Ftizie

O privesc curios pe Gimi, care încearcă din răsputeri să pară că se distrează la show-ul de sâmbătă seara. Îmi e puţin greaţă, poate de la raţia de mâncare gătită cu prea mult bulion şi ulei şi prea multe vinete, care sunt grele pentru stomac, mai ales seara, când stomacul e obosit şi tot ce vrea e să doarmă… dar nuuuu… Tu-i dai vinete, Ve, găsi-te-ar bâțu’, normal, că poate dacă închide ochii nu se mai trezeşte, aşa că vrei să-l ţii în viaţă chinuindu-l, dându-i de furcă. Gimi râde forţat şi mie mi-e greaţă. Tanti Vasilica ne lasă în fiecare sâmbătă seară să ne uităm la TV în salon, dar nu avem cablu şi trebuie să ne alegem între o emisiune cu Cristian Tabără, filme  ,,educative” alb-negru, ceva interesant cu purici şi o emisiune spurcată cu femei de plastic care se screm cu talent pe manele. Planul meu din seara asta e să o chem pe Vasilica să se uite cu noi şi să facem linişte, ca ea să adoarmă şi eu să mă pot strecura în ghereta portarului, însă Gimi, fir-ar ea a dracu’, râde de o blondă cu pielea ca penajul ciorii, strict pentru că nu are ce face și vrea să mă enerveze pe mine. Mă uitat urât la ea şi schimbă imediat atât canalul, cât şi tactica.

— Tanti Vasilica! Tanti Vasilica! Veniţi repede!

— Ce e? Ce? răspunde femeia, suflând ca după o partidă bună.

— Stai jos, bre, uită-te cu noi, zic eu, ordonând cu privirea.

— Da, mă îngână Gimi, stai jos, completează colega mea de nebunie, rânjind aproape malefic.

Își coboară și ridică sprâncenele spre Tanti Vasilica în repetate rânduri, sperând, probabil, să arate și ea ca un criminal în serie, însă noi toate începem să râdem de ea și Gimi se ruișinează imediat. Obrajii îi sunt mușcați de flăcări și încearcă să-i acopere cu palmele. Uneori aş strânge-o de gât pe fraieră, dar parcă văd că nu mai ies de aici. Mă las pe spate, încordată, şi dau pe Pro Tv, măcar să ne clătim ochii cu Jhonny Depp în loc să salivăm la piţipoance umflate cu pompa, aşa ca Gimi, care mai bine şi-ar băga limba-n gură şi creierul în priză, pentru că deja dă eroare. Păcat de televizorul ăsta… E frumos, arată bine, e funcţional, dar are câţiva purici de la antenă şi… nu are nici cablu, ca să prindă mai multe canale. Nu e vina lui, dar el suferă pentru asta, şi din cauza suferinţei lui suferim şi noi… În special eu, care sunt singura căreia îi pasă de ceva în instituţia asta.

Micuța Gimi e dusă cu pluta bine de tot. A înnebunit când i-au murit părinţii acum câţiva ani și de atunci nu mai știe nici câți ani are, dar îmi place asta la ea. Azi o întreb și-mi zice că are treizeci, mâine o întreb și-mi zice că are cinșpe, poimâine o întreb și a făcut deja șaizeci și unu. Asta mi se pare foarte tare la ea, poate să îmbătrânească și să întinerească peste noapte, când și cum are ea chef. De asta cred că e bine să fii nebun. Un nebun știe că vârsta nu te face pe tine, ci ți-o faci singur, pentru că poți să ai optsprezece ani și să-ți simți sufletul îmbătrânit, obosit, secat de speranță și de perspectivă de viitor, sau poți să ai șaptezeci de ani și să spargi concertele alora de la Dimmu Borgir și să te pregătești să te însori cu o bunăciune de douăzeci și unu.

Theo, o altă tipă de aici, a vizitat de paişpe ori dezintoxicarea şi, spre norocul nostru, tot vinde marfă pe furiş, în schimbul unei banane sau a desertului de la prânz. Marea ei problemă e că e disperată după atenție. Trebuie să aibă în preajmă pe cineva, nu se poate să fie singură nici când merge la budă, dar cred că și-a găsit partenerul perfect în Lina.

Lina era cândva foarte, foarte fiţoasă şi plină de aere. Era genul ăla de copilă crescută în puf, cu un pat imens cu baldachin, de prințesă, cu numele ei bătut în diamante pe el și cu o mulțime de perne din alea super pufoase și drăguțe și cu hăinuțe roz cu pufuleț și cu gentuțe de designer și cu tot ce mai voia fetița. Însă, atunci când a fost azvârlită în stradă după ce i-au ridicat mascaţii pe mami și pe tati, a încercat de toate ca să supravieţuiască, mai puţin munca brută…

… Iar Dia … Dia e un caz mai rar. Ea nu e nebună pe bune, ea e ca mine. Supradezvoltată. Aşa ne place nouă să zicem. Când mă uit la ea mă cutremur de teama taifunului care se zvârcoleşte în ochii ei albaştri, minunaţi. Ochii ei sunt cel mai pur lucru pe care l-am văzut vreodată şi câteodată mă sperie şi-mi vine să pun mâna pe cuţit şi să i-i scot, ca să nu se mai uite cu ei la mine. Cum de i-au rămas ochii puri, când mâinile au supt mai mult sânge decât  un țânțar… asta nu înţeleg. Ori e prea sus, ori e prea jos, ca nivel, zic. Nu intră în raza mea intelectuală, deci nu pricep. Şi nici nu mă preocupă, doar că mă enervează ochii ei.

Îmi dau seama că tanti Vasilica a adormit deja, laolaltă cu Gimi, care mi-a făcut părul măciucă toată ziua. Mă ridic uşor şi le fac semn celorlalte, care răsuflă uşurate şi mută canalul la piţipoance şi manele, iar eu mă strecor pe uşa din dos şi traversez curtea încremenită sub clar de lună până în ghereta lui Ion.

Ion este tipul meu. Îmi aparţine pentru că aşa vreau eu şi, bineînţeles, pentru că aşa vrea el, pentru că dacă el n-ar vrea, n-ar putea să-mi aparţină. Rânjeşte larg când mă vede, îmi zice că sunt iubita lui şi-mi ia capul în palme, începând să mă sărute cu poftă. Simt că-i e poftă. Mă retrag brusc şi mă desprind, apoi încep să scotocesc prin gheretă.

— N-ai ţigări?

Râde cu nesimţire către mine, scoţând de la spate un pachet nou-nouţ.

— Sunt d-alea hoaţe?

Îmi face cu ochiul. Sunt şi din alea.

Chiui cu volum redus şi îi sar în braţe. Iau pachetul şi fug într-un colţ, unde mă ghemuiesc şi-mi scot carneţelul de notiţe îndesat la chiloţi.

— Hai să-ţi citesc ce-am scris…

Se aşază lângă mine şi-şi cască urechea, iar eu încep să-i zic, prefăcându-mă că citesc, când de fapt nu citesc, pentru că n-aş putea scrie aşa ceva în caietul meu de notiţe.

— Plămânii mei sunt plini de praf… şi sufletu’-mi sângerează… pleacă… du-te… absint… șobolani… unghii netăiate… tramvaiul pe care nu l-am luat niciodată… praf de copt… măsline… Nu, stai, mi se face foame…

Nici eu nu ştiu ce zic, dar îl privesc cu ochii căscaţi atunci când își pune capul pe umărul meu și-mi șoptește la ureche cât de sexy poate el, în timp ce-mi învârtește pe deget o șuviță de păr cleios:

— Ești o avangardistă minunată, iubito…

Mijesc ochii brusc și-mi dau seama că a fumat fără mine țigări hoațe. O să și-o ia pentru asta mai târziu…

Tragem cât putem din pachetul ăla, afumăm baraca şi stingem lumina. Mă urc deasupra lui şi-l sărut apăsat, bucurându-mă că sunt o nebună, alergând liberă pe culmea fericirii, pentru că dacă n-aş fi fost nebună, dacă n-aş fi fost aici, n-aş fi putut să fiu aşa cum sunt eu de fapt. N-aş fi putut nicicând vorbi aşa, n-aş fi putut scrie aşa, nu m-aş fi putut îmbrăca aşa şi nici nu l-aş fi călărit cu atâta poftă acum pe Ion, care geme mai rău decât o fată, pentru că afară nu există posibilitatea asta. Aici e cel mai bine, în mijlocul cuştii se află mereu nucleul libertăţii. Limitele sunt doar în mintea mea, aș putea să le surp oricând, dar aștept momentul prielnic… Ion mârâie din ce în ce mai tare, iar eu fac o pauză şi mă întind după o ţigară, pe care o aprind rapid. Îl simt alunecând din nou şi încep să dansez, trăgând în acelaşi timp viaţă în plămâni.

— Lui Ion nu-i pasă, pricepi, Ve?

Lui nu i-a păsat niciodată dacă sunt din aur sau din piatră, dacă sufletul meu e neprihănit sau arată ca o cârpă jerpelită. El mă iubeşte aşa cum sunt şi îmi sărută umed rănile ca să-mi amintească de această iubire despre a cărei formare eu nu ştiu nimic. S-a întâmplat odată, demult, în orogeneza caledoniană, când abia ajunsesem aici şi mă holbam voioasă prin jur, curioasă şi neştiutoare… asta după tot circul cu poliția și gașca de psihiatri.

