Azi trebuia să fie soare

E o zi ploioasă și friguroasă. Dana deschide fereastra, vrea să audă sunetul ploii cum curge pe zidurile cimentate. Copacii goi și uzi stau drepți sub cablurile de electricitate întinse de la un stâlp la altul. Într-o baltă de lângă casă se reflectă chipul ei. Pe jumătate, dar suficient cât să înțeleagă totul despre ridurile din jurul buzelor. Duce mâna spre obrajii moi, spre cearcănele adânci. Chipul ei noroios privind cerul din două unghiuri. Cineva i-a spus în trecut că seamănă cu mama ei, însă acum nu vede nicio asemănare. A moștenit nasul gros și buzele subțiri de la tatăl ei. Are ochii mici de la mătușa ei. Apoi timpul a netezit chipul și astăzi a rămas această reflexie întunecată. Ce are în comun cu mama ei? Poate doar nefericirea, dar asta știe doar Dana. Nefericirea nu e o trăsătură, nu o poți citi pe chipul oamenilor. Dana a reușit să o ascundă în viața ei încât uneori a uitat câtă nefericire a strâns.
Închide fereastra. E deja octombrie și pereții casei s-au răcit brusc ca un cadavru. Alege șosete galbene pentru a combate vremea. De obicei dimineața aprindea televizorul și asculta știrile. Același știri, cu același discurs, cu același public ce încearcă să găsească o consolare pentru viața lor mizerabilă. Problemele societății nu sunt și problemele ei. Pune apa la fiert într-un ibric pentru cafea. Ține mâinile în halat. Din obișnuință, așază două cești mici și albe pe masă. Din obișnuință râde. Din obișnuință scoate două lingurițe. Gesturile ei sunt dintr-o poveste pe care a trăit-o și încearcă să o uite. Pune cafea doar într-o ceașcă. Mestecă zahărul încet, cu mișcări surde.
Pe unul dintre pereții din bucătărie vede o poză cu părinții ei. Nu a avut curajul să renunțe la ei, chiar dacă sunt morți, imaginea lor acolo o ajută să se amăgească. Poate undeva în univers există o altă viață. E o poză veche de patruzeci și unu de ani, de când ei s-au căsătorit. O femeie subțire cu părul lung până la fund, îmbrăcată cu o rochie albă. Un bărbat cu chipul rotund și pistrui pe obraji, îmbrăcat cu un costum în dungi. Doi oameni uniți doar de greutățile vieții, sub același acoperiș mult prea mic pentru orgoliile lor. Dana a depășit certurile din familie, acele zile când părinții ei erau în război și toată casa un câmp de luptă. A înțeles că războiul lor n-a fost niciodată războiul ei. Și în ciuda acestor diferențe, au murit amândoi în aceeași lună, ca și cum nu puteau să meargă pe cealaltă lume unul fără altul, după patruzeci și unu de ani de căsătorie, după o nuntă în casa în care Dana privește lung la poza lor.
Ultima dată când a plecat din casa părinților a fost după nunta ei cu Paul, au plecat amândoi la mama lui, care locuia într-un sat de lângă Piatra Neamț. Între munți a găsit niște case aruncate aproape de pădure, înconjurate de animale sălbatice, unde viața oamenilor funcționa după alte reguli. Soacra ei i-a spus că o femeie trebuie să muncească în gospădărie, lucru pe care Dana nu l-a acceptat. A fost singura dată când s-au văzut și după două zile se certau. Dana nu este o femeie pe care o poți controla. A învățat lecția asta de la toate femeile pe care le-a cunoscut și care au acceptat să trăiască pentru alții, în loc să se gândească la ele însele. A avut atâtea exemple în jurul ei despre femei care au încetat să mai fie femei și au devenit sclave în familie, ascultând ordinele bărbatului sau ale soacrei. Apoi soacra ei n-a plecat niciodată dintre munți, s-a născut și a trăit mereu acolo, respirând aerul rece care cobora până la poale.
Paul se gândea că poate într-o zi se vor muta lângă munte, dacă va reuși să deschidă o fermă cu câteva vaci, oi și porci. El iubea animalele și a învățat de la tatăl lui cum să aibă grijă de ele. Paul era un bărbat blând, cu vocea caldă, mâinile aspre, dar ușoare și cu privirea senină, poate acest lucru a convins-o pe Dana să se căsătorească cu el. Au trecut aproape douăzeci de ani de atunci și nu a mai plecat din casa părinților ei. Urăște muntele și frigul, iar pentru animale nu are nicio pasiune, se sperie și de o găină. Acum că Paul nu mai este, se simte mai liberă decât oricând.
