Prim contact cu literatura americană (sau Twin Peaks de Vrancea)

I-am dat să citească una din povestirile mele.
Am întrerupt-o de la Mătușa Julia și Condeierul, carte pe care tot eu i-o recomandasem. Mi se făcuse milă de ea, să o văd seară de seară luptîndu-se cu Middlemarch de George Eliot. O luase de pe o listă “Cele mai bune romane scrise vreodată”, un clasament în care Middlemarch ocupa locul 1. Era evident că romanul nu o prindea, sau cel puțin nu îndeajuns să fi trecut de pagina o sută după trei săptămîni de citit. I-am povestit despre cărțile mari ale lui Llosa, deși eu le citisem demult, deci incapabil de a-i reda suficiente detalii: Cine l-a ucis pe Palomino Monero, Războiul Sfîrșitului Lumii, Orașul și cîinii – și de ce cred că Mătușa Julia și Condeierul e singura cu adevărat pe gustul ei: nu are violență și nici sex. De dragoste, distractivă, cu personaje pe care le simți vii lîngă tine. Și cînd i-am dezvăluit și amănuntul biografic (că în realitate Mario Vargas Llosa, mai tînăr cu zece ani decît mătușă-sa chiar se îndrăgostește și se însoară cu ea) era cîștigată – a doua zi apăruse noua carte pe noptieră.
L-a lăsat pe Llosa deoparte pentru mine. Există cîteva persoane care l-ar lăsa oricînd pe Llosa deoparte ca să citească ce am scris eu, și ea e una dintre aceste persoane speciale mie tocmai datorită răsfățului cu care sînt tratat. Persoane pentru care ceea ce scriu eu chiar contează. Totuși nu am și nu am avut niciodată emoții știind că cineva citește ce-am scris, niciodată cu nimeni, cu o singură excepție: ea. Într-adevăr, dacă o văd citind ceva scris de mine, nici măcar nu pot să stau în aceeași cameră cu ea. Mă apucă o stare de nervozitate, am impresia că citește prea încet, îmi vine să dau eu paginile pentru ea, mă deranjează să nu observ nici o reacție pe fața ei pînă ce primesc verdictul, deabia după ultimul rînd. Într-un cuvînt, de fiecare dată ies afară din cameră, fac ture pe hol, mă duc prin bucătărie să mănînc ceva, încerc să uit că ea citește și revin mai tîrziu.
De data asta mi-a citit povestea pe trei sferturi.
– Devine prea violentă și mi-e că nu o să pot dormi bine.
Era povestea care îi plăcuse cel mai mult editoarei.
E povestea care îmi place cel mai mult dintre toate pe care le-am scris.
De cele mai multe ori am aceleași păreri cu editoarea și asta mi se pare minunat. La al doilea roman i-am menționat dinainte să i-l dau: cred că trebuie să mai adaug ceva sex și să dezvolt un pic personajul principal feminin. Editoarea cred că și uitase ce-i spusesem, după două luni mi-a dat răspunsul: “Îl propun spre publicare și o să îți cer niște modificări pe care ți le voi spune cînd ajungem acolo… nu vor fi modificări de substanță, doar dacă ai putea inocula ceva mai mult erotism în relația personajului principal cu Eva.”
Îi plăcuseră și povestirile scurte, în special cele cu “atmosfera de Dristor”. La naiba, nu credeam că o să ajung vreodată să-i mulțumesc mamei că m-a mutat la unsprezece ani în coșmarul ăla numit Dristor!
“Am în cap o tonă de povești din Dristor. Nici o grijă, de acum o să scriu numai din astea și într-un an o să avem și colecția de povestiri scurte.”
Sînt optimist.
Ca să mă pun cu burta pe scris am o tehnică pe care, pînă să citesc un interviu cu un scriitor contemporan, Cornel George Popa, eram convins că eu am inventat-o: mă laud dinainte că am scris niște povestiri pe care de fapt nu le-am scris. În tinerețe, la cartea debut sau pe acolo, Cornel George Popa i-a spus unui editor că are 100 de povestiri deja scrise, i le dă în două săptămîni sau așa ceva. Și nu avea gata nici măcar douăzeci!
Cîteva povestiri i se păruseră fără miză.
– Stai, că citesc chiar acum “Povestiri din realitatea neobișnuită” de Bukowski și ai fi uimită să vezi cîte dintre ele nu au nici o miză.
