Degetul mare îmi tremură într-un buzunar al costumului. Nu știu de ce. Dar am un presentiment prost. Văd, lângă mine, un bărbat cu un costum negru care se scarpină în barbă. Se pare că ar putea fi mătreață și în barbă, cad fulgi mici, albi. Degetul meu tremură și mai tare. Mă doare puțin stomacul.
Pe un peron suprasaturat cu oameni, ca un șeptel, continuăm să așteptăm trenul. Atmosferă de toamnă, nu cald, nu frig, ci dezgustător de călduț. Aerul se strecoară prin costumul meu, ca o viperă.
Vine un tren. Vine cu un muget enervant. De câte ori mă gândesc că vreau să sar în fața trenului… E ca și cum aș vrea să termin cu viața asta. Oamenii oftează adânc, expiră o respirație stagnantă, ca apa dintr-un șanț. Ne grăbim cu toții la tren ca și cum o hoardă de gândaci ar plonja într-o capcană dulce.
Trenul e umplut cu saci plini de sânge și rahat. Angajații încercă să îndese sacii de sânge și rahat în tren. Corpul meu e apăsat de corpurile altora. Simt că-mi sunt strivite viscerele. În fața mea stă ceafa cheală a unui bărbat. Cu excepția câtorva peri negri, pielea lui mohorâtă e expusă ca un pământ pârjolit. Ceafa ajunge mai aproape de mine. Îi simt putoarea. Îmi acoperă porii, îmi înmoaie pielea și-mi enervează nervul. Mirosul dezgustător e cel al unui rinichi putred.
Capul cuiva îmi apasă umărul. Brațul cuiva îmi apasă spatele. Genunchii cuiva îmi apasă tibia.
După ce trenul ajunge în stație, apare o mulțime de gândaci, după care alți gândaci îi călăresc. De fiecare dată, corpul îmi este presat și mai mult. Reiterează, reiterează, reiterează. Sunt condus în intersecție. Fața mea e împinsă într-o fereastră. Mă ciocnesc de geamul umed. Sticla devine neclară de la căldura cărnurilor, există cel puțin o picătură de apă care se apropie de mine, treptat, ca un vierme târâtor. Intră în gura mea întredeschisă. E foarte amară. Amărăciunea îmi înfoaie cavitatea bucală.
Fiorul trenului și o hoardă de carne dansează cu mine. Mai multe brațe îmi presează pieptul. Sunt sufocat, plămânii îmi sunt zdrobiți. Uitându-mă în sus, văd lumina albă. Mi-e sete. Vreau să beau apă. Ca și cum aș fi expus la soarele de aceeași culoare. Îmi aduc aminte cum eu, un copil, am văzut o gaură mică, foarte mică. Furnici cu alimente în gură intrau în gaură și ieșeau. La început, am scormonit un cuib de furnici cu o rămurică. Dar băieții au venit în jurul meu. Unul m-a lovit cu piciorul în stomac. M-am ghemuit din cauza durerii intense. Apoi, au lovit mai mulți. N-am putut geme. Băieții au dispărut. M-am ghemuit o vreme. Am simțit ceva sinistru. Era o băltoacă lângă mine. După ce am tras din ea apă murdară, am turnat-o în gaură, intenționat și treptat. Am repetat mișcarea. M-am gândit că trebuie să moară toate furnicile suprasaturate. Acum eu sunt o furnică. O să curgă apă murdară în tren. O să mă atace iar apa, ca la un balet. N-o să pot să respir, apoi o să mor. O să-mi îngroape în sfârșit corpul într-un munte de cadavre, să putrezească.
Un cot îmi presează stomacul. Mușcă din el cu o gravitate densă. Durerea din interior și exterior se amestecă și devine un junghi intolerabil. Celulele mele mor una câte una cu viteză maximă. Sângerează. Trenul are convulsii și corpul cuiva se ciocnește de corpul meu.