În ziua în care el a plecat, Dana a deschis toate ferestrele de la casă. S-a simțit renăscută, chiar dacă să te naști din nou înseamnă să mori, dar asta aflase deja. Nu, nu crede în povești de iubire; sau e conștientă că în viața ei nu apar miracole. S-a obișnuit cu gândul că nu l-a iubit niciodată. Se poate trăi și fără iubire. Nu se poate trăi cu un dependent de alcool. Erau deja trei ani de când Paul cheltuia toți banii pe votcă sau vin. Se îmbăta până când picioarele lui nu mai rezistau, corpul îi ceda ca un motor la explozie, apoi intra în sevraj și ajungea la spital în comă alcoolică. Și Dana l-a ajutat. Doar ea mergea la spital să vorbească cu toți medicii. Doar ea se gândea la o soluție, în timp ce Paul venea acasă și căuta o sticlă de votcă. Doar ea l-a internat la secția de psihiatrie, unde l-au tratat de dependență. A funcționat câteva luni. Au fost câteva luni liniștite în care înjurăturile, insulte nu au mai zburat prin casă. Tot scandalul a lăsat cicatrici în viața ei, doar gândul la Paul o face să tremure de nervi și în cutia craniană înflorește brusc o durere în tâmple.
Azi trebuia să fie soare pentru că e ziua divorțului. Dana se ridică de la masă și merge în dormitor. Pe holul lung plutește un aer rece. Aprinde lumina în dormitor și din șifonier alege o pereche de blugi și o bluză neagră. Pictează buzele cu un ruj roșu în oglinda de la șifonier. Puțin fond de ten pe obraji.
Dana știe că fără Paul ar fi avut o casă goală sau veche, părinții ei nu au avut posibilitatea s-o renoveze, să schimbe ceea ce s-a stricat. Pensiile lor puteau să acopere doar cheltuilelile din fiecare lună, iar iarna se împrumutau la Casa de Pensii pentru o recomarcă cu lemne. Paul are defectele lui, dar a fost un bărbat muncitor până să înceapă să bea fără niciun motiv; sau nu a spus nimănui motivele lui. A lucrat în construcții, șofer pe camion, la o fabrică de geamuri, la o fabrică de pâine, mecanic auto, sudor. A învățat toate meseriile când a început să lucreze și nu s-a plâns niciodată de condițiile de muncă, a continuat să se trezească în fiecare dimineață la ora cinci. Nu a lucrat mai puțin de zece ore pe zi, în timp ce Dana a preferat să aibă grijă de casă și de părinții ei. Nici acum când bătrânii au murit, ea nu s-a schimbat din acest punct de vedere. Uneori spune că nu poate să muncească, alteori spune că nu găsește niciun loc de muncă, până când o altă lună se termină. Au fost și momente frumoase între ei, dar această frumusețe nu are nicio legătură cu ceea ce vedem în filme. Chiar dacă Dana spune că viața ei este un film, totuși niciun film n-a reușit să surprindă viața ei sau niciun regizor nu poate vedea dincolo de imagine. Pentru că imaginea unei femei singure într-o casă goală nu e toată povestea ei.
Ploaia s-a oprit. În urmă a lăsat un cer ca scrumul de țigară. Iese din casă și doi câini o așteaptă cuminți cu blana udă la ușă. Miroase a noroi. Câinii se învârt de câteva ori de bucurie. Dana le aruncă două bucăți de pâine. Pe Gini îl crește de trei ani, iar Loto are aproape cincisprezece ani. Loto a văzut toată căsnicia ei cum s-a prăbușit și a lăsat în urmă o casă goală, i-a văzut pe bătrâni când au murit și a plâns câteva zile în cușca lui, a prins cutremurul care a crăpat zidul casei. În ochii lui s-a scris istoria familiei și poate de aceea este blând și amorțit. În schimb, Gini este definiția bucuriei. Aleargă prin ploaie, prin zăpadă, se joacă cu pisicile și pândește porumbeii în curte. Gini nici măcar nu latră, preferă să se tăvălească prin praf. Îți dai seama imediat cine e Loto și cine e Gini, nu ai nevoie de o descriere.
La începutul căsătoriei cu Paul voia copii. Doi sau trei. Au păstrat o cameră liberă, fără mobilă, dar cu o fereastră largă spre caiși. Au discutat o perioadă despre copii – cum va arăta camera lor, cum o vor zugrăvi, ce mobilă vor alege, ce nume vor alege, ce haine vor cumpăra – apoi după mai multe eșecuri au renunțat. Nu au mai vorbit niciodată despre copii și nu au căutat un vinovat. Cumva niciunul nu a mai vrut. Dana este conștientă că nu ar fi fost o mamă bună, abia poate să crească doi câini. Salariul lui Paul dispărea în primele trei săptămâni ale lunii, iar o săptămână se chinuia să supraviețuiască cu datorii la magazinul din cartier. De când au murit părinții ei nu o mai ajută nimeni, apoi de când Paul a plecat nu mai are nici acel salariu mizerabil. Crede că nimeni nu a murit de foame și ideea aceasta o încurajează să se trezească în fiecare dimineață, să scoată capul de sub pături și să își continue viața cu alte datorii.
