(ca și când nu s-ar fi povestit)
.
Și i-am zis… și i-am repetat… și ea nu, dom`le și nu!
– Candidă ființă, i-am zis în cele din urmă, ea fiind a noua și, culmea, cea mai nouă dintre amantele mele, că niciodată n-am trecut la zece, conștient fiind de puterea mea de – ofof, convingere – plus de fidelizare, similar Coca-Cola, care, doar prin multe intervenții zilnice menține noima vânzărilor constante, atât că eu nu vând nimic, hai, poate chiar cumpăr, contra-costul unei sticle de șampanie atunci când trebuie, niscaiva flori, ceva mâncare chinezească sau coreană, că astea denotă că sunt cosmopolitul deschis către nou și multe alte, plus prezervativele cu gust de banane (na, culmea ar fi fost să iau cu gust de leuștean?!) și mereu prezentul ”Opium” – ho, revoltaților, eu vorbeam despre IvSaintLaurent-ul parfum care mă definește iarna – tot cheltuieli se cheamă, deci, contributor și nu beneficiar, m-am chiar revoltat…
– Sugar baby, i-am spus, încercând s-o domelesc, nu de alta, dar pe profilul meu de potențial diabetic, tare mi-era teamă de plusul glicemic pe care mi l-ar fi cauzat, deopotrivă cu adrenalina eliberată de dezgolirea sânilor ei perfecți, de parcă Dumnezeul merelor și cel al perelor care sfidează gravitația, s-ar fi ostenit în comun pentru făurirea bustul ei, și-atunci, să n-o las să mă răpună, am continuat:
– Nu există!
Ea m-a privit în ochi, din-sus cu verdele ochilor, păcătos ca al safirelor lumii și mai din-jos, cu roș-maroniul ispitei sfârcurilor ei atât de perpendiculare pe rotunjimile cele fără de cusur, încât m-am topit. Eram la un pas să zic tot ce gurița ei strâmtă dădea să mieros cuvânteze…
Surpriza mea a venit taman când s-a întâmplat surpriza ei. Adică, exact când n-a înțeles zisele mele și eu am putut evada din sclavia poftelor de nestăvilit. Și i-am spus:
– Păpușă, basmele sunt basme și feții frumoși nu vin la tine în dovleci transformați în calești…
Boticul ei a cobârât până înspre consternare. Zău, chiar mi-a fost teamă c-o pierd și trebuie să reiau poezia zicerilor de convingere a unei alte a noua.
– Cum, nu se transformă-n caleașcă?! m-a întrebat cu atâta deznădejde, încât am iubit-o infinit.
Căci, Doamne, cum să nu iubești chintesența candorii?! Cum să nu iubești bucuria trupurilor care uită de vârstă, în perfecta lor imaginare a altor lumi…
Începeam să cred c-am sfeclit-o cu infuzia mea de realitate, când suava ființă mi-a spus:
– Știu că mă păcalești! Știu că mai ai și alte amante! Uite, tocmai d-aia, eu înțeleg…
– Ce înțelegi?! am întrebat-o realmente curios de ce i-ar mai putea trece prin căpșor.
– Pricep că eu sunt numărul unu la tine și că n-ai îndrăznit să-mi aduci încă inelul promisiunii, dar că, punând acest rotofei dovleac în holul garsonierei, ai vrut să-mi spui că ești promisul bucuriilor mele, văzute și nevăzute, știute și neștiute, prințul…
– Uite, i-am spus candidei, încercând să găsesc cele mai nedureroase cuvinte de despărțire.
Și vorbele de abandon curgeau șuvoi în teoria ziselor mele. Punct. Dar, ispita vrerilor, practica realității mele subjugate de feromoni, m-a făcut să tac, să întind o mână, dreapta, cred (?!), către frumusțea sânului ei stâng iar mâna mea stângă (offfff, de asta sunt sigur!), să coboare destoinic către bariera bikinilor ei străvezii, de nici n-am înțeles dacă am purces deja la mângâierea formelor ei feciorelnice, ca niște piersici decojite sau trăgeam de impresia unei dantele opresoare, improbabile, lăsate acolo doar pentru structurarea clipei între ”interzis” și ”hai, îndrăznește!”. Și-am îndrăznit. Cum altfel puteam să mă suicidez orgasmatic decât fără o ultimă bucurie a intersecției cu noutatea celei de-a noua.
– Îmi va părea rău după tine! I-am spus cu real regret, fără chiar teamă că angelica ființă mă va specula ulterior.
În mintea mea, eu îi pusesem punct. Ea mi-a zâmbit. Eu i-am zâmbit. Altcineva n-a mai zâmbit, că nu mai era țipenie de om prin preajmă.
Mă uitam la dovleac și mi-l doream deja umplutură dulce în placinta aburindă. Nu trebuia să-l fi folosit ca test…
– Ce-i ăsta, e un test?! m-a întrebat a noua aprinzându-și o țigare.
