Cine a salvat-o pe Marta?

Marta nu știa că monștrii oferă cele mai frumoase cadouri. Era o fată la douăzeci de ani care studia arta contemporană și o plictiseau discuțiile despre problemele societății sau dezbaterile politice pro ori contra Salvini. Spunea mereu că are problemele ei și oricum societatea nu se va schimba dacă oamenii vor fi la fel. În artă găsea răspuns la întrebările ei. Nimeni nu explica lumea mai bine decât un artist. După cursurile de la facultate se plimba singură prin Roma. Dacă nu era la muzeu, atunci o vedeai pe lângă Piazza Navona cu căștile la urechi. Asculta clasicii muzicii italiene, de la Dalla, Pavarotti, Endrigo, Battisti, până la Vasco Rossi sau Luca Carboni. În zilele ploioase îi plăcea muzica simfonică. Ploaia și orchestra erau identice.

În seara în care Marta a fost violată asculta blues britanic. Se întorcea de la Mercato Centrale, unde a mâncat pizza alături de două prietene de la facultate, și umbrele pașilor lui o urmăreau pe câteva străzi, pierzându-se printre mașini parcate sau printre blocuri cu o lumină gălbuie care ieșea pe ferestre. Umbrele dansau în jurul ei. Purta un palton gri, pantaloni negri și ghete negre. Pe umerii puțin strâmbi, după o operație de scolioză la zece ani, avea rucsacul de piele în care plimba câteva cărți despre istoria artei. Urmărea cu privirea o pisică cu blana maronie și ochii sticloși. Pisica a început să fugă pe sub mașini. Umbrele dansau în spatele Martei. În jurul ei, orașul era un martor tăcut care trăia cu sufletul la gură această scenă de film. Când apare agresorul? De unde? Spectatorii își rodeau unghiile. Orașul știa că Marta va fi violată chiar pe acea stradă, când ea asculta Joe Bonamassa. Zidurile reci o înconjurau ca o închisoare. Marta nu a fost o fată înaltă și putea să treacă neobservată pe lângă uriașii de beton în care viețile oamenilor se luminau în fața televizorului. Umbra ei s-a deformat. Marta mergea cu mâinile în buzunare. Umbra lui a cuprins-o de umeri, de mâini, de fund. A lipit-o cu spatele de zid și i-a pus mâna la gură. Coloana ei s-a zdruncinat la impact. Rucsacul s-a strivit. Mâinile lui își făceau loc pe sub palton. Marta s-a zbătut, dar în acea noapte de decembrie a simțit în ea toată scârba lumii.

*

(Citește acest monolog interior cu vocea unei fete plină de furie. Refulează toată furia din tine. Imaginează-ți că violatorul este în fața ta și vrei să te răzbuni. Scrâșnește din dinți. Citește fără pauză. Nu respira. La final vei simți toată presiunea în stomac).

Știi prea bine cum sunt violurile, te ucid în interior, te lasă un deșert sau plină de răni pe care nu le vindecă nimeni, rămâi o bucată de carne de care îți este scârbă, nu ai puterea să te privești în oglindă, simți mizeria pe corpul tău, atingerile lui, penisul lui cum te penetrează, te doare încă, nu suporți să te atingă cineva, dacă vrea să te violeze?, nu ai timp să te aperi, nu ai putere, ești o cârpă, ești o jucărie sexuală care satisface poftele cuiva, ești doar o pizdă. Și te violează! Ahhhh! E deja în tine cu toată forța lui, vrei să mori, de ce nu te omoară?, te lasă să trăiești cu această rușine și mizerie. Ai fost a lui. A lui! A lui! Urlă! Te-a folosit! Nu ești bună de nimic, de nimic, înțelegi?

(Respiră adânc. Deschide fereastra, scoate capul pe geam să simți vântul cum te pocnește peste față și strigă: Aaaahhhh! pentru fiecare viol din lume, pentru fiecare femeie care a spus „Aaaahhhh” în timp ce a fost violată, pentru fiecare femeie care a urlat când a fost violată și nimeni nu a auzit-o).

*

Marta lovea salteaua cu picioarele când toate aceste gânduri o atacau. Viața ei s-a terminat acolo. Fata cu căștile la urechi a fost ucisă. Marta aștepta revanșa. Nu o interesa cine a fost. Polițiștii puneau o mie de întrebări, dar nu aveau niciun răspuns. Termini e un cartier plin de imigranți și evident că toată lumea a acuzat un imigrant. Au fost arestați mai mulți africani. Nu au corespuns ADN-ului. Au urmat români, chinezi, afgani, țigani.