Nu se rătăcește prin discuții despre bani, o ajută pe vecina ei Paula și primește suficient. Îi place să viseze că într-o zi va câștiga la Loto. Știe ce modificări vrea să facă în casă. Știe unde vrea să plece în vacanță, a văzut un reportaj la televizor. Știe ce bijuterii va cumpăra. Niciodată nu a avut noroc și a jucat de mii de ori. Norocul și Dana sunt două linii paralele. Acum a moștenit sărăcia părinților ei și în casa mică, situată pe strada principală din oraș, o crește în fiecare zi ca pe un copil, în timp ce câinii aleargă să prindă porumbeii pentru a gusta puțină carne.
Dana se uită speriată la ceas și vede că e aproape 8:30. Fuge imediat pe hol și închide ușa de la camera părinților ei, unde miroase a naftalină și lumina de dimineață pătrunde greu pe lângă draperiile vișinii. Nu a făcut nicio modificare acolo, a păstrat toate lucrurile lor ca într-un muzeu. Uneori se plimbă prin camera lor, se așază pe fotoliul cu arcuri și se uită la televizor. De la fereastra lor vede toată grădina. Acum nu mai are timp de pierdut. Închide ușa la bucătărie și lasă ceașca de cafea pe masă, lângă două farfurii, pe o mușama înflorată. De când locuiește singură a învățat să verifice geamurile și ușile.
Iese imediat din casă și câinii o urmăresc până la poartă. Închide poarta. Câinii ar vrea să sară, Loto măsoară gardul cu privirea. Când era mai tânăr, sărea dintr-o mișcare, fără să-l atingă. Acum, privește lung și nu găsește ambiție. Cincisprezece ani nu sunt puțini pentru un câine. Până la stația de autobuz trebuie să meargă cinci minute pe jos. Un drum urât după ploaie, când noroiul acoperă trotuarul ca o pătură. Probabil va mai ploua, nu se știe niciodată în octombrie.
Vede autobuzul în depărtare și fuge. Fuge cu ambiție ca o femeie care vrea să scape de un trecut nefericit, sperând că undeva mai departe va fi mai multă fericire. O! Fericirea. Dana ar râde dacă ar auzi acest cuvânt. Ar râde în hohote. Cu zgomot. Ca un bolnav psihic într-o criză. În ținerețea ei scria într-un jurnal, cumpărase un caiet unde povestea totul despre ea. Dintr-o viață fără nimic spectaculos, se transforma într-o poveste. Și caietul o ajuta să călătorească în lumea ei, cumva se desprindea de ea însăși, alergând spre nicăieri. Nu era scriitoare, în niciun caz, dar i se părea suficient să scrie și acest lucru însemna fericirea. Nici o elevă sârguincioasă nu a fost la școală, din contră, a detestat școala și o evita cât mai mult posibil, iar după primele doisprezece clase a abandonat-o, fără niciun plan de viitor. Carpe diem – a spus și a mers mai departe, după ce a citit citatul pe peretele de la barul Mioara.
În autobuz privește orașul din spatele unui geam nespălat pe care se văd câteva urme de noroi. Soarele nu are nicio șansă să spargă cerul. Trece pe lângă biserică, piața mică, ruinele fostului cinema unde au mai rămas doar câteva cărămizi din zid, ruinele fostului spital unde locuiesc cei fără adăpost, ruinele gării mici, nu știe cine mai e acolo sau dacă mai e ceva, poate niște praf, șobolani și gândaci, strânși în familiile lor scârboase, rătăciți pe pereți. Orașul ei s-a prăbușit pe malul Dunării, lăsând câteva legende în urmă. Poate copiii de astăzi nu le cunosc, Dana ar vrea să le spună pe toate.
În spatele gării mici, pe o uliță ascunsă și înfundată, unde acum au crescut mărăcinii și vara toată strada se face mov ca un covor, locuia baba Voica, într-o casă construită din pământ, un bordei cu ferestrele mici și rotunde, acoperite cu perdele albe, puțin transparente ca niște chiloți de femeie, și înconjurată de mușcate roșii ca un altar cu acoperișul de țiglă și cu cele trei coșuri ridicate până în cer. Casa a fost dărâmată imediat ce baba Voica a murit, iar șapte preoți au făcut acolo slujbe trei zile și trei nopți. Această poveste e veche de mai bine de cincizeci de ani, își amintește Dana, o știe de la bunica ei, Dumnezeu s-o ierte. Baba Voica a fost, în perioada interbelică, când orașul era doar un sat la malul Dunării, o vrăjitoare renumită în toată Dobrogea, de la Dunăre și până la Marea Neagră. Părerile sunt acum împărțite. Nu toată lumea povestea că dezlega farmecele, alții au văzut-o când lega farmecele în cimitirul de pe deal, unde mergea la miezul nopții dezbrăcată, sub o lună plină, cu părul liber, săpa cu mâinile o groapă mică în morminte și îngropa acolo farmecele. De la baba Voica a pornit tradiția vrăjitoarelor în regiune, încât pe la 1950 se organiza festivalul vrăjilor. În perioada comunistă, orașul era o școală de vrăjitoare, până când comuniștii au declanșat vânătoarea de vrăjitoare. Toată lumea știe astăzi, poate nu de baba Voica, dar cu siguranță nu au uitat crimele, când vrăjitoarele au fost aruncate în penitenciare și ucise în chinuri, în timp ce comuniștii le întrebau de ce nu fac farmace să se elibereze. Dana nu știe unde începe legenda și unde începe realitatea. Tot bătrânii i-au povestit Danei că securiștii care au arestat-o pe baba Voica, au murit după câteva zile, fiind călcați de tren. Comuniștii au crezut că au ucis toate vrăjitoarele din oraș; cert este că din anii șaptezeci, nimeni nu a mai avut curajul să spună că știe vrăjitorie, până la căderea comunismului, când vrăjitoarele s-au întors ca broaștele după ploaie.
