Orășelul Copiilor (5)

Capitolele anterioare AICI
Cu toate că era seară și își terminase demult lecțiile, Luci stătea în camera lui neavînd cu cine să se joace. Costi fusese pedepsit pentru că ieri îl uitaseră pe Alex în boschetii cu țînțari iar acum Luci era furios pentru că i se părea că nu erau ei vinovați că nu-l primiseră azi pe Alex la grădiniță. Pișcăturile, roșii și umflate pe care le zgîndărise toată noaptea cu unghiile o făcuse pe educatoare să îl suspecteze că are pojar.
“Parcă e vina noastră că nu stropește primăria cu chimicale pentru țînțari!”
Afară se însera și păsărelele se chemau una pe alta cînd găseau o omidă în mărul din curte.
– Vrei să îți spăl un măr sau mănînci napolitana care ți-a rămas de la școală? îl întrebă mama dar el era atent să-și aleagă o melodie pe iPod.
– Nu te mai uita toată ziua în ecranul ăla mic că și-așa porți ochelari. O să chiorăști de tot.
– Ok, spuse, aranjîndu-și căștile, o să ascult muzică.
– Bravo, după ce că ești chior, să fii și surd! Dă-le mai încet că aud de aici ce asculți tu în căști!
Mama lui Luci preda matematică la universite și în urmă cu cîteva zile primiseră ca temă o problemă din gazeta matematică pe care nimeni din clasă nu știuse să o facă. “Lăsați, că o s-o întreb eu pe mama acasă și vă trimit și vouă rezolvarea…”, își liniștise Luci prietenii. Atunci Bogdan și Cazimir rîseseră iar colegul de bancă îl apostrofase zeflemitor, “cine e maică-ta să știe?!” dar cînd le spusese că mama lui e profesoară de matematică le pierise piuitul. Odată cu rezolvarea problemei, mama crescuse în ochii lui dar și mai mult crescuse el într-ai colegilor.
Acum se gîndea la fata pe lîngă care trecuse iarăși în drumul său de la școală spre casă. Îi plăcea cum suna numele ei. Ema. I se părea ciudat cum orice fată drăguță avea întotdeauna un nume frumos și orice fată urîtă avea un nume ca naiba. De exemplu, ce îi plăcea cum suna Ema, față de Olivia – numele slăbănoagei cu un cap mai înaltă ca el care stătea în banca din spatele lui. Olivia, de parcă părinții știuseră de la naștere că fata lor va crește lungă, deșirată și slinoasă și-i puseseră numele nevestei lui Popeye Marinarul: Olive. Pe vremea cînd era mic de tot o întrebase o dată pe mamă-sa ce înseamnă să fii homosexual iar ea îi răspunsese că homosexualii sînt doi băieți care au decis să locuiască și să doarmă împreună. După un minut de gîndire, în care își imaginase viața lui de adult împreună cu Costi, un fel de sleepover care nu s-ar termina niciodată, cu filme și jocuri pe computer de dimineață pînă seară, Luci îi declarase mamei că în cazul ăsta el ar vrea să fie homosexual cînd va crește mare. Dar atunci mama îi dăduse un detaliu în plus. Homosexualii se pupă pe gură și dacă vrei să fii așa, trebuie să îl lași pe partener să te pupe în felul ăsta, pentru că e felul lor să-și arate dragostea – “așa cum tatăl tău mi-o arată mie cîteodată”. Ce repede își dăduse atunci seama că el în nici un caz nu voia să fie homosexual! Și de cînd o văzuse pe Ema, cu codițele ei împletite cu grijă și picioarele zvelte și pantofiorii perfecți, ca de păpușă, pentru prima oară simțise un fel de poftă să o pupe pe buze. Poate că tocmai datorită gîndului ăsta nerușinat își ferea privirea de cîte ori trecea pe lîngă poarta ei și ea se afla acolo, sărind coarda și privind spre el. Cel puțin datorită Emei avea acum certitudinea că nu e homosexual.
Atunci se gîndi să se ducă în camera Dianei ca să vorbească cu ea. Pentru că observase că fetele au alte subiecte decît băieții și de cînd îi plăcea de Ema vorbea cu soră-sa mai mult decît obișnuia înainte, o făcea așa, ca pe un fel de exercițiu: dacă vreodată va avea ocazia să schimbe o vorbă cu Ema, să știe despre ce să-i vorbească. În mod sigur cu fetele nu se putea vorbi despre ce pumni dă Gorilla Grod sau despre cel mai acrobatic luptător WWF.
– Ce faci, Diana?
– Sînt pe Instagram.
– Care e distracția pe Instagram?
– E un site unde vezi poze. Vrei să te ajut să-ți faci și tu cont?
– Pozele cui le vezi?
– Păi mai mult ale prietenilor.
– Și tu ai poze acolo?
– Da, din moment ce am cont.