– Da, păpușă, i-am răspuns sincer, dar nici tu, nici celelalte opt, n-ați reacționat cum mă așteptam.
– Nu te-au satisfăcut? m-a întrebat parcă asumându-și vina predecesoarelor ei.
– Nu, nu e vorba de asta, ingenuă apariție… M-a întristat doar faptul că și tu, ca toate celelalte vă așteptați ca dovleacul să se transforme în caleașcă…
Offfff, Doamne. Când am văzut negura lumii coborându-i peste speranțe, m-am întristat o dată-n plus că am recurs la test.
– La niciuna?!
În mirarea ei am simțit o urmă de speranță, că dacă ar mai așteapta nițel, zece, poate douzeci de minute chiar, ei i s-ar putea întâmpla ceea ce nu li s-a întâmplat celorlalte opt. Dar, vai, nu s-a întâmplat…
– Știi, mi-a spus împăcată, lasă douăzeci de euro pe noptieră și roagă-te să nu ne mai vedem în viața asta!
Abia atunci am înțeles noima malacului care mă seconda la restaurant, la piscină, la cinema, pe holul blocului unde credeam că-mi conduc spre bucurii cea din urmă cucerire…
Ca să mă răzbun, că, na, și io-s orgolios, i-am spus:
– Ești mai ieftină decât crezusem…
Cred că n-a înțeles. Mai bine că n-a înțeles, că eu cu douăzeci de euro nici măcar whiskey suficient nu-mi puteam lua care să-mi inspire o așa făină poveste. Plus desfătarea cea fără de cusur!
Că am plecat, e clar, cred, pentru toată lumea, că n-aveam ce să mai caut în perimetrul părăsirii. Că mi-am luat frumusețe de dovleac, ar chiar trebui să fie limpede tuturor, că după el m-a trimis nevastă-mea. Am dat vreo 28 de lei pe el, dodoloțul având peste șapte kile, că de-aia m-am și negociat cu vânzătorul.
– Nu te zgârci, orășeanule! Mi-a zis nenea de la țară. Nu te zgârci, că-i fermecat…
Întâi am râs. Apoi, văzându-i expresia ultra serioasă, am plecat în periplu pe la toate cele nouă să-i testez farmecul. Hait, degeaba!
– Acum cere-mi să mă urc în caleașcă, fiindcă n-am chef azi de plăcinte cu dovleac! m-a ispitit draga mea nevastă de cum am intrat în casă și a dat cu ochii de dovleac.
– Care caleașcă?! am întrebat-o completamente uimit.
– Cum care? a întrebat ea arătând vehement către dovleac. Ce, ăsta ți se pare că seamănă cu Loganul nostru?!
Mi-a venit să mă prăvălesc din picioare atunci. ”E defectă nevastă-mea?!”, m-am întrebat, că tocmai găsisem motive.
– Omule, mi-a mai spus ea, bine-ai revenit dintre fantasmele tale! și auzind asta m-am bucurat că buna mea nevestică m-a citit exact în registrul fantasmagoriei amantlâcurilor mele. Dar ea nu s-a oprit aici și uimirea mea n-a mai cunoscut margini. Extaz?! E puțin spus. Mi-am văzut nevasta lepădându-și șorțul, că tocmai trebăluise ceva prin bucătărie, apoi micindu-se cât o palmă și intrând în dovleac.
”WTF?!” mi-am strigat în strămoșescul grai al geților neatârnați și am început să-mi dau palme de trezire…
M-am oprit abia când dovleacul a crescut ca-n povești, s-a transformat în caleașcă și din el a coborât Antonia, înveștmântată ca prințesa tuturor teritoriilor și coloniilor arondate, frumoasă, strălucitoare, înnebunitoare în toate cele…
”Yupiiiiiii!” am dat să strig, dar m-am oprit mirat când ea a grăit pentru întâia dată în noua-i ipostază:
– Unde ești, broscoiule, să împlinim povestea?
Or eu, deși mă știam un prinț sadea, înalt cât 428 de broaște bine făcute puse una peste alta, blond și cu ochi albaștri din născare, zău că tot n-am avut nicio reținere pentru accederea la grațiile domniței și am strigat cu determinare:
– Oac!
Apoi am pășit total dezarmat în fantasmele ei…
Născut pe 9 ianuarie 1968. Pasionat de literatură, film, fotografie, bridge. A fost premiat la concursurile literare: „Rezonanțe udeștene”, „Ioan Slavici”, „Ion Creangă”, „Peregrinări”, „Alexandru Odobescu”, „Marin Preda”, „Desculț prin cetate”, „Vasile Lucaciu”, „Scrisoare către Eminescu”, „Romeo și Julieta de la Mizil”…
Oricum ai lua-o la purecat, si micro si macro, povestea e excelent scrisa, stilul aparte, jocul de cuvinte mereu surprinzator. Buna treaba!