De ce se gândește la ele? Uneori crede, în sinea ei, în cele mai ascunse gânduri, că Paul nu este deloc un bărbat rău și că face eforturi să stea departe de alcool, dar dacă are farmece făcute nu o să reușească niciodată. Știe că fără ea, Paul o să moară de ciroză sau va ajunge la spitalul de psihiatrie, pentru că alcoolul îi ia mințile, îl transformă într-un nebun care are vedenii, care aude voci, care vorbește cu morții, cu coșmaruri situate la limita dintre viață și moarte și se teme că va fi violent sau se va sinucide. Poate Paul are argint viu, gândește Dana trecând pe lângă depoul autobuzelor. Acum argintul viu îi umblă prin corp și îi tulbură mintea, lăsându-l să moară încet, încet. Cine să-i facă? întreabă Dana în gândul ei. Poate fosta lui soție, după ce s-au despărțit. Paul și fosta lui soție au rămas în conflicte mulți ani, deși Dana nu știe motivele, nici nu a căutat răspunsuri. Poate Elena, prietena ei cea mai bună, pentru că mereu a fost îndrăgostită de Paul și chiar l-a întrebat, cu mulți ani în urmă, dacă nu vrea să o părăsească pe Dana și să se căsătorească amândoi.
Ea a luptat doi ani să scape de argintul viu. O trezea noaptea din somn și vedea monștri. Intrase în depresie și nu putea să trăiască fără pastile. Baba Yolanda a ajutat-o, cu trei ședințe de descântec făcute sub lună plină. Nu o chema Yolanda, dar așa îi spunea toată lumea. Oricum, baba Yolanda a murit înainte să afle cine a trimis vrăjile la Dana. O bănuie în continuare pe verișoara ei pentru că vrea casa. E singura ei rudă, cu toate că nu se suportă și nu vorbesc. Dacă Dana divorțează și moare, atunci casa va ajunge pe mâinile verișoarei. A văzut o știre la televizor, în urmă cu câteva luni, despre o femeie care a lăsat toată averea câinilor. O să meargă la notar să facă același lucru, deși nu a strâns averi. Casa se va transforma într-un uriaș adăpost pentru Loto și Gini, chiar dacă ei nu au intrat niciodată, nici măcar pe hol, au învățat că ușa reprezintă o limită ce trebuie respectată.
Anii au trecut pentru toți. Peste câteva luni va intra într-un nou mileniu, se apropie de anul 2000 și vrea o schimbare în viața ei. La patruzeci de ani, mare parte din timp s-a scurs deja. Să o ia de la capăt nu mai are nici răbdare și nici energie, vrea liniștea unei case goale și a unui viitor lipsit de planuri, așa cum a trăit mereu. Paul să ia deciziile lui, la patruzeci și cinci de ani ar trebui să se gândească la bătrânețea lui și la locul de muncă, la o pensie, la o casă. Unde va merge, unde se va muta nu sunt problemele Danei, acum Paul stă la mama lui și lucrează la o fabrică de mobilă.
Coboară la stația de la Judecătorie, o clădire cu etaj și mansardă. Mai multe persoane așteaptă hotărârile judecătorilor pe un hol întunecat care duce la singura sală de judecată cu ușile larg deschise. Avocatul ei, din oficiu, o vede și îi face semn cu mâna. Domnul Bunea a acceptat acest caz pentru că e fostul iubit al mamei ei, altfel Dana nu ar fi știut toate etapele procesului, pentru prima dată în viață se află într-o sală de judecată.