De Crăciun preotul vorbea în biserică, printre lumânări aprinse și chipuri pline de goliciune, despre puterea iertării. „Iertarea e calea spre rai”, spunea preotul privind spre Marta, în ochii ei ca un abis negru. „Ura distruge, ucide, ne lasă fără viață. Iertarea este viață”. Marta s-a ridicat și a plecat din biserică, nu căuta mila nimănui sau predicile preotului, gândea că Dumnezeu n-o iubea și pentru prima dată în viața ei se întreba dacă Dumnezeu exista, și dacă exista de ce a abandonat-o în acea seară.

Pe 27 decembrie Marta s-a trezit panicată la ora doisprezece. Era o panică ce îi tăia respirația ca o tahicardie. A sărit din pat și a fugit la baie. A verificat chiloții. Menstruația întârzia. 27 era ziua menstruației, de un an nu a venit nici mai târziu, nici mai devreme. Plângea cu vorbe. Lovea abdomenul cu pumnii. A introdus două degete în vagin. Nicio picătură de sânge. Medicii i-au spus că sunt șanse de 10% să rămână însărcinată. 10% i-au schimbat viața. 10% au devenit 100%. Lovea abdomenul cu ambii pumni. „Te urăsc!”, trântea periuța și pasta de dinți, și deodorantul, și tot ce stătea în calea ei.

Nu s-a gândit niciodată la un copil. Marta nu a avut astfel de vise. Un copil nu e doar o responsabilitate, e un stil de viață. Apoi Luca, iubitul ei, plecase în America pentru un an, studia dreptul economic la Stanford. De fapt, fostul ei iubit, am uitat să precizez. Din acea seară, niciun prieten sau coleg nu a mai sunat-o. A încercat să ascundă adevărul, dar Roma e un oraș mic când se întâmplă o tragedie. Luca a fost singurul băiat din viața ei. Totuși, nu a regretat despărțirea, a înțeles motivele lui și le-a acceptat, se gândea că poate nici ea nu ar fi fost capabilă să-i stea aproape sau să-l iubească. Nu a fost surprinsă de faptul că totul poate să dispară în câteva clipe, că iubirea poate să devină irelevantă pentru oameni.

Marta citise pe un site că iubirea din adolescență este cea mai frumoasă, pentru că iubești fără rezerve, fără teamă deoarece încă nu ai cunoscut suferința și nu știi ce te așteaptă dacă totul eșuează. Despărțirea de Luca era doar o simplă zgârietură la deget pe lângă violul care s-a transformat într-un cancer.

Îi voia tot binele din lume și uneori îi scria un mesaj. Nu spera să se împace, ar fi fost ciudat, dar voia să-i demonstreze că Marta, noua Marta de fapt, era o femeie puternică. Copii? S-a gândit doar la copiii din Africa, unde ar fi mers după terminarea studiilor. A trântit testul de sarcină de pereți și pereții au devenit dovada copilului. Se uita pe pereți și parcă scria: EȘTI GRAVIDĂ! cu litere mari. A călcat testul în picioare. Călcâiul ei zdrobea plasticul alb și bucățile săreau pe gresie ca niște firimituri de oase dintr-un picior fracturat. Arunca cosmeticele în ținte fără ținte. S-a așezat pe bideu și a răcnit ca un animal rănit și înconjurat, care nu vedea nicio șansă de salvare, în afară de fereastră deschisă la etajul patru. Viața flutura pe geam.

Mama ei a anunțat-o din spatele ușii că a doua zi vor merge la un ginecolog care „face curățenie”. În acel moment în bucătărie, Marta privea lama unui cuțit. Își imagina cum lama străpungea pântecul ei până la uter. Cu toată violența voia să scoată chiar și ovarele, să nu mai rămână niciodată însărcinată. O curățenie generală, așa cum făcuseră părinții ei în aprilie când au modificat mobila în casă sau culoarea pereților.

A căutat pe Google ce presupune un avort și care este procedura. Nu știa nimic despre sarcină, cum se dezvoltă embrionul sau în ce etapă se află, a plictisit-o biologia. A căutat pe Youtube video cu avorturi, unde privea cum embrionul era făcut bucăți și scos din uter. Bucată cu bucată. Medicul îi smulgea capul, mâinile, picioarele, inima. Aspira totul ca pe niște praf de viață care crește în tine. „Avortul e o crimă”, spunea Marta în timp ce discuta cu mama ei. „Copilul este rupt și aruncat la câini. Știai?”. (Citește cu vocea unei femei de patruzeci și cinci de ani, care în tinerețe a făcut un avort și consideră că avortul este șansa femeii să-și salveze viața. O femeie obișnuită să controleze totul și să dicteze viețile celorlalți) „Avortul este necesar. Nu poți să ai copil acum, la douăzeci de ani. Vrei să fii mamă sau să studiezi? Vrei să schimbi scutece sau să stai cu prietenii tăi? Spune-mi!”. „Care prieteni? Unde îi vezi?”.

