alimentară cauzată de scoici și i-au spus Mioarei că trebuie să-l interneze.
– Voi fi bine! a asigurat-o Melchior. Ia un taxi și du-te acasă.
La scurt timp după ce-a plecat Mioara, instalat deja într-un salon de la etaj, l-au vizitat doctorul de gardă pe secție, un stagiar al acestuia și o asistenta. Stagiarul s-a grăbit afle diagnosticul din fișa pacientului, dar citindu-i numele, a izbucnit în râs. Melchior dormea și n-a reacționat în niciun fel, altfel fiind oricum obișnuit cu astfel de ieșiri ale necunoscuților.
– Doamne, ce fel de părinți își numesc copilul așa?! s-a mirat stagiarul.
Luând fișa pacientului și aflându-i numele, doctorul s-a albit la față. Imediat i-a ordonat asistentei ca peste fix o oră să-i injecteze un somnifer puternic, apoi au ieșit tustrei din salon. La scurt timp însă, doctorul a revenit și Melchior a deschis ochii.
– Ia pastilele astea, l-a îndemnat doctorul și i-a pus în palmă șapte tablete micuțe, apoi i-a adus un pahar cu apă. Vei adormi îndată.
Melchior a înghițit înghițit rapid comprimate roșiatice și i-a mulțumit doctorului pentru grijă. Acesta s-a așezat pe marginea patului și l-a supravegheat vreme de minute bune, până ce ochii pacientului dădeau să se închidă și limba nu-i mai putea lega vreun cuvânt.
Atunci s-a apropiat de urechea lui Melchior și i-a șoptit:
– Sunt fratele celui ucis de taică-tu… Știi cât m-am rugat pentru clipa asta?! Și, iată, primesc răsplata… e ordine-n Cer!
Născut pe 9 ianuarie 1968. Pasionat de literatură, film, fotografie, bridge. A fost premiat la concursurile literare: „Rezonanțe udeștene”, „Ioan Slavici”, „Ion Creangă”, „Peregrinări”, „Alexandru Odobescu”, „Marin Preda”, „Desculț prin cetate”, „Vasile Lucaciu”, „Scrisoare către Eminescu”, „Romeo și Julieta de la Mizil”…