Domnul Bunea, un bărbat dolofan, îmbrăcat cu un costum negru, îi explică cu multă răbdare procesul și ce întrebări vor avea judecătorii. Clipește des și uneori se bâlbie, luptă cu aceste probleme din copilărie. Familia lui spune că într-o zi s-a speriat foarte tare și s-a blocat, nu a mai vorbit cu nimeni, și-a revenit abia după un an. Atunci s-au declanșat problemele lui, care acum o amuză puțin pe Dana și privește la tablourile de pe pereți, unde citește despre niște legi. Se gândește că domnul Bunea e un bărbat gras cu o respirație urâtă. Nu-i place deloc costumul lui, cu mânecile tocite. Evită întrebările despre viața lui, nu au fost niciodată apropiați și nici nu vor păstra legătura.
Paul apare după câteva minute. Dana îl vede de la distanță, îl recunoaște după mersul legănat ca un copil alintat. Pășește lent pe holul care se luminează brusc când deschizi ușa de la intrare. E un semi-întuneric ca în orice zi de toamnă. Când se apropie de ea, vede un bărbat neîngrijit, cu barbă și ochii înconjurați de cearcăne. Paul spune că îl dor genunchi, poate de la nori, poate de la operație. Se așază pe bancă și privește în gol. Nu mai este deloc un bărbat puternic și fără o femeie pare mult mai slab.
– Ai băut și azi?
– Nu. Nu mai beau de patru zile. Am fost la medic și am ficatul mărit.
– Vezi, o să mori singur și beat. Tu nu știi mă să te controlezi.
– De data asta mă opresc. Și știi de ce?
Dana ridică din umeri, se plimbă pe hol, în jurul lui Paul.
– L-am visat pe tata pentru prima dată de când a murit acum treizeci de ani. Treizeci și cinci, dacă nu greșesc. Eram în casa veche, acolo pe munte. Ai văzut-o, știi ce zic. Iarna acolo muream de frig, stăteam lipit de sobă. Și în vis am văzut cum tata a murit. Am văzut toată moartea lui. Nu știu dacă a fost vis sau m-am gândit la el, dar ne-a aruncat afară în zăpadă. Eram toți în picioarele goale, în nămeți și ningea puternic. Mama ne-a luat în brațe și am coborât spre stâna unui cioban, nu mai știu cum îl chema. Și a început să ningă mai tare. Nu mai vedeam în fața mea la un metru. Ningea puternic. Și tata a ars singur în casă pentru că a uitat ușa deschisă la sobă. În visul meu blestemat, l-am văzut ieșind din casă în flăcări și alergând în zăpadă spre noi. Era o uriașă flacără. Venea spre mine ca avalanșa. Deci era în fața mea. Îl priveam și… A fost ciudat. Nu știu ce înseamnă visul ăsta. Nu știu de ce îl visez acum. Cred că tata e în Iad și arde acolo pentru toate păcatele.
– Cred că ești nebun și ar trebui să mergi la psihiatru. Ai nevoie de un medic, altfel nu te oprești.
– Sunt bețiv, nu nebun.
– Da? Care e diferența?
– Termină! Ce naiba.
– Ai fost măcar la biserică?
– Am fost, am fost și la preot, m-am spovedit.
Paul își freacă genunchiul. Întinde piciorul.
– Cred că tata mă bântuie pentru că i-am dorit moartea. Recunosc, am vrut să moară. Înțelegi? Popa spune că nu e păcat mai mare, dar să mă lase în pace cu regulile lor. Tata a fost cel mai mare nenorocit. Venea beat acasă și ne bătea. Ne lăsa fără mâncare. Nu venea acasă cu zilele și nu-l interesa de noi. O înșela pe mama cu fiecare ocazie și o lăsa într-o baltă de sânge. Un nenorocit.
– Sunt problemele tale, Paul.
– Te deranjează? Acum nu vrei să mă auzi?
Domnul Bunea le face semn să intre în sala de judecată cu ferestrele înalte și plină de lumină. Dana a învins co
Judecătorul e un bărbat bătrân, cu părul cărunt și ochelari. Discută câteva secunde cu avocatul. Paul și Dana așteaptă pe scaune.
– Deci sunteți amândoi de acord cu divorțul? îi întreabă domnul Bunea, apropiindu-se de ei.
– Da, spune Dana.
Paul ezită să răspundă, dar nu o contrazice. Tăcerea lui este un răspuns satisfăcător.
– Atunci veniți cu mine.
Merg toți trei în fața judecătorului, iar familia Lupescu se divide imediat în două entități.
– Dacă sunteți de acord, terminăm totul în câteva secunde și o să primiți acasă hotărârea. Semnați aici. Și aici. Amândoi.
Paul nu ezită și Dana e surprinsă de reacția lui. Semnează primul și pleacă imediat ce judecătorul îl anunță că a terminat. Nu spune nimic. O tăcere pe care o poartă cu el. Se pierde după câteva secunde în întunericul de pe hol și se mai aude doar ușa cum se închide în urma lui. Domnul Bunea îi face semn Danei că trebuie să semneze actele, se uită la ceas între timp.
– Gata? Asta e tot? întreabă Dana.
