De multe ori m-am întrebat cum de ajung să citesc tocmai cărțile pe care le citesc, cărți pe care de-a lungul timpului mi-au influențat probabil scrisul sau, cel puțin, alegerea subiectelor. Cu siguranță nu aș fi început să scriu “Orășelul Copiilor” dacă nu aș fi citit “Something wicked this way comes” de Ray Bradbury. Ok, deocamdată sînt doar patru capitole (sau cît am postat pe site) dar vor mai fi. Mi se pare incredibil dar, cu foarte mult timp în urmă, am ales cartea asta pentru mine, deși e o carte pentru copii… Între timp copiii mei au crescut, unul dintre ei a și încercat să o citească și nu i-a plăcut, lăsînd-o pentru cele care erau la modă: cele cu vampiri sau cele cu zei coborîți în civilizația secolului 21. În locul lor, tot eu am recitit-o de două ori!
Am început să citesc biografii după ce am citit o carte de Elia Kazan, “the Understudy” (care înseamnă actor de rezervă, la teatru – cel care știe toate rolurile pe de rost, pregătit să intervină în caz de urgență). Imediat după aceea mi-a căzut în mînă “A life”. Eram la bibliotecă, cu numele Elia Kazan proaspăt încă în minte. Felul cum mă “agăț” de o carte e de-a dreptul ciudat, mai ales cînd sînt unele pe care nu mi le recomandă nimeni, despre care nu am citit nici o recenzie și nu am văzut nici o reclamă.
L-am descoperit pe Mark Twain pe prispa unei vecine, la țară, într-un loc unde niciodată nu văzusem cărți în casele oamenilor (despre asta am scris AICI.)
Ieri m-am dus la librărie cu intenția să văd ce găsesc la raftul de umor. Voiam să răsfoiesc cîteva cărți și mai ales să studiez ce gen de umor se mai vinde în vremurile astea, cînd toată lumea are acces la mii de stand-up comedians care fac umor live. Ar mai vinde oare Jerome K. Jerome cărți în zilele noastre? Nu am reușit să dau de raftul cărților umoristice oricît de mult m-am învîrtit. La un moment dat, m-am oprit în fața peretelui de bibliotecă pe care se aflau aranjate bibliografii, de la A la Z. Am stat aproximativ 10-15 minute în fața lui citind nume la întîmplare. Căutam să răsfoiesc biografia lui Philip K. Dick scrisă de francezul Emmanuel Carrere dar tocmai aceasta nu exista. Pînă la urmă m-am ales cu o alta.
Nu e prima dată cînd mi se întîmplă să aleg o carte exact pe gustul meu fără să știu nimic despre ea dinainte. E o senzație aproape incredibilă, parcă așa cum vezi în filme la ședințele alea de spiritism cînd mediumul își plasează palma deasupra cărților de joc pînă simte o atracție supranaturală și mîna se duce singură să înhațe cartea ce doar ea dezvăluie viitorul. O forță necunoscută mă atrage să aleg de pe rafturi exact cărțile care (fără să știu dinainte) se potrivesc cu starea mea din momenul acela: fiecare stare cere un anume gen de lectură și primesc ce doresc. Cert e ca nu am atins decît o singură carte. Nu pot ști de unde a venit impulsul să scoat biografia lui John le Carre apărută în 2015. Poate pentru că nu erau multe biografii de scriitori sau poate pentru că numele lui le Carre seamănă cu numele de familie al lui Carrere?
M-am pus pe citit în picioare, în fața standului. După jumătate de oră m-am așezat pe o bancă din interiorul librăriei (era și un Starbucks ceva mai departe de locul unde mă găseam eu dar acolo era gălăgie). După încă jumătate de oră mi-am dat seama că se făcuse aproape 9:00. Gîndindu-mă că e ora închiderii, am pus cartea la loc pe raft și am ieșit afară dar citind pe ușa de la intrare că, de fapt, e deschis pînă la 9:30, am făcut calea întoarsă, înapoi la carte. Am mai stat aproximativ douăzeci de minute și mi-am dat seama că citisem pe viteza mea maximă de citit, aproximativ 70 de pagini din 500. Deja mă simțeam aiurea să nu cumpăr cartea, cu atît mai mult cu cît eram captivat. M-am dus la casă, am plătit, vînzătoarea m-a întrebat, ca de obicei, dacă nu vreau carte de fidelitate, am refuzat ca întotdeauna după care m-a întrebat dacă John le Carre e unul dintre autorii mei favoriți.
“Nu am citit nici o carte de-a lui”, am spus.
“Și de ce o luați?”
“Pentru că am citit vreo șaptezeci de pagini din ea și m-a prins!”
Mi-a urat “enjoy it” (în engleză nu sună ciudat “bucură-te de ea”) și am ieșit singurul dintr-o librărie imensă și goală. De pe la opt și un pic de cînd intrasem pînă la nouă jumate văzusem doar cîțiva oameni interesați de cărți dar în zona Sturbucks era plin.