– Și ce poze ai acolo?
– Ultimele le-am pus pe alea de la piscină.
– Și dacă îmi fac cont o să fii prietenă cu mine și-o sa te uiți ce poze pun?
– Ești nebun? De ce aș vrea să fiu prietenă cu tine?! Pot să te văd toată ziua prin casă, nu-mi trebuie să te văd și în poze.
Dianei îi luă cîteva minute să-l ajute să-și facă cont și momentan Luci țopăia prin casă repetînd “am Instagram, am Instagram”.
– Așa-i Luci? Și tu ai cont cu poze acum?
– Normal. Patru poze. Dar e privat.
– Adică eu și Diana nu putem să le vedem?
– Ea da, din cauza că i-am dat permisiunea.
– Și ce se face pe Instagram?
– Păi vezi poze și poți să comentezi despre pozele de acolo cu prietenii din rețea.
– Sînt curios ce o să se întîmple cu cei ca mine, care nu se pricep la What’s Up și la Instagram, zise mama în timp ce golea mașina de vase.
– Păi, mami, pînă la urmă o să o pățiți.
– Serios? Credeți că o să mă bage la pușcărie pentru că nu fac texting? Lasă că faceți voi destulă pierdere de timp și pentru mine. Diana, lasă pozele și pune masa că acum vine taică-tu!
– Și Luci ce face?
– Păi el e pe Instagram are grijă de conturile voastre, să nu vă dispară pozele cît pui masa!
Luci era mulțumit de regulile stabilite de părinți: Diana trebuia să o ajute pe mama la treburile casnice (treburile mamei se defășurau aproape în permanență) în timp ce el trebuia să-și ajute tatăl. “Ce noroc că nu sînt fată sau, oricum, ce noroc că tata e așa de leneș și nu face nimic.”
Tatăl lui Costi avea dublă calificare: electrician și instalator, iar “hărnicia Pămîntului” își găsea destul de des cîte ceva de făcut în jurul casei și atunci își strigă băieții să-l ajute. Să-i țină scara, de parcă scările din ziua de azi mai alunecă! Totuși cînd li se stricase aerul condiționat și-i ceruse ajutorul, tatăl lui Luci nu-l mai numise “hărnicia Pămîntului”, din contră, vorbise elogios la adresa lui și în seara respectivă învățase de la mama un cuvînt nou. Ipocrit.
De partea cealaltă a casei, dinspre dormitorul Dianei, unde acum nu era nimeni, se auzi un zgomot ciudat, ca o împușcătură cu amortizor. Jumătate de oră mai tîrziu cînd mama umpluse cele patru farfurii și se pregăteau să mănînce, s-a auzit din nou același zgomot ca mai înainte.
– Ce naiba a fost asta?
– Nu știu, dar s-a mai auzit o dată mai devreme, exact la fel.
Deabia mai tîrziu au descoperit că de geamul Dianei se izbiseră două vrăbii, zăceau fără suflare cu piciorușele în sus pe iarbă și fusese vina ei că lăsase lumina aprinsă sus.
– Tu ai ieșit ultimul din camera mea.
– Ba tu!
– Ba tu!
– Idioato, ai omorît două animale!
– Prostule, nu sînt animale, sînt păsări!
Luci a luat una din vrăbii și s-a urcat cu ea pe scîndurile pe care le legase cu sîrmă, astă vară, pe crăcile mai de jos ale nucului. Se lăsase întunericul și pe cer apăreau constelații. Și-a frecat ușor degetul de pieptul vrabiei, așa cum văzuse mai demult într-un film cu magicieni, dar pasărea nu a vrut să învie în mîna lui. Ce s-ar fi mirat copiii la școală dacă i-ar fi reușit asta! A mai stat putin, privind cerul prin frunziș și la un moment dat i se păru că spre casa lui Costi căzuse o stea. Și nu putea fi nici o legătură cu moartea vrabiei, pentru că doar viețile oamenilor sînt destul de însemnate ca să provoace dîre luminoase pe cer. Deabia atunci, din senin, și-a adus aminte cum se numea cartea pe care o văzuse în casa misterioasă. “I Chung – lasă controlul vieții tale pe seama oracolului”. Îngropă repede vrabia săpînd cu cuțitul lui favorit, cel cu care cîștiga de obicei la jocul numit “cuțitasul”, îl ascunse înapoi și zece minute mai tîrziu era în fața geamului lui Costi, aruncînd cu pietricele.
– Ce e, băi? Zi repede că sînt în stare să nu o mă lase nici mîine!
– Mi-am adus aminte ce scria pe carte, nu mai am răbdare să aștept pînă mîine, o să mă uit pe Wikipedia chiar acum.
– Atunci trage masa sub geam să vin și eu.
Deasta îi plăcea de Costi.
Pentru că era inconștient, nu ca băieții din clasa lui.
Continuarea AICI

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.