– Da, răspunde judecătorul. O să primiți hotărârea și apoi vă puteți schimba numele de familie. Altceva, nu aveți de împărțit. Ați spus că fostul soț nu voia nimic din casă. Copii nu ați avut. Fiecare merge pe drumul lui. Succes! O zi bună!
Dana și domnul Bunea părăsesc imediat sala de judecată, iar celelalte persoane privesc spre ea. El o mângâie ușor pe spate. Pentru ea e o senzație ciudată. Acum va știi tot orașul că a divorțat. Îi pasă? Zâmbește scurt și vrea ca zâmbetul acesta să-l vadă toată lumea.
– Cum te simți?
– Liberă.
Nu se cunosc deloc, nici nu știu ce să-și spună sau dacă mai e ceva de spus. Dana nu este o femeie care să vorbească foarte mult, cuvintele rămân închise în ea ca niște copii. Cuvintele nu au ajutat pe nimeni. În schimb, îi place să-i asculte pe ceilalți, să le cunoască poveștile. Domnul Bunea pleacă imediat, are un alt caz peste câteva minute și Dana se gândește cum să trăiască după divorț. Cum va arăta viața ei. Nu se vor schimba prea multe, este sigură de asta. Câinii o așteaptă cu aceeași bucurie. Frigul în casă va fi tot acolo. Ar trebui să-și caute un loc de muncă, dar unde. În curând, va veni zăpadă și iarna oamenii încep să fie niște urși care intră în hibernare. La un moment dat aude:
– Dana! Dana!
Miopia o împiedică să vadă la distanță și așteaptă câteva secunde până când ceața unei siluete se transformă într-o imagine clară.
– Silviu?
– Bună, Dana! Nu credeam că o să te întâlnesc chiar aici.
– Bună! Da, au trecut atâția ani și uită-ne aici.
– Ce mai faci?
– Bine, am divorțat. Tu?
Dana schițează un zâmbet în fața judecătoriei, în timp ce pe lângă ei trec oamenii în toate direcțiile. Un zâmbet scurt și mic, în colțul gurii, pe buzele acoperite cu un ruj uscat.
– Da?! Îmi pare rău!
– Stai liniștit.
– Eu am vorbit cu un judecător, am cumpărat o casă și am probleme să-i fac actele. E puțin mai complicat cu proprietarul.
– Deci te întorci în România? Știam că ești în Germania.
– Vreau să stau cu părinții mei, să ne bucurăm de viață. Am fost plecat zece ani, e suficient.
– Cum e în Germania? Am tot auzit povești.
– E ca un vis. Civilizație, orașe moderne, oameni care te ajută. Altă mentalitate. Ei la șaizeci de ani încep să se plimbe prin lume, noi la șaizeci de ani așteptăm moartea. Aveam acolo un prieten de șaptezeci de ani și pleca prin Argentina, prin Africa, prin China. Lucram pentru el, îl ajutam să facă reparații în hotel. Un om cumsecade.
– Și aici ce o să faci? Orașul ăsta e mort. Nu sunt locuri de muncă. La medici te duci doar cu șpagă. Școlile cad peste copii. Fabricile s-au închis.
– Am strâns bani și vreau să-mi deschid un magazin de calculatoare.
– Calculatoare? Dar avem deja calculatoare, le vezi prin toate magazinele.
– Nu, nu, zise amuzat. Computer, Dana. Nu alea pentru calculat. Toată lumea o să aibă computer peste câțiva ani, mi-a zis mie cineva în Germania.
– Ce este un computer? Nu am auzit niciodată.
Dana ține mâinile în buzunarele de la geacă. Încruntă puțin fruntea când aude discuția despre computer. Ea oricum nu se pricepe la tehnologie, este suficient că poate să schimbe canalele la televizor. A mai auzit niște discuții despre telefoane mobile. Paul voia să-și cumpere un telefon mobil, de la un turc care avea o bijuterie, dar n-a găsit bani. Apoi cu cine să vorbească la mobil?
– Computerul controlează totul. În Germania există și jocuri pentru computer. Muzică. Filme. Scrii la el. Calculezi. E mai deștept decât un om. Și totul se întâmplă rapid, eu am lucrat la computer, am plâns de bucurie când am văzut cât de ușor e totul.
– Și cum arată? Nu am văzut niciodată, întreabă zâmbind.
– E ca un televizor și îl folosești cu o tastatură, adică e… cum să-ți spun, tastatura e de plastic și pe ea sunt toate cifrele și toate literele. Apeși pe niște butoane și calculatorul înțelege ce vrei. Dar dacă treci pe la mine într-o zi să bem o cafea, o să îți explic cum funcționează.
– Sunt o femeie divortață, Silviu. Am avut trei ani urâți.
– Dana, fruntea sus. Viața ta abia acum începe. Învață de la germani. La patruzeci de ani, germanii sunt cei mai fericiți.
– Și germanii care au pierdut ambii părinți, soțul și au rămas singuri?
– Nu am știut că au murit părinții tăi. Condoleanțe!
