Pătratul de la marginea orașului se ridica deasupra celorlalte clădiri. Avea douăzeci de etaje. Era ultima construcție, în rest câmp cât vezi cu ochii. La etajul opt, apartamentul doamnei Vitaly, o bătrână trecută de nouăzeci de ani, un apartament modest, proaspăt zugrăvit, aparținea acum tinerei Quincie. O domnișoară înaltă, dichisită. Cu tocuri depășea un metru optzeci și cinci. Apartamentul avea două camere, un antreu modest, o baie și o bucătărie de cinci metri pătrați. Quincie fuma cu telefonul în mână. Am ajuns târziu, traficul nu era comod, orașul aglomerat și pe deasupra căldura sufocantă urbană te făceau să te simți ca într-o seră. O crescătorie, supra-aglomerată cum sunt fermele de pui din mahala. Quincie era nervoasă. M-am așezat și mi-am scos smartphone-ul. Am stat așa fără să ne vorbim o jumătate de oră. Nu aveam mult timp la dispoziție. M-am apropiat de ea și am mângâiat-o pe picioarele descoperite, fine, lungi. Pielea ei era sănătoasă, fără urmă de celulită. Avea un puf blond de-a lungul obrazului, sesizabil dintr-o parte. Tăcea nemișcată. Probabil se supărase că întârziasem.
Quincie era amestecul perfect între fetița de oraș și cea crescută la sat, alternând stări rudimentare cu cele complexe specifice stresului urban. Lucra la Coffecream de doi ani. Câștiga binișor. Acolo am și cunoscut-o. Citeam Americana de Don Dellilo și m-a abordat. La început m-a luat la mișto apoi a renunțat când am pierdut-o prin câteva explicații stufoase. Avea aerul acela de oraș specific tinerilor de azi chit că nu se născuse aici. La o femeie mă uit de la picioare în sus precum Henric de Navara. Așa se îndrăgostise de Margot. Nu i-a priit iubirea cu frumoasă Margot. Femeile cu picioare subțiri erau predispuse la instabilitate. Dar când ai peste treizeci și cinci de ani și ai trecut prin atâtea nu te mai interesează lucruri din astea. Principiile sunt pentru oameni ancorați în trecut. Viața este prea rapidă și trebuie să ții pasul, astfel rămâi prins într-o buclă temporală și totul se repetă la nesfârșit. Puțini oameni înțeleg asta.
Am mers în prima seară la mine și ne-am făcut un joint. Treaba era sigură. Quincie și cu mine eram compatibili, știa fiecare ce are de făcut și totul mergea strună. Bineînțeles, după, era partea cea mai grea, fețele decrepite ne puneau într-o situație nasoală, pleca ea la bucătărie să fumeze, eu mă prefăceam că răsfoiesc o carte. Nu prea aveam multe în comun. Ne plăcea să ne-o punem și punct. Resursa ca orice resursă pare inepuizabilă la început. Am uitat să spun că Quincie avea douăzeci și doi de ani. Terminase un liceu prost, alimentar și se oprise aici. Viața era scumpă în oraș, chiriile explodau în fiecare an, dacă nu ar fi făcut ciubuc la cafenea nu ar fi rezistat. Discrepanțele dintre noi erau gigantice. Umblam cu cămăși peste tricouri iar ea ca o adevărată pițipoancă, cu ochelari cu rama groasă, tocuri, machiată strident. Arătam nasol împreună și o vedeam afectată de asta de aceea evitam să ne afișăm în locurile publice. Umblam mai mult noaptea. Cu timpul ne-am obișnuit și nu ne mai interesa nimic.
Am luat-o în brațe și am sărutat-o pe ceafă. Puține femei au ceafa perfectă. Quincie era una dintre ele. Mirosea a Alien Mugler. Tot așa mirosise și noaptea trecută. O vedeam că începe ușor să cedeze. Era irascibilă dar îi trecea repede. Fiecare dintre noi, probabil datorită efectului de seră, avem câte-un beteșug. Unii miros urât dimineața când se trezesc, alții sunt irascibili, unii se trezesc greu și nervoși, etc. Nu mai suntem perfecți, suntem stresați pentru că suntem mulți pe kilometru pătrat.
S-a ridicat și ne-am mutat în living-ul generos. Am luat o carte de David Mitchell din bibliotecă. Îmi adusesem câteva cărți. Quincie nu prea obișnuia să citească.