– Te cred, dar e Bukowski. Orice mic rahat, dacă e semnat de el, se vinde la sigur.
O foarte bună scriitoare îmi spusese mai demult secretul unei povestiri scurte. Vă imaginați că din moment ce juriza un concurs de proză care beneficia de fonduri și implicit granturi uriașe, ciulisem urechile la spusele ei, mai atent ca un ogar la auzul puștii de vînătoare a stăpînului, armîndu-se.
“Sînt atrasă de povestirile scurte care te prind de la primele rînduri. Să fie așa ca și cum după primul paragraf o mînă iese dintre foi și te prinde cu putere de nas fără să te slăbească deloc. Să te strîngă de nări pînă ce-ți dau lacrimile, să citești fără să te poți duce la toaletă, înțelegi? E ca și cum simți deja pe ce făgaș o va lua povestirea dar prevezi și o posibilă bifurcație și toată lectura e ca să confirme sau infirme convingerea asta. Și totuși la final scriitorul trebuie să ofere altceva, ceva la care cititorul nu se gîndise deloc: ambele bifurcații devin piste false.”
– Doar o observație generală, o iei sau nu în considerare: e datată și obositoare detașarea asta a scriitorului care filozofeaza despre scris, ce e o povestire etc.
Am recitit de cîteva ori sugestia, am umplut talgerul pisicii cu boabe din punga pe care scria “formulă pe bază de orez și pui proaspăt” (proaspăt cu toate că expiră în decembrie 2019 !) după care am început să mă uit la televizor. Era o lansare de carte a lui Stephen Fry, m-a prins exact la partea în care vorbește despre primul lui contact cu literatura.
Cum Stephen Fry nu-și ține secretă orientarea sexuală, ba din contră, nu m-a mirat deloc să aflu că autorul lui preferat este Oscar Wilde. Mi-l și imaginez pe Stephen Fry adolescent, ascultînd la BBC piesa de teatru “Ce înseamnă să fii onest”, repetînd după aceea bucătăresei (apoi mamei) fraza care îl fermecase atît de mult încît i se întipărise în minte: Sper că nu te ofensez spunîndu-ți cu onestitate că îmi pari a fi de-a dreptul personificarea vizibilă a perfecțiunii absolute. “Perfecțiunea absolută”, un pleonasm, dar pe buzele unui adolescent sau a unui îndrăgostit, sau a unui adolescent îndrăgostit, nimic nu sună mai bine. Oricum, așa cum subliniază Fry, nu auzise pînă atunci o limbă mai fermecătoare, cu un vocabular atît de diversificat și bogat ca acela folosit de Oscar Wilde, cel puțin în orășelul în care locuia Fry nimeni nu vorbea așa. Prin urmare, data următoare cînd bibliobusul își face apariția săptămînală în orășel, Fry cere bibliotecarei toate cărțile lui Oscar Wilde. Bibliotecara îi dă cîteva tomuri groase pe care scrie “Opera completă a lui Oscar Wilde”. În două săptămîni, Fry le returnează cerînd alte cărți de același autor.
– Opera completă înseamnă că ai avut tot ce se poate citi. Altceva de Oscar Wilde nu există.
Și cînd am ajuns la porțiunea asta din interviu am închis televizorul așa de mult îl invidiam pe Fry și mult băgata lor în seamă literatură britanică. Mi-am zis.. wow, dacă englezii aveau bibliobus în 1969 iar noi, în România, nu avem nici în secolul 21, ce să mai vrem de la viață?!
Cu ochii închiși am încercat să-mi amintesc prima mea întîlnire-șoc cu literatura, mai bine zis cu plăcerea de a citi cărți – nu e vorba aici de cele din programa școlară. Bunică-meu avea totuși cinci romane în casă și ceea ce mi se pare uimitor e că nu mai văzusem cărți de beletristică la nimeni în sat, deși erau unii pe uliță incomparabil mai înstăriți ca bunicii mei. Eu nu cred că mai era cineva în satul ăla care stătea seara la culcare cu un roman în brațe după o zi de tras la coasă, așa cum făcea bunică-meu. Îi plăcea Rebreanu și Tolstoi pe care îi recitea la nesfîrșit și cred că i-ar fi plăcut la nebunie Mark Twain. I-ar fi plăcut în special autobiografia dar, ca o paranteză, nici măcar eu nu am văzut vreodată memoriile celui mai mare clasic american în biblioteca cuiva – și pînă la urmă le-am citit pe internet, ca ebook.
