Orăşelul copiilor (4)

Cape Girardeau Boys playing army

Capitolele anterioare AICI
4.

– Fii atent, Alex, tu rămîi aici ascuns în boscheţii ăştia, o să vezi tot. O să vezi ce înseamnă să fii gangster.
– Ce înseamnă să fiu gangster?
– Nu tu, măi! Noi o să fim gangsterii, fraiere, spuse Costi apoi, îngrijorat că pe frate-sau l-ar putea nemulţumi aşteptarea lungă în tufele de merişor sălbatic, rectifică:
– Şi tu o să fii dar întîi trebuie să te uiţi. Gangsteri sînt ăia care sună la uşă şi dacă deschide duşmanul îl împuşcă drept în piept. Ideea e să nu-ţi fie frică să suni. Şi la asta ne antrenăm acum, doar la partea cu sunatul. Dar cînd o să creştem mari o s-o facem pînă la capăt, nu Luci?
– Normal, pînă la capăt, în aceeaşi formaţie.
– Eu nu mă fac gangster, eu o să îmi iau job.
Pe Codin nu-l întrebară la ce se referea mai exact deoarece toţi copiii auziseră de zeci de ori explicaţia. Codin îşi dorea să ajungă vînzător la magazinul Game Store din Bucureşti Mall. Idealul vieţii lui era să stea opt ore în mijlocul celor mai noi jocuri, poate să se şi joace un pic la demo-uri cînd nu ar fi fost clienţi în magazin. Mai demult, mama lui Codin nu trecuse de un interviu pentru un post de vînzătoare la Carrefour – nu o acceptaseră datorită unui tatuaj pe dosul palmei şi un altul sub lobul urechii, iar Codin se jurase că nu îşi va face niciodată un tatuaj pe corp, nici la vedere nici altfel.
– O să mă fac vînzător de jocuri electronice. O să fiu amabil, o să ştiu să dau restul corect, o să vin la serviciu cu jumătate de oră înainte şi pentru că nu o să am tatuaje o să mă ia aproape sigur la Game Store.
– Da, tatuaje clar nu e bine să ai nici ca vînzător dar nici ca gangster.
Cel mai mic dintre ei rămăsese unde i se spusese, i se vedea numai capul ieşind dintre tufe, şi, în timp ce ceilalţi trei ajunseseră la intrarea primei case, din reflex, fără să îşi dea seama că o făcuse, Alex omorîse deja doi ţînţari. Era încă plăcut, se însera, şi ţînţarii din bălţile din apropiere atacau camuflaţi de semi-întuneric ca nişte luptători ninja însetaţi de sînge. Acoperit parţial de pantalonii scurţi şi un tricou lycra, corpul lui Alex, imobil, aşa cum îi ceruse frate-sau să rămînă, devenise cea mai facilă pradă a acelei întinderi de vegetaţie pe care copiii o străbătuseră pe jos cu gîndul de a se juca jocul de-a soneria într-o zonă unde era aproape imposibil să fie recunoscuţi de cineva. Pe spate i se aşezau grupuri de insecte pe care el nici nu le simţea, absorbit cum era să-şi urmărească prietenii mai mari în acţiune.
Se împinseră unul pe altul pînă în faţa soneriei încercînd să-şi facă curaj să sune.
Pe uşă era lipit un semn pe care era scris “Cîine rău”.
– Aici nu are rost să sunăm, chiar dacă ar deschide, cîinele o să ne vadă fugind şi o să se ia după noi.
– Şi ce, ţi-e frică de cîini? Parcă spuneai adineaori că ai avut cîine.
– Da, am avut!
– Ba nu ai avut, că prea ţi-e frică de cîini. Iar minţi!
– Am spus eu că mi-e frică de cîini? Zi tu, Codine, am spus eu că mi-e frică de cîini!?
– Atunci de ce nu suni? îl presă Luci.
– Pentru că am spus: dacă ne vede fugind se poate lua după noi. Noi traversăm strada şi pe el poate să-l calce vreo maşină.
– Deci ţie ţi-e frică pentru bietul cîine care ne urmăreşte. Mor de rîs.
– Bine, Luci, sună tu dacă vrei.
– Nu sun!
– De ce?
– Mi-e milă de bietul cîine, parcă-l văd sub roţile vreunui camion, vorba ta.
Codin nu se putu stăpîni să nu zîmbească de înţepăturile dintre ceilalţi doi.
– Ce naiba rîzi, băi Codine? În locul tău nu aş rîde. Naiba a mai auzit să ai iepure şi să-l scoţi la plimbare în cărucior de copii, cum face maică-ta.
De la distanţă, Alex nu înţelegea de ce frate-sau şi ceilalţi doi “gangsteri” părăseau casa fără să sune.
La următoarea, prin fereastra deschisă se auzea televizorul pe Digi Sport, era intervievat un jucător care printre gîfîieli şi poticneli explica motivele îngrîngerii.