Ascultam Riders of the Storm, o piesă ce îmi stârnea amintiri din liceu. Cred că fiecare experiență se lipește de creier ca un bilețel cu instrucțiuni, iar peste ani devin relicve, scrisul ilizibil se transformă într-o scriere misterioasă, făcând din întreaga ta poveste un amalgam din care fiecare e liber să înțeleagă ce vrea. Oricum, într-un final se alege praful de orice, bla-bla-urile de orice fel, demult principii, se dovedesc inutile, corpul nu mai răspunde atât de repede și des la solicitări, te pierzi într-o lentoare din care uneori ai impresia că nu mai poți ieși niciodată. Singura activitate onestă în astfel de vremuri este cititul. Locurile pe unde am crescut, cu oameni săraci, m-au făcut întotdeauna să-mi programez din timp viitorul. Siguranța lipsind cu desăvârșire din arborele meu genetic, datorită zonei precare în care m-am născut. Așa am început să merg la Seethefuture, companiile low-cost și am demarat un proiect mediocru cu o pensie mediocră și planuri de viitor prestabilite. În general eram o fire liniștită. Quincie îmi tulbura sângele și mi-l punea în mișcare fără menajamente. Nu avea scrupule. Când își dorea ceva nu o putea opri nimic.
Am stat așa o bună bucată de vreme. Veneam des, aproape în fiecare zi în apartamentul ei, mai generos decât al meu. Nu ne reproșam și nu ne promiteam nimic. Era o femeie rezervată, suporta cu stoicism. Nu voia să piardă. Iar când răbufnea era hilară de-a dreptul. Mă obișnuisem cu ieșirile ei. Din fata tăcută, liniștită, Quincie devenea o scorpie. Ochii se deschideau la culoare, posedați, arunca cu orice îi cădea-n mână. Era un monstru. Un monstru atrăgător. Delira și nu aveai cu cine să-te înțelegi. Metamorfozată; coapsele se-ngustau, pieptul creștea, umerii se ridicau peste măsură. În primă fază apăreau branhiile, greu vizibile, după urechi, câte trei de fiecare parte. Quincie crescuse într-o fermă dezafectată de la marginea orașului. O zonă industrială lăsată-n paragină, unde fusese demult o fermă de porci. În locul fermei era acum un lac cu o apă verzuie, adânc. Când erau mici, ea și cu sora sa se ascundeau în păpurișul de la marginea lacului, când tatăl lor se îmbăta și le altoia zilnic. Acolo descoperiseră un leș uriaș, ascuns într-o lagună, bine dosită, împrejmuită de papură și copaci. Leșul cu pricina, lucru interesant, nu se dezintegrase în întregime, rămăsese într-o stare de degradare fixă, ca un perpetuum mobile. Acolo îl cunoscuseră pentru prima dată pe Domnul Putreziciune. Vorbea rar despre el. De obicei când se trezea speriată noaptea după un coșmar crunt ce se repeta cel puțin de două ori pe săptămână:
„ Vineri. Tata s-a îmbătat din nou. Mama o va încasa. Am mers la lac să ne ascundem. Leșul este tot acolo, nu mai miroase sau ne-am obișnuit. Domnul Putreziciune a luat tot mirosul cu el. Nu este rău dar nu te poți apropia mai mult de un metru. Are o pălărie ca a sperietorii din lanul de porumb. Domnul Putreziciune citește des. Cărți vechi. Peștii înoată la picioarele sale, par fericiți, apoi se umflă și pleznesc. El spune că de fericire. Așa face orice vietate. Când dă de prea multă fericire, pleznește pentru că nimeni nu se poate controla, nu a învățat încă să se abțină, fericirea este cel mai puternic drog. Uneori vorbește în dodii. Parcă delirează. Nu înțelegi nimic din ce zice. Pică într-o transă, ochii se micșorează, dă din mâini și vorbește neîntrerupt:
– Îmi dau seama, suntem jucăriile tale, dar de ce ne lași pradă atâtor slăbiciuni, când de fapt te ascunzi după nori și nu dai un semn zile întregi, Domnul nu miroase, Domnul este pedant, umblă mai tot timpul cu o carte sub braț, nu transpiră, vedem cum se cară dintr-o parte în alta a pădurii uriașe, dar nu știm unde se duce, sau ce face acolo, de unde nu scoate un zgomot, poate doarme, poate visează și noi ne agităm degeaba, ne imaginăm inutil, când Domnul poate nici măcar nu are legătură cu noi, este un vecin, atâta tot, vrea și el puțină intimitate, poate abia s-a întors de la târfe, s-a eliberat în râul murdar ce curge departe de casa sa frumos aranjată, și câteva zile este liniștit, citește, apoi iese iar să se golească, să verse răul verde pe care l-a acumulat în săculeții săi; aș dori să-l văd în procesul de golire, dar asta nu se va întâmpla curând, sunt convins, sunt prea mic, prea neînsemnat, asemenea imagini sunt rezervate, iar eu put, m-am născut într-un leș puturos, sunt o scursură a societății, în mine ajung râurile putrezi de la Domnul meu, eu sunt gunoierul său, atâta tot, nimic mai mult, trebuie doar să aștept, să rabd, într-o bună zi sigur voi da ochii cu el, să vezi atunci cum se va înmuia, cum va încerca el să mă întoarcă cu cuvinte moi, să mă aburească cu citate, să-mi țină predici despre cei dintâi, despre bunătate, dar eu mă piș pe bunătatea lui, bunătatea nu există în lacul meu verzui, aici până și bunătatea miroase îngrozitor, nu am pe nimeni, nu am nimic, decât mirosul meu pestilent, atât de greu de digerat de cei din jur, sunt văzut ca o creatură abominabilă, fără Dumnezeu, dar nimeni nu știe ce e în capul meu, ce fac eu zi de zi, cum curăț râurile din jur de gunoaie pe care oamenii le aruncă în fiecare săptămână, toți vor să scape de putoare, repede, fără să-i vadă careva cum își curăță sinusurile bolnave de conținutul alb-verzui, în definitiv sunt snobi, nu vor să recunoască că între Domnul Putreziciune și ei sunt multe asemănări. –
Apoi, la final, cade epuizat și se ascunde în leș. Zice că aia este casa sa. Eu fug, soră mea rămâne, intră după el. Și uneori stă până seara târziu. Mama mă întreabă și-zic, a rămas la Domnul Putreziciune, mă bate, îmi reproșează că vorbesc prostii. Mă culc devreme și soră mea se pune lângă mine, târziu, mirosind a hoit. Tăcută. Gânditoare. Nu mai vorbește cu nimeni câteva zile. E cu nasul pe sus, zici că l-a văzut pe Dumnezeu. Spre finalul săptămânii râde ca proasta din orice, e fericită peste măsură. Nici nu a împlinit paisprezece ani și vrea să plece în Mlaștini cu Domnul Putreziciune. Acolo vrea să trăiască, s-a săturat de fermă, de mizerie. Mama o snopește în bătaie. Dar degeaba. Soră mea fuge de acasă, doarme la Domnul Putreziciune în leș, lacul nu e tăcut nici noaptea. Brotăceii au simfonie, și cineva țipă de plăcere, dar brotăceii impasibili cântă în continuare. Îmi e frică de soră mea, e schimbată, ochii i s-au înverzit, sânii i-au crescut brusc, miroase a Domnul Putreziciune, e irascibilă. Apoi, anii trec și Domnul Putreziciune îmbrăcat mai de doamne-ajută vine la noi acasă, vorbește gros, răspicat, joacă cruce, și cu coada ochiului mă urmărește, îmi ține predici despre bunele maniere, puturosul, mă mângâie și-mi vorbește frumos numai să plec cu el în Mlaștini. Picioarele mă dor, am crescut repede. Sunt naivă, sunt conștientă de asta. În cele din urmă îl cunosc pe Poet, un tip din oraș, căsătorit, și el mă salvează de Domnul Putreziciune, îl ia peste picior, îi vorbește în versuri, îl pierde, puterile îi scad, se clocește în propriul suc, pleznește în lacul său fără fund, uitat, soră mea s-a îndrăgostit de Domnul Putreziciune, s-a vopsit în verde, îl cunoaște pe Poet din oraș. Poetul e sărac. Trăiește de pe o zi pe alta dar se descurcă. Divorțează pentru mine. Iubirea Poetului nu se compară cu nimic. Tremur toată și simt că plutesc peste clădirile de ciment. Soarele persistă, viața se desface, miros a fericire și pleznesc ca peștișorii din lacul verzui, fericită că m-am îndrăgostit. ”
