Vacanța la țară (2)

Părintele se uită la ceas. S-a făcut târziu.
-Să ne apucăm de treabă, uite cum a trecut vremea, e aproape amiază. Își dă reverenda jos și își suflecă mânecile cămășii. Luăm robinetul, sculele și ne îndreptăm spre capătul pridvorului unde se vede intrarea în pivniță. Coborâm câteva trepte foarte abrupte făcute din fostăne de stejar putrezite pe alocuri și ajungem în fața ușii zăbrelite, din lemn masiv. Mă izbește un curent de aer rece mirosind a pământ, un miros greu, umed și înecăcios. Părintele se apleacă și de undeva de jos, dintr-o nișă ascunsă între zid și podeala pavată cu pietre colțuroase, pe pipăite, scoate o cheie mare și ruginită. Stau în spatele lui și mă uit ce face. Lângă zid, în lumina slabă care mai ajunge de sus până la noi văd o pată roșiatică, de mărimea unei frunze de salată. Mă aplec să văd mai bine ce e și îmi dau seama că e o plantă, un fel de mușchi crescut între două lespezi de piatră, dar culoarea ruginie, mai mult spre roșu, culoarea sângelui închegat, mă intrigă. Devin curios, planta contrastează cu cenușiul închis, aproape negru al pietrelor între colțurile ascuțite ale cărora și-a găsit locul și nu poate trece neobservată chiar și în lumina aceea slabă. O ating ca și când aș mângâia blana unui animăluț dar planta mi se lipește de degete. Îmi smucesc mâna, planta se smulge dintre pietre și o simt în continuare lipită de mine. Scutur cu putere mâna și atunci materia aceea se desprinde și cade pe una din trepte, începe să se contorsioneze ca o felie de parizer prăjit în tigaie, să se micșoreze văzând cu ochii ca apoi să dispară complet lăsând pe scândura treptei doar o mică pată de umezeală. Degetele rămân lipicioase și miros a carne crudă.
Părintele caută pe pipăite gaura cheii. În sfârșit se aude cum cheia își găsește drumul spre mecanismul broaștei din ușă și cum e răsucită.
Pivnița e făcută sub toată casa și pare foarte mare. Becul atârnat undeva la mijloc luminează doar porțiunea centrală, restul rămâne scufundat în semiîntuneric iar spre capete e întuneric de-a binelea. Bolțile sunt meșteșugit făcute din cărămidă veche țigănească din care coboară câteva cârlige mari din fier forjat de care cândva se atârna slănina și cârnații pentru păstrare. Pe jos e pământ bătătorit și umed și disting o mulțime de butoaie, damigene, pătule, resturi de mobile, toate acoperite de un strat gros de mucegai negru care urcă pe pereții de piatră până sus, spre cele două geamuri înguste care dau spre grădină dar prin care lumina nu intră în pivniță din cauza păienjenișului încâlcit de pe gratii.
Mai întâi trebuie oprită apa în toată instalația. Se vede că părintele a mai fost aici, se duce țintit spre zidul dinspre stradă și, tot pe pipăite, caută robinetul. Bucătăria și baia sunt exact în capătul opus și acolo e și robinetul stricat. Urmăresc traseul țevii pozate pe lângă zid la nivelul brâului dar pe măsură ce mă îndepărtez de ușă nu mai văd mare lucru.
-Stați că vin acum. Trece pe lângă mine și merge mai departe. Între două butoaie sparte e loc unde ne putem apropia de zid.
-Ăsta-i. Țineți dumneavoastră contră cu mopsul și desfac eu robinetul cu cheia. Încep să mă obișnuiesc cu întunericul și să disting țeava și niplul. Reglez mopsul la dimensiune și strâng temeinic niplul ca să nu se învârtă în țeavă. Părintele pregătește cheia, dar în acel moment becul se stinge și rămânem în întuneric. Am fost așa de surprinși amândoi încât s-a lăsat o liniște de mormânt, niciunul nefiind în stare să articuleze ceva. După un timp am simțit nevoia să urlu, aș fi vrut să o strig pe Maria, am tras aer în piept și am deschis gura dar întunericul a devenit dens și fluid ca un ulei uzat de motor, mi-a inundat gura, mi-a intrat în plămâni și nu am putut să scot nici un sunet ci doar am rămas cu gura căscată și cu urletul lipit de cerul gurii. Apoi am simțit un curent de aer înghețat care m-a izbit în ceafă și care venea de undeva dinspre zidul de sub baie și mi-am dat seama că nu-mi pot desprinde mâna de pe mops de parcă mâna paralizase.