– Mulțumesc.
– Viața merge înainte.
– Dar e greu.
– Dana, crezi că pentru mine a fost ușor să plec singur? Am stat singur acolo. Nu aveam loc de muncă, am crezut că înnebunesc. Nu aveam bani nici măcar pentru o pâine. Am lucrat pe șantier, căram toată ziua saci cu ciment. Mă durea seara spatele. Vezi că nu sunt foarte solid, foarte puternic, am șaizeci de kile și căram saci de patruzeci de kile. Îți imaginezi cum era. Am făcut hernie și am stat internat în spital. Nimeni n-a venit la mine să mă-ajute. Pe urmă m-am angajat la o spălătorie auto. Stăteam toată ziua cu picioarele în apă și ud tot, în frig, pentru că în Munchen nu e deloc cald, mai ales iarna. Apoi am găsit un loc de muncă la Mercedes și de atunci s-au schimbat lucrurile. Tata mi-a zis, când am plecat, că pot să văd toată lumea, să merg unde vreau eu, dar să nu uit niciodată să mă-ntorc acasă. Zece ani m-am gândit la cuvintele lui.
– Părinții tăi te-au ajutat mereu și te-au sprijinit.
– Da, dar tu ești preferata lor și astăzi.
Silviu o atinge pe umăr, cu un gest brusc și controlat.
– Nu mai contează trecutul, încep să îmbătrânesc, mă apropii de cincizeci de ani. Viața trece și noi încotro? În ultimii ani, singurătatea m-a distrus. La început îmi era frică de singurătate, acum m-am obișnuit.
Dana se oprește imediat, nu știe de ce vorbește despre toate astea. A obosit să mai ascundă singurătatea și nefericirea. Silviu mereu a ascultat-o și a încurajat-o, alături de el a simțit lucruri pe care nu le-a simțit cu un alt bărbat. Nu știe să explice ce simte, dar e ceva diferit și acest sentiment diferit este suficient, chiar și pentru o clipă.
– Îți amintești cât râdeam în fiecare zi? întreabă Dana.
– Râdeai cu zgomot. Te auzea tot cartierul. Mai știi când am fost la nuntă, la prietena ta? Cum o chema? Nela sau Leana.
– Nela, da.
– Ce frumos a fost acolo! Am dansat toată noaptea, mă dureau picioarele de la dans. Dimineața ne-am întors acasă cu căruța și cu taraful în căruță. Ne cântau în căruță, la cinci dimineața.
Dana râde cu zgomot și pune imediat mâna la gură. Se înroșește în obraji și încearcă să ascundă problemele cu dantura.
– Ai început să râzi! Dar nu te opri, spune Silviu zâmbind pe sub mustață.
– Știi că ai coborât din căruță să faci pipi, lângă discotecă.
Râsul Danei umple toată strada de bucurie.
– Și ai trezit câinii, și te alergau pe stradă. Alergai cu pantalonii în vine. Doamne, Silviu! Ce te-ai speriat atunci. Nu știu cum ai reușit să sari în căruță. Ai zburat.
– Daaaa! Ce vremuri..
Râsul a fost mereu o terapie, a tratat toate fricile ei, a transformat-o într-o femeie mai puternică. A moștenit calitatea aceasta de la tatăl ei, care a învățat-o să râdă mereu pentru că viața este oricum tristă. Și nu se oprește din râs nici când Silviu o privește cu pasiune, nici când toată lumea se uită la ei.
– A doua zi la discotecă, spune Dana, ți-ai rupt piciorul. A fost o vară oribilă pentru tine. Ai spus că te urci pe masă să-mi arăți cum se dansează în America, pentru că ai văzut tu un film. Și…
– O să râzi toată ziua de mine.
– Și toată lumea se uita la tine. Ai aruncat tricoul spre mine, mi-ai făcut semn cu ochiul, iar după doi pași ai căzut peste canapea.
– Aoleu, ce prost! În seara aia am zburat. Dar chiar am încercat acasă să dansez și eram convins că voi reuși și la discotecă, în fața tuturor. Voiam să fiu cel mai bun.
Dana care își șterge lacrimile de la râs.
– Trebuie să ne întâlnim la o cafea, să povestim.
– Doar dacă râdem la fel de mult. Nu am mai râs de mult timp cu poftă.
– Ne vedem mâine la cafea?
– Bine. Ai cafea din Germania?
– Ce crezi? Îți fac cappuccino.
– Nu am mai băut niciodată, sper că e bun.
– Delicios.
– Bine. Ne vedem mâine. Te las să rezolvi problemele.
– Ai grijă de tine, Dana!
– Și tu, Silviu! Pa!
– Pa!
Silviu îi sărută mâna la plecare și ochii lui continuă să o privească. Dana încă zâmbește. Apoi se despart brusc și viețile lor revin la ritmul normal. Ea pleacă spre stația de autobuz cu un zâmbet pe care nu poate să îl șteargă nimeni, sau cel puțin așa crede. Au trecut zece ani de când nu l-a mai văzut pe Silviu, poate chiar mai mult. În ciuda tuturor anilor, a descoperit că distanța nu a ucis sentimentele ei. Nu poate spune că e iubire, dar ce sens au explicațiile în astfel de momente, preferă să se bucure și să nu se gândească la nimic.
Nici astăzi nu cunoaște motivele despărțirii, dacă au existat motive. S-au despărțit în momentul în care se iubeau și poate că de aceea se vor iubi pentru totdeauna. Dana crede în iubirea eternă, a scris în jurnalul ei că este singurul scop al omului în viață. Erau doi adolescenți care nu descoperiseră lumea. Se speriase când Silviu i-a vorbit despre căsătorie, în acel moment nu voia să facă pasul acesta. El a căutat mereu să construiască o familie și să trăiască în armonie până la bătrânețe, înconjurat de copii. Norocul nu l-a ajutat, pentru că a rămas și necăsătorit, și fără copii.
Dana nu se bucură foarte mult timp de liniștea gândurilor, când îl aude pe Paul în spatele ei:
– Dano! Fă ești o curvă! O jegoasă.
Deja a învățat tot discursul lui. Paul folosește mereu aceleași cuvinte încât o plictisește. Continuă să meargă mai departe spre stație și speră că o să tacă, și speră că n-o să-i strice ziua, și speră că poate o să iasă soarele, așa ar trebui după un divorț. El se apropie de ea și țipă plin de furie:
– Ai divorțat de mine pentru că ai pe altcineva. Te-am văzut cu ăla când vorbeai și râdeai, curvo. Spui de mine că nu te mai iubesc. Da, nu te mai iubesc, dar tu? Tu ai un amant, jegoaso. Trebuia să vorbesc eu cu judecătorul, să știe toată lumea ce japiță nenorocită ești.
– Și ce te-a oprit mă? Du-te acum, măcar așa mă lași în pace și nu te mai ascult!
Încearcă să își păstreze calmul și să considere totul o glumă. Oricum nu-i mai leagă nimic.
– Ai scăpat de mine, ce mai vrei?
– Eu? Nimic. Tu ce vrei? De ce nu ai plecat? Ai stat aici și ai băut la bar. Puți a băutură ca un boschetar împuțit. O să mori prin canale aurolacule.
– Beau pentru că sunt un prost. De ce am stat eu douăzeci de ani cu tine? Un prost, un retardat. Nu m-ai iubit niciodată. Am stat cu o urâtă ca tine. Slabă, fără cur, fără țâțe, ți-a căzut și un dinte.
– Asta e, mai bine că ai divortat, spune ironică.
– Morții mă-tii, fă!
– Ai grijă boschetare că acum te arunc pe mâinile polițiștilor. Crezi că mi-e frică de tine? Te arunc în pușcărie nenorocitule.
– Tu? Poate dacă te oferi în natură, la sectie. Eu îi cunosc pe toți, nu se atinge nimeni de mine. Nimeni. Înțelegi? Vaco!
– Marș în morții mă-tii acasă. Dispari! Să te mănânce cancerul!
Paul lovește cu pumnul gardul de lemn de lângă stația de autobuz. Nervii îi umflă venele ca o pompă cu aer. Tremură tot. Strânge pumnii și lovește gardul.
– Ești un boschetar, țipă Dana.
Autobuzul se apropie la câteva sute de metri ca o cutie uriașă vopsită cu roșu. E lent și lasă în urmă un nor de fum.
– Nu vreau să te mai văd niciodată, boschetare. Mi-ai distrus viața. Nu mai pot să fiu fericită din cauza ta. Nu mai pot să mă bucur de oameni, de viață. Mă simt moartă. Sunt moartă în interior din cauza ta.
Paul se pune în fața ei cu privirea lui turbată, cu obrajii înroșiți. Dana nu se mișcă din loc, ține fruntea sus ca un soldat pregătit să lupte. Nu vrea să cedeze niciun centimetru. Aude motorul răgușit al autobuzului cum urcă pe șosea spre stație. Cu un simplu gest, Paul scoate briceagul din buzunarul de la geacă și îl înfinge în gâtul Danei. Îl ține acolo câteva secunde, scrâșnind din dinți, apoi îl scoate și sângele țâșnește ca dintr-o fântână arteziană, pe care Dana o văzuse cu câțiva ani în urmă într-un film american și a visat mult timp la ea. Autobuzul este în fața ei, în timp ce Paul fuge pe stradă. Autobuzul oprește și o așteaptă pe Dana să urce. Și o așteaptă. În ochii ei mari ca două globuri de de Crăciun se văd fugind norii și primele raze de soare evadează. Corpul se scurge în pământul umed, dar cu viteză, cu bucurie ca în zilele în care Dana fugea de la școală și venea acasă. Acasă.

Constantin

.