Camera lui Quincie cu câteva postere Black Sabbath, un mobilier vechi din lemn, mirosea întotdeauna a parfum. Visele ei atârnau de pereții proaspăt văruiți într-un crem murdar. Camera în sine era una simplă, comună, însă când te atașai de ea, regulile se schimbau. Acolo, de cele mai multe ori, după episoadele cu domnul Putreziciune, aveam parte de ore întregi de sex, acolo ne făceam joint-ul și-l fumam pe geam. În spatele blocului era un parc pentru copii. Noaptea după unu, leagănele goale, locul pustiu, viu în amiază precum un bătrân ramolit , trist, abandonat de nepoți săi dragi pentru care dezvoltase o obsesie trecută cu vederea. Vântul sufla ușor. Firele de nisip se ridicau în aer, dezinvolte. Stâlpul de iluminat împărțea lumină în jur, generos, fără să se priceapă, toboganul din dreapta rămăsese într-un con de umbră, izolat. Goliciunea locului de joacă stârnea nostalgie și o liniște interioară. L-ai fi privit ore-n șir fără să te plictisești. Astfel de imagini sunt rare, atât din prisma stărilor pe care ți le transmit cât și orelor târzii în care poți să le surprinzi, departe de gălăgia urbană, departe de străzile aglomerate din jur. Quincie, tăcută în astfel de momente, părea că înțelege. O jumătate de ceas o savuram în tăcere. Cred că astea erau cele mai frumoase clipe petrecute împreună. Când leagănele stăteau pe loc, inerte, dar totuși arzând, căutând cu boturile lor imaginare un suflet tânăr care să le împărtășească mișcarea convexă, și lanțul, acum tăcut, dornic să scoată sunete stridente de parcă și-ar fi dorit viață, parcul de copii părea că vrea să-și ia catrafusele și să plece, ca un circ ambulant. Nu aduceam vorba despre coșmarurile ei; încercasem o singură dată și se dovedise o încercare lamentabilă. Corpurile noastre, strânse, nu scoteau sunete, îngropate în salteaua veche, colțoasă, călătoreau împreună în locuri și dimensiuni noi.
Diminețile nu aveau nimic deosebit. Plecam neobservat. Era târziu, mușuroaie de oameni porneau spre oraș. Soarele uscase aerul, făcându-l irespirabil. Lentoarea plutea în jur. Oboseala se imprimase pe chipurile părinților. Lesne de înțeles. Avuseseră parte de dimineți agitate. Toți priveau în gol. De parcă se creaseră viduri în jur, supte de mastodonți îndepărtați, cu trompele lor în continuă creștere, mascați de fumul gros din tobele de eșapament. Țesuturile din care făceam parte se uscaseră din cauza vremii, și acum, în ultima lor încercare de a se regenera, vedeai alături, tot felul de ciudățenii, bizare și hâde în felul lor. Camera lui Quincie rămăsese nemișcată. Se uita la mine cu ochii ei blegi, amorfi, urmărindu-mă până la colț; pe trecerea semaforizată mă pierdeam în mulțime, iar ea rămânea pironită la marginea orașului, mă urmărea de sus, având grijă ca Quincie să-și facă somnul de frumusețe.
Născut la 20 mai 1981. Premii literare -proză scurtă și poezie-(2017-2019)-I-Sadoveanu, Moștenirea Văcăreștilor. Volumul de debut: „ Confesiunile Maestrului Păpușar” – proză scurtă- publicat la editura Tracus Arte (2020). Prezent în Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania., Ed. Paralela 45.
Tocmai am citit o povestire de McEwan care semănă într-o oarecare măsură (sau așa interpretez eu) cu ce ai scris tu aici. Se numește „Meditațiile unei maimuțe în captivitate”.
Povestirea ta e interesantă, are multe lucruri pozitive. Și tocmai de aia merită să revii și să o șlefuiești, eventual să o dezvolți.
Pe alocuri, exprimarea seamănă cu o tipă cocoțată pe tocuri, care se mai împiedică din când în când.
Exemple alese doar din prima parte:
– „Era ultima construcție, în rest câmp cât vezi cu ochii.” – > aș înlocui „în rest câmp cât vezi cu ochii”
– „La etajul opt, apartamentul doamnei Vitaly, o bătrână trecută de nouăzeci de ani, un apartament modest, proaspăt zugrăvit, aparținea acum tinerei Quincie.” – > fraza mai trebuie lucrată. Se poate încerca ceva de genul „Apartamentul de la etajul opt, care-i aparținuse unei doamne trecute de nouăzeci de ani, era locuit acum de Quincie.”
– „O domnișoară înaltă, dichisită, cu tocuri depășea un metru optzeci și cinci.” – > „O domnișoară înaltă, dichisită. Cu tocuri, depășea un metru optzeci și cinci.”
Apoi, cred că ar trebui să te decizi ce faci cu timpurile alea, în care din ele să plasezi desfășurarea poveștii.
Spor la scris (și la citit)!