Cu siguranţă era cineva acasă, cineva care era interesat de rezultatul partidei dintre Viitorul şi Dinamo. Pe uşă era scris numele familiei care locuia acolo, Stănoiu Daniel. Costi a întins mîna spre butonul soneriei şi Codin a cedat moral suspansului, luînd-o la fugă. Păşea ciudat, pe picioarele lui lungi ca nişte catalige, şi cineva care nu ar fi ştiut că are încălţările prea mari ar fi crezut că se prosteşte.
Luci a aşteptat încordat, pregătit ca un alergător de sută de metri, unul care e antrenat să ia startul la un ţîrîit de sonerie nu la o detunătură de pistol – dar soneria rămase neatinsă.
– Nu pot să sun aici pentru că am un coleg în clasă, Stănoiu Cristian. Şi din cîte ştiu stă pe aici, prin zonă… dacă e chiar asta casa lui m-ar recunoaşte de la distanţă. Hai mai bine la următoarea.
Se îndepărtară mergînd calm spre următoarea casă ce părea nelocuită, pentru că avea geamurile pline de praf şi unul dintre pereţi mîzgălit de grafitti. Desenul părea că reprezintă un extraterestru cu două antene şi nas lung şi înconvoiat ca ţeava unei cişmele. Codin îşi aruncă ochii pe grafitti şi oftă cu părere de rău. Înainte de a vrea să se facă vînzător, cochetase cu ideea de a deveni creator de benzi desenate dar prietenii lui îl provocaseră să încerce măcar o poveste de probă şi rezultatul muncii lui fusese motivul lor de distracţie pentru o săptămînă. Desenase personajele minuscule, de dimensiunea unor furnici, toate identice, femeile, bărbaţii şi copiii – un punct în loc de cap, o linie în loc de bust, încă două linii în loc de mâini, apoi două pentru picioare, iar bulele de dialog ocupau toată pagina şi erau pline de greşeli de ortografie.
“Linie, linie, punct şi punct, linie, linie şi-un rotund, linie, linie şi-o burtică, asta-i mutra lui Ionică…”
Nici măcar nu exista sonerie.
Au bătut tare în uşă apoi au luat-o la fugă cît de tare au putut. Lui Codin i-a sărit un pantof din picior – părinţii îi cumpărau încălţări mai mari ca să îl ţină cît mai mult. L-au aşteptat să se încalţe şi Costi i-a cerut să se strîngă mai tare la şireturi şi să nu mai pericliteze succesul misiunii.
Nimeni nu a deschis uşa. Au revenit cu aceleaşi bătăi, de data aceasta fără să plece. Prinseseră curaj. Apoi au bătut cu bombeul încălţărilor, întîi Costi apoi şi Luci.
Luci s-a ridicat pe vîrfuri, a şters praful de pe geam şi a aruncat o privire înăuntru. O încăpere, mobilă ieftină, o canapea acoperită cu o pătură gri, o măsuţă de cafea pe care se afla o sticlă de whiskey şi un pahar alături. O carte mare cît un atlas de geografie pe care scria cu litere de o şchioapă “ I Ching – lasă controlul vieţii tale pe seama oracolului”. Reveni cu privirea la prietenii lui care aşteptau să le spună şi lor ce văzuse şi mai ales dacă apartamentul era într-adevăr părăsit.
– E locuită.
– De unde ştii?
– Pentru că pe masă era un pahar şi în el era băutură.
– Poate e asa de un an, spuse Codin.
– Imposibil, alcoolul se evaporă repede, mai ales dacă e cald.
– Păi nu era cald înăuntru doar am auzit aerul condiţionat că mergea.
Luci şi Costi se mirară în sinea lor că un aerul condiţionat în priză nu-i semnalase prietenului lor faptul că apartamentul era locuit. Ce i-ar fi plăcut lui Luci să fi fost Costi cel care să fi scos porumbelul, să-i poată spună cu toată gura: “băi Costi dar ce bou trebuie să fii, să nu deduci că asta înseamnă că trăieşte un om acolo!”.
– Are dreptate, aşa e, uite că nu observasem asta, bravo Codine, ce atenţie la detalii, eşti genial! Era un aer condiţionat care mergea. Şi dacă merge consumă curent, şi consumul de curent indică un locatar care plăteşte facturile la zi, altfel cineva ar debranşa casa de la reţea.
– Şi ce ai mai văzut?
– Un aspirator în cutie. Exact ca al omului ăla pe care l-a ajutat Codin.
– Mama, ăla vinde înseamnă peste tot dacă a reuşit să convingă şi un sărăntoc de la casele astea.
Copiii se pregăteau să sune la o a patra casă cînd un Volkswagen bleu a semnalizat oprind chiar lîngă ei. La volan era mama lui Luci.
– Ce faceţi aşa departe de casă? Intraţi să vă duc înapoi că e aproape noapte şi zona asta e plină de beţivi.