@Cornel Balan
Orgoliul meu de aproape scriitor se făloșește în fața altor trăiri personale când i se-arată cuvinte de apreciere din partea terților și uneori îmi trebuie chiar câteva zile până să-l domolesc, să-l repun în alveola lui ordinară, unde picură miere zilnic pentru binele meu curent, de om aproape normal.
Textul de mai sus s-a vrut scris sâmbătă după prânz, cu un mine în bucătărie, pregătind o ciorbiță de văcuță (diminutiv hazardat pentru o strașnică ciorbă, plină de iz și gust, desigur, urmare a înaltei măiestrii a făptuitorului eu) și cu o drăgălășenie de nevastă prin preajmă, căreia tocmai i s-a făcut poftă de dovleac copt și s-a ostenit să aducă din cămară dodoloțul din poză, cumpărat cu ceva vreme în urmă și depozitat împreună cu alți doi frați de sânge la răcoare.
Ar trebui să adaug născocirii și ingredientul secret, o pălincuță onctuoasă de prună, bătrâioară de peste patru ani, descinsă la mine-n proprietate taman din Țara Pădurenilor, zonă de mai din-sus de Hunedoara mea natală, de unde numai ce revenisem joi înspre seară, ingredient aboslut firesc bucătărașilor voinici și din care m-am tot înfruptat pe parcursul confecționării ciorbiței (hai, ciorbei, că e dincolo de orice diminutive!), adică vreo două ore. Adică, hmmm, aproape trei sute de grame…
Când i-am zis neveste-mii că m-a apucat pofta de scris a clătinat din cap, crezând că-s mai degrabă atins la aripioară de Bachus decât la inspirație de vreo muză. Dar, na, muzele mă plac mai mult decât nevastă-mea așa, ușor aburit, deci m-am pus pe scris.
Chestia e c-am scris textul în vreo douăzeci de minute, dar apoi mi-au mai trebuit vreo două ore, că recitindu-l și iar recitindu-l, descopeream litere mâncate sau alte scăpări firești omului cu ochii înțețoșați de căldura licoarei ajunse-n cap.
Acum, că scrierea place – i-a plăcut și neveste-mii, care s-a tare amuzat de coclaurile pe care-mi fuge mintea uneori – mă tare bucur, deci, mai mult decât mulțam domn Cornel, mai zic doar atât:
– Trăi-mi-ar muzele iubitoare de pălincă!
povestea facerii textului e la fel de amuzanta ca textul :)
ai noroc de-o sotie toleranta.. sa-ti traiasca! :)
De facut un experiment.. cea de fata scrisa la 300 de grame. O alta la 400 gr sa vedem diferentele (daca vor fi) :)
La 400 se stinge lumina! :D
Un text jucăuș, plin de umor și ingeniozitate. Comentariul lăsat lui Cornel l-am citit ca o completare a povestirii și m-a făcut să-mi placă și mai mult. Cinste muzelor!
Salutări altoite cu mulțumiri, Mihai! 😊
Dupa ce am citit povestea, apoi comentariile, mi-a venit in minte doar termenul de efervescent pe care sa-l asociez scriiturii dvs. Si nu ma gandesc nici la bulele de apa minerala nici de Cola ci la microscopicele particule care dantuiesc la suprafata lichidului in pahar atunci cand torni un vin de casa nou, de anul trecut, exact pe vremea asta, facut cu multa daruire in pivnita boltita, rece si umeda a unei case din Ardeal. E un vin care se vrea sec dar nu e, in tara asta nu stie nimeni sa faca vin sec cum il face neamtul ci un vin aproape demi, se poate bea cu orice ocazie si in cantitati generoase, aromele sunt particulare, de fructe tomnatice de curte si usor amarui si te gadila in cerul gurii intr-un mod cat se poate de inspirat, dezleaga limba, uneori si gandirea. Merge de minune cu o placinta cu dovleac, inainte ca dovleacul sa se transforme in caleasca.
Comparația făcută mi-a stimulat papilele 7, 11, 29, 33 și încă vreo câteva, adică alea pofticioase de licori cu grade, dar nu chiar cele mai uzitate de subsemnatul, că io-s băutor mai degrabă de tărie (mă rog, atât cât beau, că mai mult povestesc despre cât beau decât o fac efectiv), dar bulele amintite mi-au stârnit un dor teribil de-un vin zglobiu, după cum ziceați, șprițat natural direct din îngrijirea fermentației de către făuritorul de vinuri.
Nu-s, după cum ziceam, un destoinic băutor de vin, dar, uite, m-am dus și mi-am umplut un pahar cu ce-am găsit prin casă. Nu m-a înțepat la limbă, dar, de, niciodată nu le putem avea pe toate.
Voi considera cuvintele dvs. de apreciere ca fiind necesarul de bule pe care nu-l are vinul meu…
Hai, să ne trăim, zic!