Iată totuși care a fost primul meu contact cu Mark Twain, un autor care înseamnă pentru mine ceea ce trebuie să însemne Oscar Wilde pentru Stephen Fry. Într-un sat vai de mama lui, din România anilor ’80, fără bibliobus ca la englezi. Privind în urmă, întîmplarea mi se pare acum la limita credibilului.
Într-o zi m-a trimis bunica la vecina de gard să văd dacă nu cumva a sărit o găină la ei. Nu aveau cîine, e important de spus pentru că bunica nu mă trimitea să cer ceva dacă știa că în curtea respectivă poate fi un cîine. Vecina era o femeie relativ tînără dar gîrbovită timpuriu, slabă moartă, îmbrăcată în pantaloni largi, cu tivul desfăcut la crac, pantaloni mereu de culoare oribilă, cărămizii sau alteori verde murdar. Stăteau ca pe un uscător special pentru pantaloni, larg desfășurați pe picioarele ei crăcănate, ca niște bețe. Oricum, la țară, o femeie care purta pantaloni nu era privită bine, dar bunica nu o suporta bănuind-o că ne fura din găini. Pe femeie nu îmi mai amintesc cum o chema – bunicii îi spuneau Cocoșata, pe soțul ei îl chema Traian, a murit devreme, la vîrsta de cincizeci de ani. Aveau o fată cu trei sau patru ani mai mare decît mine.
Bat la poartă, intru pentru că nu mă aude nimeni, mă apropii de intrarea casei și o strig, tanti, tanti, cred că a sărit o găină peste gard, pot sa verific?
În timp ce așteptam să iasă cineva, văd pe prispa lor o carte fără coperți dar cu poze. Era chiar Aventurile lui Huckleberry Finn, carte de care auzisem.
Mă uitam și nu-mi venea să cred că era reală, că nu mi se părea. Așa cum spun, la țară nu văzusem pînă atunci cărți la nimeni. Am uitat și de găină și de orice altceva, deja captivat de desenele care se repetau la fiecare cîteva zeci de pagini; cît se poate de mulțumit am luat-o fără să cer voie, din moment nu mă văzuse nimeni nu aveam cui să o cer, vecina era probabil plecată să muncească via sau cu alte treburi iar eu trebuia să citesc imediat la ea! Mi-a plăcut enorm de cum am inceput-o: era o carte exact pentru vîrsta mea de atunci, clasa a șasea, cred. Și a doua zi i-am spus fetei că i-am luat cartea: „o citesc și ți-o dau înapoi”. Ea era gen nici o problemă…
Nu mi-a spus că ar fi citit-o sau că i-ar fi plăcut, nu-i păsa de cărți, era ca și cum i-aș fi spus Vezi că am găsit o cană pe prispă, mi-a trebuit că-mi era sete, ți-o spăl și mîine o ai înapoi. Așa ceva.
Dar partea și mai și e că, la rîndul meu, mi-a fost luată chiar după ce am terminat-o de citit. Pur și simplu am lăsat-o pe prispă și a dispărut. Cineva mi-a luat-o exact cum o luasem și eu de la vecina! Singura alinare era că o terminasem de citit, altfel cred că aș fi înnebunit de supărare. Nu-mi venea să cred că se volatilizase, mă uitam la locul unde o lăsasem, pe veranda de la camera cea mai apropiată de stradă, chiar acolo unde se terminau treptele de ciment. Verificam dacă nu o împinsese vîntul mai în interior, dacă nu o pusese bunica în casă, să o ferească de vreo posibilă ploaie. Dar nu, cartea îmi fusese furată și hoțul, fără să știe, îmi oferea peste ani un final bun de paragraf: primul meu contact cu literatura americană așa a fost, în stil românesc, printr-o carte pe care practic o furasem și care mi-a fost apoi furată din curte.
Ce jenă îmi era acum de fată! Îmi era ciudă că îi spusesem că i-am luat-o, probabil că făcusem asta și din dorința de a mă împrieteni cu ea (fiind mai mare nu mă băga în seamă), probabil că mă așteptasem să fiu întrebat dacă îmi place, unde mă aflam cu cititul. Dar ei, cum am spus, nu-i păsa. După ce mi-am cerut scuze și am promis că voi continua să o caut prin casă, ea nu s-a mai arătat niciodată interesată de soarta Aventurilor lui Huckleberry Finn. Înapoi la București am citit Prinț și Cerșetor urmată de La curtea regelui Arthur – le aveam pe ambele acasă, în biblioteca din sufragerie.