Cartea a fost scrisă în patru ani de Adam Sisman cu acordul scriitorului. Mi-a plăcut la nebunie să aflu că le Carre a pus condiția să citească el primul manuscrisul pentru a-l aproba și apoi, tot în prefață, Adam Sisman da exemple de situații în care l-a surprins (și divulgat) pe le Carre inventînd detalii în dezacord cu realitatea (mărturia celor apropiați). Sisman ne previne că în parte succesul lui le Carre e datorat faptului că acesta și-a “fabricat” o indentitate puțin diferită de cea reală și că bătrînul, acum octogenar, nu găsește de cuviință că a venit timpul să lase garda jos. John le Carre (pseudonimul literar al englezului David Cornwell) a lucrat cîțiva ani ca funcționar în cadrul MI5 de unde învață argoul celor de la contraspionaj sau cuvinte tehnice ce vor da credibilitate romanelor sale. Mai tîrziu e mutat la MI6, atașat lîngă ambasada U.K din Berlin în plin Război Rece, experiență care deasemenea îi va folosi.
Biografia e plină de amănunte interesante, cum ar fi, relocarea pe o perioadă scurtă în Grecia pentru a evita plătirea impozitelor suplimentare provenite din vînzarea celui de-al treilea roman. M-a distrat și că a fost destul de naiv să răspundă în Berlin la telefonul unui ziarist de tabloid care îi pune întrebări pe marginea asemănărilor dintre experiența de la serviciu și roman. Speriat că-și va pierde serviciul (era prima oară cînd un jurnalist reușise să-i afle adevărată indentitate, cum nu se ducea la lansări) David Cornwell neagă vehement dar cu cît neagă mai mult cu atît pare mai suspicios c-ar ascunde adevărul. Fără să-i spună sau să-i ceară acordul, jurnalistul înregistrase toată conversația telefonică și transcriptul va apare în ziare, a doua zi – perfect sincronizat cu lansarea romanului “The Spy who came in from the Cold” în Statele Unite. În cîteva luni romanul lui va ajunge numărul 1 pe lista de bestsellers iar vînzările în Anglia vor crește în sfîrșit și ele. Iar David Cornwell învață o lectie: cu cît neagă mai tare că romanele sînt bazate pe realitate cu atît cititorii vor fi mai convinsi că e invers!
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
Citesc autorii prin rotație, unii buni, alții dezamăgitori, dar din respect pentru ctitorii cuvintelor, o fac. Când am să ies la pensie mi-am jurat că o să recitesc Wineetou, atât de mult mi-a plăcut. Sper să nu mă dezamăgească odată cu trecerea timpului. Jerome K. Jerome; cât de mult mai râdeam citindu-l în orele de fizică. Îmi spunea profa: „Lasă, Scriminț, să vezi ce mult o să mai râzi tu atunci când o să-ți dai bacul!!!” Ai scăpat bine cu citirea celor 70 de pagini. Mie mi s-a întâmplat după vreo zece să mă facă de râs vânzătoarea în ochii și urechile altora: „Stați puțin, că pe domnu’ l-o pălit dorul de lectură”! :) Apoteotică concluzie, să te juri că nu scrii după fapte reale, și cititorul să îți conteste lucrul ăsta! Bravo pentru sinteză, Cornel!
Merci, Adrian!
Winnetou nu stiu, dar si eu am zis ca la pensie citesc „Ra” care e continuarea de la Racheta alba. Mi-a placut mult in copilarie dar pe partea a 2a nu am reusit sa pun mina. Acum o am in pdf, vorba ta, asteapta sa ma pensionez :)
Normal, am citit pe fast forward, sarind pasajele care mi se pareau mai de umplutura. Altfel, 70 de pagini in mai putin de doua ore e cam imposibil. Si recunosc ca in prima faza, cind nu eram hotarit inca sa o cumpar, am si fotografiat vreo 3 cu telefonul! Sper sa citeasca si Mihai si sa se amuze :)
Se mai întâmplă să alegi cărți doar fiindcă le vezi pe raft și te atrage subiectul (în cazul meu și detaliile despre autor, chiar dacă nu l-am mai citit înainte). De obicei îmi aleg lecturile cu atenție. Dar dacă se întâmplă să îmi placă mult vreo carte, voi cumpăra tot ce a scris autorul respectiv, fără nicio altă documentare :)
.
Da, amuzantă faza :D
.