Marta pierduse identitatea trupului ei. Se simțea străină în acea piele, cu acele organele, cu tot sângele. Corpul ei fusese folosit de un violator. Corpul ei era folosit de un copil. Un embrion, de fapt, nu vrea să spună „copil”. După câteva săptămâni, citea pe un site, embrionul avea câțiva milimetri, era cât un sâmbure de măr. În curând, embrionul urma o să aibă inimă, poate peste câteva zile. Embrionul va avea sânge și vene, artere, creier. Medicii stabilesc decesul unei persoane atunci când inima încetează să bată, își amintea. Deci inima este granița dintre viață și moarte. Creierul nostru funcționează și înainte să ne naștem, și puțin timp după ce murim. Inima e viață. Viața începe înainte să ne naștem. Dar viața ei era mai importantă.

A doua zi a mers la spital. A completat fișa, însă medicul a refuzat avortul fără avizul psihologului, deși mama ei a insistat să se rezolve pe loc această tragedie. „Tragedie?”, a întrebat medicul, „vorbim de corpul unei fete de douăzeci de ani, de riscuri, de viitorul ei și de un copil. Nu suntem mercenari sau măcelari”. Marta nu a vrut să vorbească cu un terapeut, corpul și mintea ei s-au închis ermetic. Ginecologul a programat-o peste zece zile pentru avort.

„O țară de căcat”, țipa mama ei în casă, „o țară plină de preoți pedofili care vor să decidă viața noastră. În altă țară avortul se face pe loc, fără alte discuții. Plătești și te ajută”. Zece zile adică două sute patruzeci de ore în care Marta a trebuit să suporte acel embrion. Vomita. Avea greață. Amețeli. Durere de cap. Vizita la psiholog a fost doar o formalitate. Psihologul a înțeles trauma, sau poate nu l-a interesat deloc, și a semnat fișa pentru avort. „Birocrația”, zise mama.

În dimineața dinainte de avort, Luca a sunat-o la cinci. Marta ura când cineva o trezea din somn, dar s-a bucurat când a văzut poza cu Luca. Poza cu ei în Milano, în fața Duom-ului. Nu a schimbat-o pentru că Luca pentru ea va fi mereu acel Luca pe care l-a iubit. El plângea și îi cerea scuze pentru că nu a fost cu ea s-o apere. Este Luca vinovat? gândea Marta în timp ce asculta discursul lui. În același timp, și Marta când vorbea cu Luca era acea fată pe care el o iubea.

„Fii serios! Am învățat multe lucruri în aceste săptămâni. Am trecut peste regrete”.

Luca a rămas fără cuvinte. Tăcerea era cel mai bun dialog când la telefon se auzea doar respirația lor ca sunetul Tibrului noaptea.

„Marta, vrei să fii soția mea? Nu mă interesează nimic. Te vreau pe tine. Adică promit că te voi proteja mereu și nu mai plec nicăieri”.

„Ce glumă e asta? Termină! Nu te comporta ca un copil”

„Nu glumesc. Spune-mi „da”. Uite, sunt în aeroport și primul zbor pentru Roma e peste o oră”.

„Luca ești nebun? Nu vreau să mă mărit. Crezi că așa mă ajuți?”

„Vreau să trăiesc cu tine, nu e vorba de povestea ta. Găsim o soluție, nu știu cum, vedem și mergem mai departe. Ne mutăm împreună”.

„Și cu ce bani trăim?”

„Cu salariul meu”.

În curând se lumina. Roma nu e un oraș matinal, se trezește greu și adoarme devreme. Peste câțiva ani Roma va fi un uriaș azil pentru bătrâni, gândea Marta când privea de la fereastră spre Palatul Justiției, dincolo de palmieri.

„Sunt însărcinată”.

„Da?”

…

„Avortezi?”

„Nu știu”.

„E decizia ta, eu voi fi lângă tine. Adică tu decizi. Nu știu ce să zic, dar zic că, înțelegi. E ok. Nu mă deranjează. Nu mă sperii. Tu ești cea mai importantă”.

„Hai, taci, vino acasă. Îți trimit o melodie să o asculți în avion. You’re somebody else, poate o știi”.

*

(Dacă ai citit această poveste dintr-o răsuflare, mută-te lângă fereastră și nu contează ce vezi. O să vezi Roma ca într-un film de Fellini. Și va ploua).

*

De la fereastra ei, Roma era filmul pe care voia să-l scrie la cincisprezece ani, când a descoperit scenaristica. Toate lucrurile aveau un rol și o logică, toți se transformau în personaje, chiar și ea era din nou o fată la douăzeci de ani cu căștile la urechi și credea că va fi o zi ploioasă, și nimic nu o întrista mai mult decât ploaia.

Constantin

.