Am mers la Izakaya cu colegii mei mai mari. Cei mai mici au fost forțați să bea atât de mult alcool încât au vomitat. Printre ei, un bărbat, Iihashi, a scos un muget iritant și hilar care a făcut ecou. S-a ghemuit și început să plângă. Cei din jurul lui nu l-a ajutat, au continuat să râdă.
Mi-e rușine de râsul lor disprețuitor. Dar abia după aceea vine ce e mai rău, junghiul, apoi sunetul amenințător. Brusc, o mână îmi atinge obrazul, începe să se afunde în fața mea. Degetele strâmbă carnea. Mâna e parte din carnea mea. Apoi, o altă mână îmi apucă gâtul. Simț greață și voma se scurge din fisura buzelor mele. Nu pot să o opresc. Devin o bucată uriașă de carne. Încerc să-mi întind mâna, degetul mare. Mucoasa erupe din carnea lipicioasă. Mă scufund. Corpul meu se scufundă.
Tettyo Saito s-a născut în 1992, în prefectura Tiba, Japonia. A studiat literatura japoneză la Universitatea Meiji din Tokyo. După terminarea universități, a început să studieze limba română, datorită filmului românesc „Polițist, Adjectiv” al lui Corneliu Porumboiu. După 5 ani, visul său s-a împlinit, a reușit să devină scriitor în România. În Japonia, este critic de film și literatură.
Woooaw, Tettyo! Ce descriere plastica! Ma doare stomacul, de greata.
Ma bucur sa-ti urmaresc evolutia.Good job!
Hi, Violeta! Mulțumesc foarte mult pentru cuvintele minunate! Mă bucur că te scurtură povestirea mea, haha!
Descrierea senzatiei de claustrofobie sociala e foarte plastica, stiu asta pentru ca, acum cativa ani am mers cu metroul, la o ora de varf in Shanghai. Doar ca eu stiam ca ma voi intoarce acasa si senzatia aceea va ramane o amintire. Dar sutele de milioane de oameni care traiesc asa zi de zi? Ce-i de facut?
Mulțumesc foarte mult pentru cuvintele minunate, Domnul. Rădulesc. Hm, o întrebare interesantă. Sutele de miliaoane de oameni în Japonia se gândește că sunt în iad aglomerat, și de ce sunt aici. Dar ei nu evadează, sau nu poate. Pentru că sunt sub presiune intensă, de către societatea japoneză, ca „Trăiești în acest iad sau mori. Tu ai doar două opțiuni.” În Japonia, există un cuvânt „Shachiku” (社畜), pur și simplu tradus „Un sclav de societatea”. Da, cel puțin, japonezi sunt sclavii de societatea. Mă gândesc că este un fel de blestemă înrădăcinată adânc în Japonia. Foarte greu.
Ma distreaza ca am invatat un cuvint nou de la cineva care nu vorbeste romana nativ: ” șeptel” :)
„Aerul se strecoară prin costumul meu, ca o viperă.” – suna excelent. Si la fel „Vine cu un muget enervant”. Buna si metafora „saci de singe si rahat”. Vezi? Unul optimist ar fi putut spune la fel de corect „saci cu apa si oase” :)
„expiră o respirație stagnantă, ca apa dintr-un șanț.” – e mai direct aici folosirea lui „stătută” in loc de „stagnantă”.
Imi place mult si „Ne grăbim cu toții la tren ca și cum o hoardă de gândaci ar plonja într-o capcană dulce.” dar e mai bine „Ne grăbim cu toții în vagon ca o hoardă de gândaci plonjînd într-o capcană dulce.
Si eu zic la fel ca ceilalti: scrii f bine!
Hi, Cornel. Mulțumesc foarte mult pentru cuvintele extraordinare și utile! Mă bucur că-mi dați sfaturile minunate, care mă ajută foarte adânc.
Foarte bine surprinsă senzația aia de claustrofobie, în cuvinte puține dar cât se poate de „palpabile”.
Excelent!
Mă bucur foarte mult că ai citit povestea mea, Ciprian! Mulțumesc foarte mult :D