Inimioară cu sclipici

(elucubrație insomniacă de-un Valentin în convalescență)

 
Sunt un estet. Pornind de la premiza asta, ca de la general înspre particular, cu bucuria mea de aplecare înspre frumosul înâlnit în ochi, în flori, pe buze ori… scuzați, aici am să mă delimitez de prietenul Blaga, deci cu doar bucuria descoperirii frumosului lumii vii dintr-un perimetru dat și, poate stârnit fără (de) voie și de privirile onctuoase ale unor ochi migdalați visați de curând c-ar fi clipit prin preajma mea, nu m-am mirat deloc azi noapte – era abia trecut de unu, știți voi, ora de debut a insomniilor mele – când cineva m-a zgâlțâit ușor cât să mă trezească, apoi apoi s-a furișat pe ușa dinspre sufragerie.
M-am ridicat curios să văd cine-mi bântuie prin casă, mă translatez tiptil-tiptil și când apăs întrerupătorul, surpriză, în sufragerie găsesc un dac, îmbrăcat ca-n filmul cu Amza Pelea de acum mai bine de jumătate de veac, cu opinci în picioare, ciorapi de lână bătută, pantaloni de in și cămașă albă pe trup, strânsă-n chimir pe foale, o platoșă ușoară din piele pe piept și cojoc pe umeri, precum și cu căciula tradițională pe cap, turtită pe-o parte. Mirosea puternic a ”Eternity” de la Calvin Klein și asta nu m-a mirat suficient, chiar dacă mă așteptam ca apariția să duhnească a varză, barză, viezure, mânz sau, cel mult, a spânz, or marea mirare mi s-a întâmplat abia când am auzit țârâindu-i chimirul și mai ales când a scos de-acolo un ”S9” echipat în husă și de care atârna un breloc în formă de inimioară. Roșie.. ”Breloc inimioară?!” m-am mirat ”și doar Galaxy S9?! Putea să-și ia și el un aifon, ceva sau ultimul de la Huawei, așa pentru impresia artistică…”.
Mi-a făcut semn că are ceva de vorbit și mi-a întors spatele, îndepărtându-se câțiva pași. L-am auzit conversând într-o latină stâlcită, dar fluent, ca și cum gândea direct în limba cea moartă. Pe parcursul întrevederii noastre nocturne aveam să constat, desigur, sunat iar și iar de diverși interlocutori, că vorbea perfect greaca, ebraica, limba persană, sanscrita și ceva ce aducea a limbi altaice(1).
– Să trăiești, nepoate! mi s-a adresat dacul imediat ce și-a încheiat convorbirea telefonică și mi-a întins mâna.
”De unde până unde?!” mi-am zis uimit, fiindcă, la propriu, toate neamurile de parte bărbătească mi-s oale și ulcele; bunicii, c-o fi fost tata tatălui sau tatăl mamei, s-au dus înainte să văd eu lumina zilei iar unchii-mi sunt așijderea, la subsolul veșniciei toți ș-apoi, aspectul dacului de om la aproximativ 60 de ani, nu-l prea recomanda a-mi fi înaintaș.
O fază similară am pățit când aveam vreo zece ani, venisem la prânz de la școală și distrat ca orice kinder cu surprize, singur acasă fiind, am uitat să pun yala la ușă și mi-am văzut de ale copilăriei preocupări. Apucasem să mă schimb și să-mi scot toate celea de prin ghiozdan, să mi le pun în ordine, mă spălasem și tocmai cotrăboiam prin cratițele pline cu mâncare, lăsate de sor`mea călduțe pentru prânzul subsemnatului (ea era mai mare și învăța de dup-amiaza), când mă pomenesc cu un necunoscut în holul apartamentului, om nu foarte înalt, încărunțit înainte de vreme și cu niște ochi mari, albaștri, care privindu-mă intens m-a întreabat:
– Ce faci, nepoate?
Eu numai că nu m-am scăpat pe mine de frică și lacrimile au început să-mi clocotească pe sub pleoape, dar am reușit să bâigui:
– Dar cine… cine sunteți?
Atunci ochii cei mari ai omului s-au umplut deopotrivă de lacrimi și cu o bunătate rar întâlnită în toată viața de până acum mi-a șoptit:
– Sunt unchiu-to, Florea, fratele lu` tată-tu! Am venit să vă văd…
Și omul chiar era unchiul meu, fost deținut politic și, proaspăt eliberat din închisoarea Aiudului, a trecut să-și vadă rudele de la Hunedoara, că tot îi era în drum, înainte de-a merge acasă, la familie, în satul lui de lângă Calafat…
Revenind în actualitatea nopții trecute și convins că nu mai am rude cu surprize, l-am repezit:
– Ia zi, repede, cine intelectu` meu ești? uitându-mă-mprejur să culeg vreun obiect mai sănătos, cu care să-l trosnesc în scăfârlie pe nocturnul vizitator.
Și el mi-a zâmbit, cald, ca unchiul odinioară, dar ochii nu i s-au umplut de lacrimi. Și nici tocmai albastră nu-i era privirea! De sub sprâncenele-i stufoase, licăreau vii doi ochi verzi-albăstrui, adânci și limpezi ca apele oceanului Indian din preajma insulelor Maldive, în perioada neatinsă de capriciile musonului de Sud-Est.
– Sunt Zamolxe! a spus simplu.
Am râs. M-am scărpinat în cap neștiind cum să reacționez. Am mai apăsat un buton al comutatorului, să fac și mai multă lumină în cameră. Apoi mi-am zis ”de ce nu?!” și i-am întins mâna:
– Sunt Tezcatlipoca(2), i-am spus.
– Nu, nu ești! a venit imediat răspunsul intrusului. Nu ești, că pe Tez îl știu de când era mic…
Și parcă el ar fi fost gazda, mi-a făcut să luăm loc la masa din centrul sufrageriei. Și mi-a povestit c-a simțit o chemare înspre București, că i s-au arătat niște profeții de bine pentru mine și trebuia să vină să mi le comunice. Mi-a urat însănătoșire grabnică după mica intervenție(3) și mi-a spus să fiu mai deschis la minte.
– Na, să vezi… am comentat indignat.
El a zâmbit, a clătinat din cap, a oftat și, finalmente, a ridicat din umeri. Mi se părut un pic teatral, dar n-aveam chef să dezbat subiecte legate de el, fiindcă, mi-a dat clar de înțeles, eu eram preocuparea lui la momentul respectiv. Mi-a mai făcut un semn de scuză, a mai vorbit o vreme cu un cine-știe-cine, apoi mi-a întărit:
– Te poți minții toată viața că ești domestic și lucrurile vor merge pe același făgaș, cuminte, mulțumitor, sau te poți asuma cine ești, și vei avea parte de artificii destule.
– Adică, fă-mă să înțeleg – am intervenit – ai bătut atâta cale spațială și temporală doar să-mi zici să calc strâmb?!
– Cine-a zis să calci strâmb? Nu-mi pune cuvinte-n gura… Și și-a dus o mână către gură, explicativ, ca și cum eu n-aș fi știut ce-i aia, darămite, la rându-mi, să am și eu una decupată pe față. Doar drept, nepoate, doar drept calcă pe calea ta și fă-mă mândru!
”Bă, ești nebun?!” îmi venea să-i zic, precum Celentano din ”Las Fierbinți” amicului Firicel, dar nu m-am îndurat, că Zamolxe chiar credea ce-mi spunea. Și iar mi-a spus:
– Înaintașii tăi iubeau nespus, pentru că femeile trebuie iubite. Nu le lăsa gândul să le zburde liber, c-ai încurcat-o! Ele cer să fie iubite, nepoate, oricând și-n orice condiții… Ș-apoi, slavă Mie Unul Zamolxe, poporul tău încă de la stră-stră-străbunii-ți agatârși n-a dus lipsă de frumusețe dinspre partea femeiască…
– Și-s și mai multe decât noi, am intervenit, gândind automat la matematica cromozomilor(4) în rostuirea sexului nou-născuților.
A aplaudat.
– Vezi, vezi că știi!
Și mi-a mai spus că să mă bucur de ziua lui Valentin, chiar dacă-i sărbătoare de import de la americani, ba chiar s-o promovez, că de multe zile ale iubirii avem nevoie pe pământ. Și că să iubesc intens și aplicat deseară…
– Nu pot, frate! i-am replicat sec. Ai uitat că-s în convalescență după…
Parcă s-a întristat. Căzuse pe gânduri de l-am crezut atins de catatonie. L-am zgâlțâit de-un umăr, până l-am adus în dimensiunea prezentului meu.