***

– Pleci înapoi?
– Da, tati – spuse Luci mieros.
– Atunci de ce ai venit?
– Am venit pentru că îmi venea să mă duc la toaletă şi mi-e şi sete.
– Nu e mai bine să bei mai puţin ca să te duci mai rar la toaletă?
– Da, e mai bine, numai că dacă alerg mi se face sete.
– Ok, dar nu te mai duce pentru că e deja prea tîrziu şi mîine ai şcoală.
– Ţi-am spus să mă iei şi pe mine mîine cu maşina la şcoală cînd pleci, că încep la 9:30? Şi mă laşi în drum.
– Nu, păi eu ţi-am spus că nu întotdeauna aud cînd vorbeşti în gînd.
– Ce? Luci se gîndea la altceva şi nu pricepuse că tatăl lui glumea.
– Dacă vrei încercăm să facem o transmisie telepatică, vedem ce înţeleg. Bine că-ţi mai captez din gînduri şi dacă tu nu vrei să le aud. De exemplu acum înţelesesem că vrei să te iau mîine dimineaţă dar nu prinsesem exact la ce oră vrei să ieşim din casă. Deci pe la 9:00, e ok aşa.
Luci îsi privi tatăl şi mai nedumerit.
– Ce tot vorbeşti? interveni Diana, sora lui mai mare, rîzînd sarcastic. Ai uitat că într-o seară ţi-am zis cu voce tare să ne iei, tu ai spus “da, sigur” şi de dimineaţă ai plecat săgeată la serviciu şi ai uitat complet de noi?!
– Vezi, Diana?… Tu confunzi două noţiuni acum. Am susţinut eu vreodată că n-aş fi uituc? Recunosc, sînt cu capul în nori. Dar asta nu înseamnă că nu am puteri paranormale.
Dar unde naiba a dispărut frate-tău că parcă i-am spus să nu mai plece?
Luci pedala din toate puterile spre locul unde îl lăsaseră pe Alex cu douăzeci de minute în urmă cînd acceptaseră să plece cu mamă-sa şi uitaseră cu toţii complet de Alex.
Pe la jumatea distanţei s-a întretăiat cu cei doi fraţi.
– Să vezi ce bătaie îmi iau acasă. Ăsta e plin de ciupituri de ţînţar pe faţă şi vrea să mă şi pîrască. Asta e, nu am nici o scuză, l-am uitat acolo.
CONTINUAREA AICI


4 comments

  • fain!
    plin de umor. aproape ca trebuie filmat, cumva. imi place cum lasi universul copiilor si cel al adultilor sa se intrepatrunda. tintarii ca niste ninja, jocurile, discutiile ce se vor serioase dar care nu pot decit sa stirneasca risul – eu nu ma fac gangster!
    multam!
    de corectat: „că un aerul condiţionat „

  • Multumesc, Gabi!
    Sa vad cum construiesc actiunea, am ceva idei dar nu am totul pina la capat… cel mai important e ca am personalitatile copiilor – luati din realitate si e usor sa construiesc „pe ei”.

  • Am citit şi capitolele anterioare. Imi place mult acest univers stil Tom Sawyer şi chiar am remarcat cât de reali par toţi copiii fără să fi ştiut că sunt luaţi din realitate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *