Mici, vin fiert și romanțe lipicioase

Ieri m-am avântat până-n marele Obor, rămas iar fără licori specifice de umectat gâtlejul însetat, că, na, ardelenii mei m-or fi uitat ori s-au lepădat de mine după mai bine de două decenii de când sunt plecat din zonă și mi-or zicecă-s gata „mitic”, adică strașnic locuitor al urbei patronată spiritual de Sf. Dumitru și m-am strecurat printre tarabele pieței, s-o găsesc pe tanti aia de zice că-i venită cu licori, brânzeturi și ceva porcării afumate taman din Baia Mare, să mă-ndestulez c-o țuiculiță de prune vineții, dar și cu ceva pălincă de fructe (jur, are fix 52 de grade pe alcoolmetru!), numai bună de pus peste niște vișine însetate de vreme…
După ce m-am negociat cu tanti la preț, am purces către hala de carne, să văd ce mi se mai năzare să cumpăr, când am fost izbit de inconfundabilul miros al micilor perpeliți pe grătar, ba l-am mai auzit și pe Gică Petrscu invitându-mă de undeva de-aproape la una mică, cu zglobiile-i versuri „ia mai toarnă-un păhărel…”, dualitate olfactiv-auditivă, care, m-a translatat parcă într-un București de odinioară.
Repertoriul lui nea Gică nu m-a rupt la herț niciodată și nici romanțele, în general, dar când e vorba de mici las toate treburile de-o parte și mă duc ca somnambulul după miros, cu mânuțele poftei întinse drept înainte.
Ajuns în perimetrul cu bunătăți, m-am pus cuminte la coadă, că acolo micii-s buni, cârnăciorii, cefele de guițători și păstrămioara lu’ mioara aidoma și de-aia-i mereu coadă de peste zece suflete înfometate sau doar înpoftate de mirosurile cele pline de har. Dacă mai punem la socoată că uscăciunea gâturilor poate fi urgent rezolvată c-o tărie, ceva, la alegere, cu bere la halbă sau, că încă-i vremea lui, cu un vinișor fiert cu mirodenii, înțelegi de ce bună parte din teresa locului e plină. Fiind zi cu soare, eu am pus ochii pe-o masă „rapidă”, de-aia mai înăltuță, fără scaune, unde bagi sub nas cu determinare micii și-o tai încotro vezi cu ochii, că n-ai poposit acolo să socializezi, să-ți faci prieteni ori să-ți cauți bunăciune de nevastă, asta dacă nu cumva ești personaj fugit din „Groapa” lui Barbu sau vreun neam de Țugurlan, vecinul lui Moromete, venit cu treburi la Capitală.
– Cinci mici, muștar destul, două chifle ș-un pahar cu vin fiert! i-am comandat băiatului de dincolo de tejghea, întinzându-i șapteșpe lei, c-atâta făceau toate cele.
Ajuns la masa ochită din vreme și rămas neocupată de niciun targoveț, am scos din geanta mea de umăr sticla cu gălbioara de prună și-am luat o guriță de licoare, așa ca o sfințire a locului pe unde va trece dumnezeirea micilor dimpreuna cu alaiul galbenului muștar, înfrățit întru dreaptă credință cu ceva așchii de hrean aprig. Atât, o guriță, că ceasul abia de trăgea spre unșpele dimineții și treburi alte mă așteptau să le dau de cap.
Or când am luat prima-mbucătură, i-am urat de sănătate gratargiului, c-a lăsat micii pe jar num-atât cât trebuie, să facă o crustă subțire ca hârtia și să-și imprime dungile specifice de fier încins, iar miezul micului l-a lăsat mustos, să-mi inunde plenar papilele cu gustul cărnii în sânge, cu parcă viața încă palpitând în ființa mirificei tocături.
M-am simțit frate cu Burebista, cu Duras Durpaneus, Glad si Menumorut și mă vedeam parcă la masă cu ei, mușcând din hartane imense cu poftă barbară și aruncând cu oasele după câinii înnebuniți și ei de mirosuri, cu zeamă de cărneturi amestecată cu vin roșu curgându-mi pe la colțurile gurii. M-am simțit personaj de cărți inter sau chiar antebelice, plebeu între plebeii care s-au bucurat la vremea lor de câte-un mic, aici, la Obor,, chiar dacă eu sunt, după cum bine știți, un domnișor sadea, ieri chiar împachetat cu sacou și parpalac onorabil.
Am mâncat micii, am băut vinul acela înmiresmat și i-am mulțumit Soarelui că mi-a îngăduit ăst răsfăț culinar, o mică porție de bine pusă cu drag la casa sufletului. Și m-am gândit atunci că, gurmand cum sunt, pe de o parte și nițel priceput ca bucătăraș, pe de alta, tare mi-ar plăcea să am un han drăgălaș la o răscruce de drumuri sau pe vreun umăr de munte, cu cel mult o duzină de camere la etaj pentru oaspeți târzii și o crâșmă la parter, în bucătăria careia eu să prepar ciorbele mele înnebunitor de gustoase, c-or fi de burtă, de fasole, de văcuță, simplă de legume, creme sau supe aurii și un gratargiu meseriaș să se ocupe de cărneturi, să le facă exact pe gustul înfometaților carnivori. Să pun Phoenix în boxe sau ceva alte cântări neaoșe, nu neapărat romanțe, că astea nu m-au rupt niciodată la herț, apoi să mă plimb printre mese, să mă bucur de bucuria mâncării izvorândă din ochii mesenilor, să le torn vin în pocale, să mă împrietenesc cu ei și să le povestesc câte-n lună și în stele, cum bine i-ar șade unui hangiu șugubăț și cu dragoste de vorbă…

Nicolae Cîrstea

Născut pe 9 ianuarie 1968. Pasionat de literatură, film, fotografie, bridge. A fost premiat la concursurile literare: „Rezonanțe udeștene”, „Ioan Slavici”, „Ion Creangă”, „Peregrinări”, „Alexandru Odobescu”, „Marin Preda”, „Desculț prin cetate”, „Vasile Lucaciu”, „Scrisoare către Eminescu”, „Romeo și Julieta de la Mizil”…

www.facebook.com/MrNick.ro/