Cu fata asta mai am o întîmplare, petrecută la vreo doi ani după faza cu cartea și culmea e că între cele două întîmplări nu am avut nici o interacțiune cu ea în afară de salut sau bună ziua. Eram cu alți prieteni, tot vara, ne jucam cu țevile de berman și cu cornetele prin vie. Alergam pe sub butuci, încercînd să ne luăm unul altuia cît mai repede una din cele trei vieți, încă țin minte ce simțeai cînd “mureai” prima viață: Ce bine, mai am două! Apoi cînd rămîneai cu una: La naiba, trebuie să fiu atent că nu mai e de glumă! Căldura soarelui ne doborîse, eram deshidratați dar în același timp ne era frică să mergem acasă după apă riscînd să fim opriți la masa de prînz, așa că luasem o pauză cît să mîncăm struguri din via CAP-ului, să ne alinăm puțin setea. Fata asta se afla pe același rînd cu mine dar pe partea opusă (imaginează-ți, cît vezi cu ochii, o vie pe sîrmă, spalieri de stîlpi din ciment și în planul apropiat vreo șapte-opt copii, un pic aplecați pe sub butuci, alegînd numai boabele înnegrite, cele care se copseseră primele). Și printre frunze o vedeam aplecată pe ea, cu un tricou groaznic de larg, i se vedeau sînii mișcîndu-se cu sfîrcurile umflate la capăt, cafenii, și în ziua aia sînii și sfîrcurile ei mi se părea cel mai apetisant lucru din lume, mai ceva decît toți strugurii, toate perele (îi avea în formă de pară) și în general mai ceva decît toate fructele posibile și imposibile – pentru că era fructul oprit. Ea era în continuare cu trei ani mai mare ca mine. Am simțit o pornire bizară, cum ar fi prima excitație de natură sexuală pe care o simți în viața ta și nu știi ce poate fi senzația aia nouă și nici ce să faci cu ea, cînd nu ești adult, dar nu ești nici copil, e ceva între, parcă totul ți-e încă permis, dar de fapt nu e chiar așa: copilaria tocmai s-a terminat, mai rămîne să și afli. Era ceva imposibil de stăpînit (culmea că eram foarte timid, ceea ce nu face sens cu comportamentul pe care l-am avut în continuare), i-am spus.. “chestia asta e mai ceva ca un bob de strugure…” (erau struguri negri cu boaba țuguiată, un soi ce acolo se numea „țîta vacii”). Apoi, imediat, înainte să termin de rostit propoziția, mi-am strecurat palma printre frunzele late și i-am atins unul din sfîrcuri cu degetele. A țipat foarte surprinsă dar deloc deranjată, s-a dat puțin înapoi, a rîs, și (tipic ca la țară) a strigat în gura mare: „Aoleo, ăsta micu’ mi-a pus mîna pe țîțe!”, moment la care toți ceilalți, inclusiv cealaltă fată care era cu noi acolo, au rîs. Foarte rar ne jucam cu fete, probabil că din cauza asta mult timp nu am știut cum să mă port cu ele.
La cîțiva ani după Revoluție, s-a inaugurat o televiziune locală unde se rulau anunțuri gen “vînd vacă”, “vînd societate comercială, ocazie unică”, “tînăr doritor de relație stabilă posesor de microfermă cu seră”, etc. De la un timp, în miezul zilei de transmiteau filme sexy sau chiar porno, în locul în care, vă dați seama, dacă nu munceai efectiv mureai de foame – dar nici o șansă să mai scoți oamenii din casă la orele respective. Stăteau vitele în grajduri, mugeau de sete sau cu ugerele prea pline, guițau porcii, femeile rugau copiii să le taie găinile pe șanț (dacă le lăsau bărbații să iasă din casă) instinctul sexual era mai puternic decît foamea sau jena (să fie măturat la poartă) sau orice altceva. La birt, printre bărbați, începuseră să circule zvonuri înnebunitoare, că ospătărița cutare face lucruri exact ca în filmele alea, că alta are chiloți cu capse, că cineva i-a furat lui nea Gicu biciul de piele (și de ce ar fura cineva un bici dacă nu pentru a plesni bucile lui tanti Maraschina, văduva tînără pe lîngă casa căreia se cam aud gemete și țipete dacă treci noaptea tîrziu?).
