Tăietorul de vise

(din ciclul ”Duioase insomnii”)
.
Și parcă n-ar fi destul de straniu, că te trezești nopțile purtând de grija avioanelor care trec la mii de metri deasupra nesomnului tău, afectat de faptul că nici piloților, nici călătorilor moțăind în scaunele incomode nu le pasă că exiști, că nu dormi nici atât nu le pasă, fiecare cu gândurile lui, puncte de existență strict individuală, dar care au zborul în comun și nepăsarea că tu exiști, lacrimile lor nu sunt și nu vor curge vreodată pentru tine, chiar dacă tu lăcrimezi în gând lângă sticla nedesfăcută de whiskey, ai scos-o din bar parcă doar să-i privești culoarea ispititoare, chiar ți-ai luat și-un pahar în care ai pus cinci cuburi de gheață și ochii-ți fug de la căldura ipotetică a licoarei la frigul dezghețării apoase a cristalinelor formațiuni, colo două secunde, dincolo alte două, alternanța aduce a metronom, repetiția a obsesie și când obosești în incertitudine te ridici și închizi așa sufrageriei, restul casei să n-aibă habar că tu ești treaz, nu vrei să-i trezești cu trezia ta, altfel, ei cu visele lor, aproape la fel de departe ca oamenii zborurilor nocturne, poate nu chiar atât de străini, depărtarea în familie fiind o chestiune dubitativă, interpretabilă funcție de moment, întâmplare, stare de spirit și alte câteva mici variabile care alimentează sinusoida incertitudinii realității în care ți se pare că viețuiești, că ești fericit ori iubit, și, Doamne, cât îți mai dorești să fii iubit – fericirea, crezi tu și pe bună dreptate, ar decurge firesc din convingerea că ești iubit – dar nu mai știi dacă mai pasă cuiva de visele tale dincolo de bună dimineața și noapte bună rostite mecanic, fără căldură, cu doar o urmă-reflex de grijă condiționată de intersecția cotidiană într-un perimetru comun, loc unde nu știi mereu dacă e bine să lași ușile deschise ori să te ascunzi în spatele lor și pui pick up-ul vechi în priză, dai cu dosul palmei peste praful aproape imaginar care s-a depus peste coperta unui disc bătrân, ți s-a făcut dor de tinerețe și nu poți aluneca în nostalgia-i lipicioasă ascultând muzică la player-e moderne, scoți vinilul din copertă și-i simți striațiile, spirala aceea melodioasă, care parcă ar vrea să-ți cânte prin amprenta degetelor sfioase, pui discul în pick-up și-i cobori brațul, acul scârțîie puțin, apoi, cu acordurile de început din „The Past War Dream” te bucuri c-ai avut inspirația să extragi din vraf tocmai albumul The Final Cut al melodioșilor și nepieritorilor Pink Floyd, piesa te dezmorțește nițel chiar dacă tu viețuiești într-un Est anost, vinovat de blazare seculară, apoi se insinuează din boxe „Your Possible Pasts” și parcă înfrigurat, iei paharul, dai fuga la bucătărie și golești gheața în chiuvetă, revii în sufragerie și cu determinare deșurubezi dopul sticlei cu lichidul sfânt al pierzaniei, torni cam trei degete și bei cu acea sete a deznădejdii specifică clipelor când înțelegi că ești o sclipire episodică într-un timp infinit, că nu contezi nici măcar pentru prezent, deci nu vei conta pentru posteritate și în efemerul sclipirii tale mai mult ai fost cenzurat ori ți-ai singur cenzurat dorințele, pornirile, visele, că n-ai iubit destul sau și de-ai iubit tot mai păstrezi în suflet și în minte numele fetelor pe care le-ai iubit în secret, nu neapărat din timiditate, ci din lipsă de oportunitate pentru a te manifesta ori chiar din exces de minuțiozitate, că așa ești tu, perfecționist și dacă n-au fost îndeplinite toate detaliile imaginației tale, ai preferat să mai aștepți, iar așteptarea ta a făcut loc oportunității vreunui terț neperfecționist, franc de-a dreptul, care a accesat inima frumoasei momentului, tu alegându-te cu un regret și parcă ai vrea să te transpui într-un prezent trecut, chiar dacă fără sorți de izbândă, doar să-ți poți elibera sufletul în timpul acela ratat, strigând ca un nebun „te iubesc, gingașă Loredana!”, „te iubesc, pistruiată Mioara”, „te iubesc, simpatică Andrada!”, „te iubesc, blonduță Carmen!”, exorcizare de demonii iubirilor pe care nu le-ai trăit și care te frământă încă, deși ar trebui să fi un om așezat sufletește, sub efectul jumătății de secol care ți-a însemnat deja trupul, dar, nu, tu sorbi cu nesaț din deja al doilea pahar îndestulat cu înflăcăratul whiskey, uite, ora fuge înspre 3″00 a.m., în camera din dreapta îți visează soția, în cea din stânga gemenele își consumă visele adolescenței, în față, spate, împrejur, aproape și departe – neamuri, prieteni, neica-nimeni – deasupra se mai aude trecând un avion plin cu necunoscuții nepăsători de tine, Pink Floyd zice psihedelic prin vocea lui Roger Waters și tu visezi nepermis, e timpul pentru o nouă cenzură, închide cutia cu amintiri și fugi la somn, sclipirea ta abia mai pâlpâie în convenția numită timp, ești o iluzie plină de regrete, iubirea a fost, este și va fi cea mai măreață dintre iluzii, pasul tău abia de mai are o doză de real, așa că odihnește-te, dimineață să-ți consumi tabieturile fără regrete, te speli, te îmbraci frumos, pășești apăsat printre oameni și obligatoriu zâmbește, nu trebuie să dezamăgești societatea cum că n-ai fi familistul perfect, soț și tată responsabil, adultul care și-a ucis perfect conștient visele…

Nicolae Cîrstea

Născut pe 9 ianuarie 1968. Pasionat de literatură, film, fotografie, bridge. A fost premiat la concursurile literare: „Rezonanțe udeștene”, „Ioan Slavici”, „Ion Creangă”, „Peregrinări”, „Alexandru Odobescu”, „Marin Preda”, „Desculț prin cetate”, „Vasile Lucaciu”, „Scrisoare către Eminescu”, „Romeo și Julieta de la Mizil”…

www.facebook.com/MrNick.ro/