OFFTOPIC: Cum, nu ai citit „Winnetou” în tinerețe? Ai ratat cea mai tare experiență literară. Eu luam cărțile din seria „Winnetou” la școală și în loc să fiu atent la lecții, citeam. Până la urmă unii profesorii se obișnuiseră atâta cu obiceiul meu, încât puteam să scot cartea pe bancă și să citesc fără nicio problemă. Prin liceu aveam un profesor mai al dracu, nu se înțelegea cu niciun elev. Într-o zi le-a spus colegilor (nu mai ți minte contextul) că singurul cu care ar putea să poarte o conversație aș fi eu. M-a surprins, deoarece stăteam în prima bancă, dar nu eram atent deloc la ce preda. Aveam mereu cartea pe bancă și citeam. Odată îi făcusem și o caricatură în poziție de karate, cu o burtă imensă și chelie, pe care a interceptat-o în timp ce era pasată prin clasă. Asta fiindcă avea obiceiul să le trosnească băieților câte-o lovitură cu latura palmei, când îl supărau – și tot eu am fost singurul care, de fiecare dată când se apropia cu asemenea intenții de mine, îi param loviturile, ceea ce-l enerva teribil. Cred totuși că „Winnetou” mi-a câștigat simpatia lui :)
Un subiect care poate deveni obsedant. Suntem ceea ce citim? sau invers?. Niciodata nu am citit o carte de care sa nu ma lege ceva, fie autorul (am mai citit ceva scris de el sau ar fi trebuit sa o fac demult), fie subiectul (il cunosc dar ma intereseaza fie o dezvoltare a acestuia sau o alta abordare). Imi imaginez propria cunoastere ca un puzzle la care, cu fiecare carte/text se mai adauga niste piese, un puzzle insa care nu are margini/limite bine definite ci se poate extinde in orice directie. Oricum, piesele noi trebuie sa se lege de cele vechi, intr-o directie sau alta, sau sa umple golurile interioare. Sistemul cognitiv proceseaza undeva, in cotloanele ascunse ale creierului, tot ceea ce acumulez prin simturi si apoi genereaza emotii (am inceput sa plictisesc cred cu emotiile astea) de o anumita calitate specifica fiecaruia dintre noi.
Mihai, bineinteles ca am citit multe din seria Winnetou inclusiv una care se numea Old Shurehand. Numai ca pe-astea nu simt nevoia sa le recitesc :)
E. Radulescu Cred ca ambele sint potrivite, depinde de persoana. Unii sint ceea ce citesc pe altii cititul ii face ceea ce sint :) De ex o persoana care citeste doar carti romantice si siropoase intra la categoria „sint ceea ce citesc”. Dar e aplicabila si la scriitori. Ce sa zic despre cel care tocmai a postat a nu stiu cita oara un text pornografic? Un scriitor care scrie numai dintr-un punct de vedere e incomplet (adica are un singur personaj, el). Chiar daca e incomplet, poate fi un scriitor excelent. Totusi, unul care scrie numai despre o singura tema, mereu aceeasi, este ca un pian la care bate o singura nota. Te siciiie pt ca aia nu are nici o legatura cu muzica!
Poate stii ca Umberto Eco vorbeste (adica scrie) despre un prieten care avea tot genul asta de atractie, adica intra intr-o librarie sau anticariat sau biblioteca si doar o carte sau un autor il „chema”. E interesant, mie imi ia mult mai mult timp pana gasesc cartea potrivita.
Cred ca am o marja mai larga de interese decit ai tu, asta-i tot, e mai probabil ca eu sa dau peste ceva ce mie mi se pare interesant decit tu. De ex, cine crezi tu ca-si pierdea ore din viata sa citeasca (si sa mai si scrie!) despre Jane Roberts si Seth? Doar un tacanit si un pierde timp ca mine. Din cauza asta eu sint eu si Cartarescu e Cartarescu :)
https://liternautica.com/un-caz-bizar-seria-publicarilor-jane-roberts-si-seth/
Aici e vorba și de marketing. Cum ți se prezintă o carte și dacă te fură pezentarea ei sau a autorului, dacă îți stârnește curiozitatea.
La polul opus, intri într-o librărie și ți atrage atenția un titlu, o copertă. Într-un mod sau altul, e clar că, oricât de multă reclamă i s-ar face unei cărți, dacă o începi și nu îți place, probabil nu o vei termina niciodată.
Nu ca mine, care am început Supunere de Houellebecq, am văzut că e o porcărie, și am continuat în speranța că ceva se va întâmpla, poate se schimbă cursul cărții la jumătate, și când am înțeles că asta nu se va întâmpla, eram deja prea aproape de final ca să nu o termin.
Încă ceva legat de citirea începuturilor: deseori sunt înșelătoare. Autorul, cu ajutorul unui editor bun, conștient de regulile marketingului, a pus acolo tot ce era mai bun ca să-ți atragă atenția. După care bate câmpii. O soluție e să citești și 2-3 pagini random din mijloc după cele 2-3 de la început.
Asa e, Pavel. Legat de „Supunere” uneori mai apare si o curiozitate bolnavicioasa: „oare cit de proasta poate fi o carte care se vinde bine?!”
Legat de biografia asta, am ales cele 70 de pagini pe la jumate. Sint pe la pagina 300 acum si nu regret deloc ca am luat-o :)