La un film din ăsta deocheat al televiziunii locale mă uitam acasă la Cristi, prietenul meu de peste drum care avea televizor.
Eram clasa a 12-a, începuseră vremurile cînd “Infractoarea mov” avea vînzări record prin gări (trei sferturi din revistele din gherete aveau femei dezbrăcate pe măcar una din pagini) Antena 1 transmitea un film sexy de Revelion imediat după miezul nopțîi, la școală circulau poeziile porno ale lui Adrian Păunescu, revista Plai cu boi avea nuduri la pagina de mijloc, lumea umplea cinematograful Patria doar să vădă sînii Loredanei Groza în A doua cădere a Constantinopolului. Fata Cocoșatei avusese deja un copil din flori pe care îl vînduse cu o mie de dolari. Bunicilor și tuturor oamenilor din sat li se părea incredibil că mai avea tupeul să își scoată obrazul din casă. Era încă foarte tînără și deja arăta cam rău, începuse să se metamorfozeze în maică-sa. Se îndoise un pic din spate, slăbise, purta pantaloni fără să-i pese că era un pic crăcănată. Avea niște ochi frumoși migdalați și un rîs prostesc, din nimic. Fornăia un pic pe nas cînd vorbea, de parcă priza cocaină, ca amantele gangsterilor de prin filme. Tocmai din cauza asta ni se părea că prietenul ei actual arăta șocant de bine. În comparație! Bineînțeles, nu era tatăl copilului. Lumea spunea că e unul care cheltuie banii pe copil. Pentru că altfel nu-și puteau explica de ce un băiat care arăta excelent, vorbea politicos, era manierat și îmbrăcat elegant (mult peste cerințele satului nostru) și-ar fi pierdut timpul cu ea. Recunosc, și eu eram absolut uimit. Sincer și acum sînt.
Eram în camera cu televizorul, fața și prietenul ei îngrămădiți pe același fotoliu, eu pe celălalt fotoliu, Cristi se lăfăia lungit pe tot patul. Nu-mi amintesc exact ce se derula la televizor, în mod sigur era ceva sexy, sau poate cumva a venit vorba de mult discutata faza din Twin Peaks, cea în care Audrey înnoadă o codiță de cireașă folosind doar limba? A trecut prea mult timp ca să-mi aduc exact aminte, dar îmi amintesc că, din senin, ea i-a spus lui Cristi: Păi eu, numai cu limba pe urechea ta, și te fac să intri în erecție.
“Nu te cred!” i-o întoarce Cristi. Și atunci ea se uită zîmbind la prieten, ca și cum îl întreabă: Îi arătăm sau nu?
Părăsește fotoliul, se întinde pe pat lîngă Cristi, care se relaxase de parcă urma o ședință de masaj sau ceva de genul ăsta. Începe să-l lingă ușor cu vîrful limbii pe lob și imediat Cristi izbucnește în rîs: “Nu așa, că mă gîdili!” Atunci ea și-a scos limba la maximum din gură, ca o vacă priponită prea din scurt care nu ajunge la fînul din iesle, i-a băgat-o în pavilion și a început să i-o miște înăuntru, în toate direcțiile, din ce în ce mai adînc, i-o scotea și gemea ușor de parcă gusta din ceva delicios, mmm, îl atingea cu toată limba pe obraz, și iar înapoi în ureche pînă cînd, după vreo trei minute, timp în care eu privisem crispat (și prietenul zîmbind mîndru de performanțele ei în materie de lins urechile altora) îi cere verdictul: “Ei?”
Cristi a răspuns prompt cu o onestitate de băiat de la țară:
“Da! Recunosc! Mamă, ce mi s-a sculat!”
În privința mea, cred că îndoiala mi se citea în priviri. Mi se părea incredibil să te poți excita cu alți oameni de față, privind.. și mai ales cu prietenul acolo!
Și brusc îmi explodează în urechi întrebarea ei. Fără să-mi vină să cred îi văd cuvintele ieșind printre buze:
– Vrei și tu acum?
-Nuu!
Exact asta mi-a fost reacția: Nici nu mă gîndesc!
Mamă, ce au mai rîs de mine.
Și fata și ei doi.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.