– Bine, mi-a zis oftând și s-a cotrobăit în chimirul cel mare, de unde-a scos o pungă din piele plină cu ierburi. Ia asta și-ți faci fierturi de două ori pe zi, le strecori și le bei pe nerăsuflate.
M-a văzut mirat, că tocmai eram, neștiind ce-mi dă să beau și de ce. Că pe mine doar timpul firesc de vindecare mă ținea-n loc, nu alte beteșuguri. Și parcă mi-a citit gândurile, c-a continuat:
– Fă tu ce-ți zic eu, că-s ierburi culese de mine, de pe dealurile Orăștioarei, ale Devei și de prin Țara Hațegului, adică din locurile de unde-ai plecat… n-ai mai fi plecat! Ți-am pus acolo merișor și urzică, așchii de lemn dulce, brânca ursului și coada șoricelului, floare de sunătoare, colții babii, coacăze negre și fagure neînceput din sfintele mele stupuri.
Și numai înșiruiarea aceea mi-a făcut poftă de-un ceai, de i-am smuls punga din mână.
– Mai ai și alta? l-am întrebat, că devenisem aprioric devotat fierturii recomandate.
Mi-a făcut semn că nu. Apoi și-a scos inimioara breloc de la telefon și mi-a oferit-o. Am luat-o și am privit-o atent. Am văzut că e din piatra soarelui, că în orice direcție o întorceam, mă bucuram de sclipirile ei. Doar că era roșie, cum n-am mai văzut până acum, roșie foc cu irizații de aur, ca ale măritului soare.
– Inimioară cu sclipici, am șoptit bucuros.
Chipul i s-a luminat, văzând că-mi place darul. Cu degetul arătător ridicat în aer, îndreptat povățuitor spre mine, fiindcă simțise nevoia să sublinieze următoarele-i zise:
– Bea ceai! m-a îndemnat. Bea ceaiul lui Zamolxe, că de Dragobete ai de recuperat…
Și-a dispărut ca un fum. Și s-a făcut întuneric, de parcă Enelul mi-ar fi oprit subit curentul. M-am întors pe bâjbâitelea în pat și neavând altceva de făcut, am adormit.
Când m-am trezit era aproape de nouă. Am căutat punga cu ierburi și n-am găsit-o. Nici nevastă-mea nu mai era în pat. Am sărit disperat s-o caut, dar nu știam unde. Nu pe nevastă-mea, că ea presupuneam a fi deja prezentă la serviciul ei. Ajuns în sufragerie, am văzut pe masă o ceașcă mare cu ceai și-o inimioară cu irizații alături. M-am liniștit. Știam că dincolo de mituri, că dincolo de visuri, o am mereu pe Antonia…
__________________
(1) Limbi altaice, limbi originare ale Asiei Centrale și de Est
(2)Tezcatlipoca, zeu central în religia aztecă, unul din cei patru fii ai lui Ometeotl, el este asociat cu o gamă largă de concepte, inclusiv cu cerul nopții, vânturile din noapte, uragane, cu obsidianul, nordul, pământul, dușmănia, discordia, autoritatea, divinația, ispita, jaguarul, vrăjitoria, frumusețea, războiul și cu conflictele. Numele lui în limba Nahuatl este adesea tradus ca „oglindă fumătoare” și face aluzie la legătura sa cu obsidianul, materialul din care oglinzile au fost făcute în Mezoamerica și care era utilizat pentru ritualuri șamanice.
(3) Celor care n-au citit despre operație, le recomand să se amuze cu scrierea ”Umor de bloc operator”
(4) Cromozom (~i ), corpuscul al nucleului, purtător al caracterelor ereditare, format în timpul diviziunii celulei și variabil ca formă la fiecare specie, a căror încrucișare aleatorie în procesul constituirii zigotului dă sexul descentetului.

Nicolae Cîrstea

Născut pe 9 ianuarie 1968. Pasionat de literatură, film, fotografie, bridge. A fost premiat la concursurile literare: „Rezonanțe udeștene”, „Ioan Slavici”, „Ion Creangă”, „Peregrinări”, „Alexandru Odobescu”, „Marin Preda”, „Desculț prin cetate”, „Vasile Lucaciu”, „Scrisoare către Eminescu”, „Romeo și Julieta de la Mizil”…

www.facebook.com/MrNick.ro/