-Futu-ți morții mă-tii! După primele secunde de surpriză în care părintele s-a pierdut și nu a putut reacționa defel, acum intra în luptă înfruntând necunoscutul ostil, cuvintele sale sunau ca o provocare pentru întunecimea aceea telurică, pronunțate rar, bine articulat, ca o incantație și nu doar ca niște vorbe goale. În clipa următoare am auzit un fâlfâit sinistru chiar deasupra capetelor noastre și am simțit o umbră, un abur negru compact, sau doar o părere care a trecut peste noi și a dispărut undeva în celălalt capăt, sau a ieșit afară și știu că în acel moment am luat-o la fugă amândoi spre ieșire. Am lăsat mopsul strâns pe niplu și din câțiva pași eram deja în curte. L-am auzit pe părintele cum vine din spate. Pe scările abrupte a alunecat și a căzut dar și-a revenit foarte repede și a ieșit după mine în curte.
Afară, în lumina soarelui părintele nu arăta bine deloc. Avea ochii bulbucați, ieșiți din orbite, părul vâlvoi, păienjeniș prăfuit lipit de chelie, de păr și pe cămașă iar gura era strâmbată cumva într-un rictus nefiresc. Sunt convins că și eu arătam tot cam așa. Gâfâiam amândoi. După un timp m-am dus la bucătărie și am adus sticla cu țuică și două păhărele.
-Doamne ajută! dăm pe gât țuica și mai pun un rând. Maria nu-i nici în curte nici în casă. S-o fi dus la magazin să mai cumpere câte ceva.
-Ce m-am speriat! Ce-o fi fost?
-Nu știu, dar ceva a fost. Mă gândesc să mă duc până la biserică să aduc un bec, am acolo becuri și să iau și un băiat să ne ajute. Mai dăm un rând de țuică pe gât. -Să fi fost un liliac? sau vreo pasăre?
-Se poate, nu știu ce să zic, dar ceva a fost că altfel nu ne speriam chiar așa.
-Sigur a fost ceva. Dar ce-o fi fost?
-Aia-i. Că și eu mă gândesc că ce-o fi fost. Că ceva a fost.
-A fost sigur.
În anii aceea, anii optzeci ai veacului al nouăsprezecelea, și cu siguranță toți anii dinainte, românii din Ardeal nu aveau acces la credite bancare. Bănci existau în orașe dar nu lucrau cu populația de origine românească. Cel puțin așa susține Ioan I. Cosma în cronica familiei sale. Cu toate acestea românii făceau afaceri ca și toți ceilalți, poate la scară mai mică. Înseamnă că tot capitalul era ascuns undeva în casă și era administrat de un membru al familiei, cel care l-a adunat într-un fel sau altul și avea autoritatea și posibilitatea să o facă. În familia Cosma banii erau la bătrânul Ioan Cosma și el era singurul care hotăra ce să facă cu ei. Ceilalți lucrau în afacerile familiei dar modul în care erau repartizate profiturile și pierderile nu sunt precizate. Fetele, după ce se măritau plecau de obicei la familia soțului și se rupeau de familia lor deși pe alocuri, în cronică aflăm câte ceva și despre ele. Băieții în schimb rămân să lucreze cu tatăl lor și foarte rar reușesc să-și încropească propria afacere, deși sunt amintite în trecere și astfel de cazuri.
La întoarcerea din Dobrogea, Ioan I. Cosma, fiul cel mare al lui Ioan Cosma, se dedică din nou muncii alături de tatăl său și de ceilalți. Nu o face cu mare plăcere dar nu are alte surse de venit iar familia sa e tot mai numeroasă căci se nasc o mulțime de copii, începând cu Ioan I. Cosma, cel care, mult mai târziu scrie această cronică. Amintirile, pe atunci ale băiețelului, sunt departe de imaginea idilică și uneori romanțată de unii, despre viața de atunci a românilor din Ardeal, chiar și fără a intra în detaliile de natură politică, discriminatorie a Imperiului față de români despre care cronicarul nu se plânge în mod explicit. Ioan Cosma, moșul, adică bunicul cronicarului nostru conduce o afacere tot mai stufoasă căci între timp nu mai vinde seu de oaie fabricantului de lumânări ci a deschis chiar el un mic atelier, iar lumânările încă mai au o mare căutare în sat și în împrejurimi. Pentru măcelărie a început și achiziționarea cărnii de consum care era vândută în ziua de târg din fiecare zi de luni. A mai deschis și o boldă, adică un magazin sătesc cu de toate iar marfa se aducea cu căruța, de două ori pe săptămână sau chiar mai des de la oraș, de la negustori sași. Ioan I. Cosma, tatăl cronicarului se ocupa acum în principal de aprovizionarea boldei și era mai toată ziua pe drum. Fratele său mai mic, Dumitru, după ce a absolvit cu brio cele patru clase gimnaziale în limba germană nu este încurajat să își găsească un servici adecvat sau să studieze mai departe ci este, cum spune cronicarul ,,utilizat’’ la paza cioporului de oi ce urmau să fie sacrificate, lucru care a dezamăgit pe toată lumea și, ceva mai târziu l-a determinat, zice nepotul, să plece în America. Micul Ioan I. Cosma, își amintește cum moșul, bunicul său venea cu noaptea în cap la ei în ogradă și începea să bată cu cârja în obloane și uși sculându-i pe toți. Toată lumea, vrând-nevrând se deștepta și venea în bucătărie unde moșul voia să-i vadă pe toți apți pentru o nouă zi de muncă. După ce moșul pleca, copii se ascundeau prin cotloane și mai trăgeau câte un pui de somn dar cu mare grijă ca să nu fie prinși. Cu nora, adică cu mama micuțului Ioan Cosma, moșul se purta fără menajamente, de câte ori o vedea însărcinată o ocăra că ,,e veșnic borțoasă, că nu știe să facă mai nimic decât să toarne plozi’’. Mai aflăm că într-o după-amiază femeia se culcă să se odihnească dar este surprinsă de socru de unde izbucnește în familie un scandal uriaș.
Când Maria s-a întors eu eram singur și stăteam liniștit pe scaun, în grădină, cu gândurile mele. Părintele plecase și nu știam când se va întoarce. Maria purta în mână un coș plin cu legume proaspete cumpărate din târg.
-Ați reușit să schimbați robinetul?
-Nu. Când să-l desfacem s-a ars becul și a trebuit să lăsăm treaba neterminată.
-Nu ați avut o lanternă?
-Nu.
-Puteați lumina cu lanterna de la telefon.
-Nu ne-am gândit. Văd că devine suspicioasă dar nu mai continuă să mă descoasă. Se duce cu coșul în bucătărie.
-E plin frigiderul, nu mai încape nimic în el. Nu poți să pui legumele în pivniță? Oricum, acolo e mai rece.
-Nu.
-De ce?
-S-ar putea să fie șobolani sau mai știu eu ce alte lighioane.
-Nu poți să-l agheți de ceva? să nu ajungă. Văd că insistă. Iau coșul și mă duc în pivniță. De câtă ignoranță poate să dea dovadă uneori. Ce să-i spun? Că s-a ars becul? I-am spus o dată. Cobor din nou scările. În dreptul ușii, pe care nu am apucat să o mai încuiem, lângă zid văd din nou pata aceea roșie, planta, mușchiul, ce-o fi fost, ca și când nu am luat-o de acolo niciodată. Agăț coșul de primul cârlig de fier pe care îl văd coborând din bolta tavanului și o zbughesc afară. Din fugă îi dau una cu piciorul acelei pete roșii care se desprinde din nou de lespezile de piatră, cade pe una din trepte și dispare, sublimează în câteva secunde, ca și data trecută.
În sat sunt două biserici, una în centru și cealaltă în mijlocul cimitirului din capătul satului, chiar în vârful unui deal de unde domină cu turla cu acoperiș țuguiat întreaga vale. Ne hotărâm să mergem să o vedem pe cea din cimitir, e mai mult de mers și vremea e numai bună pentru o plimbare. Drumul e în pantă și mergem încet, dar nu ne grăbim, avem tot timpul din lume. Aleea cimitirului e străjuită de tuia bătrâni și înalți și urcă în mod festiv spre pridvorul bisericii. Biserica e deschisă, putem să aruncăm o privire înăuntru, e curată și foarte luminoasă, altarul și chipurile zugrăvite strălucesc și au un aer vesel. Aflăm de pe o inscripție că biserica a fost durată în secolul al optsprezecelea. De-a lungul pereților sunt înșiruite stranele pe spătarul cărora sunt țintuite în cuie niște plăcuțe de alamă cu numele proprietarului. Printre alte nume găsesc și plăcuța pe care scrie Ioan I. Cosma, pe una din stranele mai apropiate de altar.
În imediata apropiere a bisericii pe pereții exteriori ai căreia s-au mai păstrat puține fresce cu sfinți și martiri, majoritatea fiind acoperite cu straturi mai noi de zugrăveală, sunt mormintele preoților care au slujit aici de-a lungul vremilor și alte morminte vechi, cu cruci făcute din piatră de nisip moale pe care cu greu se mai pot desluși numele sau anii celor adormiți. Dar crucile sunt ornamentate frumos, cu elemente de sculptură de influența orientală iar pe cele foarte vechi scrisul e cu litere chirilice. Nu o spun cu voce tare dar aș vrea să găsim mormintele familiei Cosma.
Am avut impresia că suntem singuri în cimitir dar tot plimbându-ne pe alei am zărit un cuplu, un bărbat și o femeie, în vârstă, în apropierea unuia dintre acele morminte vechi, smulgând buruienile, având pregătite câteva răsaduri de flori, apă, lumânări. M-am apropiat de ei venind pe o alee paralelă cu cea pe care era mormântul de care se ocupau cei doi dar aflându-mă încă la o distanță destul de mare m-a străfulgerat un gând, o presimțire, anume că exact acolo e locul de veci al lui Ioan Cosma. Așa a și fost. Când m-am apropiat destul de mult ca să pot citi ce scrie pe crucea de piatră am văzut numele și mai jos anul nașterii și al morții. Cel de naștere corespundea cu anul menționat în manuscris. Eram convins că am găsit ceea ce căutam.
-Bună ziua. Doamna e cât se poate de binevoitoare și chiar ne salută ea prima, îndreptându-și încet și grijuliu spatele și apoi proptindu-și mâinile în șale și împingănd bazinul înainte ca să se poată îndrepta de tot.
-Bună ziua. Sunteți probabil rude cu răposatul? întreb privind celelalte morminte din preajmă, care nu sunt îngrijite.
-Da, suntem, e unul din strămoșii mei. Și dumneavoastră vă trageți din sat? Vă întreb pentru că nu v-am mai văzut niciodată pe aici.
-Nu, dar am închiriat pentru o săptămână casa domnului Cosma. Înțeleg că vă cunoașteți.
-Cum să nu! doar suntem rude, foarte de departe ce-i drept.
Aflu că cei doi locuiesc în America dar acum câțiva ani au cumpărat o casă aici, în sat, vin în fiecare vară și stau câteva luni. Iarna se întorc acasă, e mai confortabil acolo. Au mult timp, sunt de mult pensionari, se plimbă prin toată țara, domnul e pasionat de fotografiat.
-Anul trecut ne-am întâlnit cu Ionel, așa îi spunem noi, tocmai lucra la casă, era potopit de treabă și nu a avut prea mult timp pentru noi. Nici nu am apucat să vedem casa de când a renovat-o pentru că anul trecut noi am fost plecați prin țară iar când ne-am întors, el deja placase la București.
-Dacă vreți să o vedeți vă așteptăm cu cea mai mare plăcere. Chiar și în seara aceasta, am un vin foarte bun. Se uită unul la celălalt, propunerea noastră nu figura în planurile lor pentru azi, dar se pare că nu au altceva mai bun de făcut așa că acceptă și ne mulțumesc pentru invitație. Rămâne pe deseară.
Nu am de gând să le spun nimic despre manuscris. După ce îl voi citi tot, îl voi pune undeva în bibliotecă, la vedere. În fond este proprietatea familiei Ioan I. Cosma și ce se va întâmpla cu el trebuie să hotărască domnul Cosma, cel de la București, Ionel, cum îi spun rudele din America. Nu văd un motiv anume ca manuscrisul să fie ținut departe de ochii altor neamuri, dar asta nu e treaba mea. Chiar și faptul că mi-am permis să-l citesc ar putea fi considerat un lucru indiscret și nepotrivit dar nu trebuie să afle nimeni despre asta și trebuie să mărturisesc, textul m-a prins și nu mai puteam să-l las din mână.
Din ceea ce scrie în continuare Ioan I. Cosma răzbate, fără să fie menționat explicit, o dezamăgire, chiar o îngrijorare în ceea ce privește viața de zi cu zi în sânul familiei. Dacă la începutul poveștii se vede că cel care scrie e mândru de obârșiile neamului său, de străbunii săi, mai ales de bunicul său dar și de tatăl și unchii săi care prin muncă și spirit comercial au pus bazele unor afaceri prospere, acum ne vorbește mai mult despre neînțelegeri și tensiuni care se răsfrâng asupra lui însuși și asta pe măsură ce, scriind, nonagenarul de acum își aducea aminte de cele petrecute chiar sub ochii lui, și se scufunda în lumea aducerilor sale aminte.
Lucrul cel mai dureros de care ne vorbește Ioan I. Cosma este pierderea mamei, la o vârstă fragedă, atunci când încă avea atâta nevoie de iubirea și tandrețea ei. A murit la nașterea unui copil și poate că nu întâmplător, cu puțin mai înainte ne vorbește povestitorul despre relația ei extrem de rece și încordată cu socrul ei. Nu e un reproș propriu-zis, nu pune moartea mamei sale pe seama atmosferei de familie de care tata-moșu e răspunzător în cea mai mare măsură. Dar citind printre rânduri poți să înțelegi și asta.
În vremurile acelea un bărbat, afundat până peste cap în muncă și datorii nu putea să-și crească singur puzderia de copii. Se însoară deci a doua oară, cu o fată din satul vecin. Căsătoria e aranjată, bineînțeles, tot de tata-moșu. Mama fetei e descrisă amănunțit și i se alocă în spațiul narațiunii un loc neobișnuit de generos. Este o văduvă de doar patruzeci și doi de ani, foarte bogată. Ni se spune că soțul ei a făcut avere undeva în Ilfov, fiind arendaș și afacerist. Doar că, stând departe de familie și mai ales de nevastă, se încurcă cu alta. Brusc moare în condiții suspecte, se pare că asasinat. Văduva pleacă urgent în Regat să rezolve problema moștenirii, vinde tot, animale, clădiri și ce-o mai fi fost de vândut. Aflăm că se întoarce acasă cu o cantitate mare de aur în monede franțuzești și turcești. Pentru căsătoria fiicei sale pregătește o zestre consistentă doar că, în mod ciudat, întreaga zestre încape pe mâna lui tata-moșu. Văduva mai apare de câteva ori în povestire împrumutând sau participând cu bani la diferite afaceri puse la cale de bătrân.
Anii care au urmat nu au adus nimic bun în viața celui mai tânăr de atunci Ioan I. Cosma. Ne mai spune că mama lui cea nouă naște o surioară dar la scurt timp el pleacă de acasă tocmai la Călăraș unde începe să lucreze la un negustor. La doisprezece ani devine copil de prăvălie. Din acest moment cronica de familie se rezumă la cronica propriei sale vieți și a propriei sale familii, nevastă, copii. Nu ne spune nimic nici despre bunici, cât or mai fi trăit ei după plecarea sa, nici despre tatăl sau unchii săi. Se întoarce în satul natal după mulți ani dar viața sa nu se mai împletește cu lumea bunicilor și a părinților care pare să fi dispărut cu totul. Sunt anii premergători Primului Război Mondial.

(va urma)

Sibiu 27.03.2019

E. Rădulescu

.