Mulțumesc mult, Mihai. Voi ține cont de părerile tale și-mi voi face timp să revin asupra ei. Câteva fragmente sunt scrise la timpul prezent. Visul lui Quincie și reflecțiile povestitorului.
Se poate să fi fost puțin distras de la citit, fiindcă am citit textul la serviciu, printre alte activități :D Și apoi am nimerit tocmai fraza asta „Quincie nu prea obișnuiește să citească.”, pe care aș vedea-o scrisă tot la trecut, așa cum sunt de altfel și celelalte referințe la Quincie.
Oricum, uitându-mă și peste alte texte mai vechi de-ale tale, postate pe-aici, te felicit pentru evoluția (vizibilă) într-ale scrisului. Ține-o tot așa!
Mulțumesc, am corectat. :) Aceeași situație. Sper să câștig la loto, eventual, să moștenesc ceva serios, pentru a avea mai mult timp pentru scris. Speranța moare ultima. :)
Ionut, ma bucur ca esti bine, sanatos si n-ai uitat sa scrii (bine, zic eu) in ciuda absentei de vreo doi ani :)
Titlul e excelent, atrage f tare curiozitatea.
Partea de destainuire pe „easy flow” merge foarte bine. Atrage sinceritatea dar si multele elemente de surpriza care sint presarate pe acolo.
„Am luat-o în brațe și am sărutat-o pe ceafă. Puține femei au ceafa perfectă.” – asa cum personajul lui Murakami din „1Q84” era atras de urechile femeilor, al tau are ce are cu ceafa. Orice text de genul asta are nevoie de detalii neobisnuite care sa-l scoata „in fata”, sa faca personajul credibil, de retinut.
Dupa parerea mea fraza „„La etajul opt, apartamentul doamnei Vitaly, o bătrână trecută de nouăzeci de ani, un apartament modest, proaspăt zugrăvit, aparținea acum tinerei Quincie.” e excelenta.. pt ca reda f bine modul cum gindim.. In intimitate cind dialogam cu tnoi insine facem deseori prescurtari de genul asta. Ceea ce accentueza si mai mult autenticitatea textului: „hei! sint ginduri intime, easy flow.. scris fara bariere, poate am tras un joint si EXACT asta imi trece acum prin cap.”
Pt mine (pe linga timpuri, cum spune MIhai – dar pe care nu le-am urmarit atent) problema apare la „domnul Putreziciune”. Initial, in primele doua-trei paragrage lungi reiese ceva metaforic, bizar si misterios. Naiba stie ce se afla in realitate in spatele lui. O fi vreo varianta a „Sburatorului”, una care tulbura singele fetelor tinere, dar ceva mai horror si mai pervers decit cel din poemul lui Heliade Radulescu? Eu asa cava as fi vrut sa fie, fetele sa vrea sa se spele cu otet, cu o perie din aia de curatat covoare dupa atingerea lui.
Dar paragraful asta divulga prea mult, are prea multa „realitate” care, dupa parerea mea demistifica prea mult.
„Apoi, anii trec și Domnul Putreziciune îmbrăcat mai de doamne-ajută vine la noi acasă, e prezentat părinților, vorbește gros, răspicat, bea Stejar, joacă cruce, și cu coada ochiului mă urmărește, îmi ține predici despre bunele maniere, puturosul, când are bani își permite să țipe, îl cumpără ușor pe tata, mă mângâie și-mi promite orice numai să plec cu el în Anglia. ”
„Anglia” e prea specific pt textul asta… Mai misto suna „sa plec cu el in miluri” (mlastini) :)
Mulțumesc mult, Cornel. Mulțumesc și pentru pontul cu Mlaștini, într-adevăr, sună mult mai bine.
Cu placere!
Mi-au placut mult observatiile bizare care apar pe parcursul textului (“ Femeile cu picioare subțiri erau predispuse la instabilitate”, “Principiile sunt pentru oameni ancorați în trecut”), descrierile peisajelor si a trairilor (viața intr-adevăr se desface si simti ca pleznesti de fericire cand esti îndrăgostit!) si stilul tau…partea cu Domnul Putreziciune, poate chiar cel mai mult pt ca ai scris-o intr-un fel foarte misterios. Ar putea sa fie orice, altceva pentru oricine…fiecare cu imaginația lui…mie clar, imi aduce aminte de ceva din copilarie, pe cat de hidos, pe atat de captivant. O sa mai caut alte povestiri scrise de tine.
Mulțumesc, Melody Dumitrescu. Ești un cititor inteligent. Observațiile tale sunt, în totalitate, intențiile mele. Cred că fiecare scriitor își dorește un asemenea cititor. :)