Prima dată am întâlnit-o pe Diana. Stătea tristă pe treptele de la intrare, direct în bătaia soarelui, şi plângea de mi s-a rupt inima în două, aşa că m-am dus la ea şi am luat-o în braţe. Aşa fac nebunii. Un nebun e atât de avansat mintal încât nu mai pierde timpul cu făcutul cunoştinţă sau cu saluturile de rigoare, cu complezența în general, ci trece direct la acţiune după ce pune diagnsticul. Aşa am făcut eu atunci. Nu o cunoşteam pe Diana, dar am îmbrățișat-o pentru că, dacă eu aș fi fost în situația ei și aș fi stat acolo, în soare, pe treptele de piatră de la intrarea în sanatoriu, plângând din cauza a cine știe ce rană care mi se mai deschisese între timp în suflet și tot eu aș fi trecut din întâmplare pe acolo, m-aș fi îmbrățișat pe mine ca să mă fac să mă simt mai bine. Dia s-a oprit din plâns, privindu-mă cu o disperare indescifrabilă, pe care am putut s-o înţeleg abia mai târziu, când m-am obişnuit deja cu expresiile ei faciale foarte bine fabricate. M-am dus înăuntru apoi şi am deschis uşile tuturor camerelor, salutând politicos acolo unde am găsit prizonieri, dar majoritatea erau goale, mai ales cele de la etaj. Abia la parter am găsit două fete jucând cărţi într-o cameră, iar atunci când am intrat au sărit în sus amândouă şi şi-au ascuns mâinile la spate, de parcă voiau să-mi arate că nu ascundeau de fapt nimic. Am râs atunci, m-am distrat pe seama lor până am făcut cunoştinţă şi le-am aflat poveştile. După masa de prânz în acea zi, am întâlnit-o pe Gimi. Stătea pe budă şi vorbea singură, aşa că atunci când am intrat în baie şi am văzut-o, i-am zis să-mi zică mie ce are de zis, pentru că s-ar putea ca eu să-i răspund. A râs şi a sărit pe mine să mă-mbrăţişeze, deşi avea chiloţii în vine şi m-a uimit cu plantaţia de mărar pe care probabil o îngrijea de vreo doi ani. Totuşi, i-am răspuns la îmbrăţişare. Ultima persoană pe care am întâlnit-o a fost A., dar nu vreau să-mi amintesc acum de el… Sper să ardă în iad și apoi să se întoarcă la mine ca să-l mai trimit o dată acolo și să ardă din nou. Nu vreau să-mi amintesc acum…

Acum am treabă, stau pe întuneric în ghereta lui Ion şi tuşesc. Sunt complet goală, pentru că aşa mă simt de obicei şi pentru că îmi place să-mi reflect sentimentele. Ion se apropie de mine prin întuneric şi mă priveşte cu ochii lui mari, maronii, sfredelitori, apoi se propteşte în mâini şi se apleacă deasupra mea. Îmi linge lasciv sângele de pe buze, îl soarbe cu o sete care depăşeşte sfera umană, apoi mă sărută pe gât şi pe umeri şi îşi vâră mâinile mari în părul meu desfăcut. Eu nu-l iubesc pe el, nu la modul acela grav, solemn, disperat, necesitat de iubire, ci iubesc ceea ce-mi face, iubesc felul în care mă face să mă simt. Îmi desface uşor picioarele şi se aşează comod între ele, plimbându-şi mâinile de jos în sus şi înapoi, de la glezne până la mica mea comoară; îşi trimite soldaţii reci să spargă zidul de beton al castelului. Soldaţii pătrund după o vreme, începând să se rotească prin jur ca nişte bezmetici, iar eu ţip… şi gem… şi mârâi… Şi îndată primesc mai mult. Mişcându-ne în acelaşi ritm, săvârşim o acţiune care pentru mine nu are prea mare însemnătate, cel puţin din punctul de vedere al autorilor ei, însă care îmi face plăcere, care îmi induce o stare pe care cuşca mea de carne mi-o cere imperios. Şi trebuie să i-o dau.

În aceste clipe îmi amintesc ienvitabil de A. Găsi-l-ar mama dracu’!

Mi-a plăcut de el de când l-am văzut prima oară, era prea bun ca să fie adevărat, arăta de parcă locul lui era pe scenă cu o trupă de hard metal, nu într-un sanatoriu de la capăt de lume. A fost externat la două săptămâni după ce am ajuns eu. Îl adoram pur şi simplu pe băieţaş, şi el făcea exact ce aş fi făcut şi eu în locul lui, adică se ţinea la distanţă şi mă aţâţa din ce în ce mai tare. Nu l-am mai văzut de cinci luni, două săptămâni, patru zile şi şaisprezece ore şi îmi e dor de el.

Îmi blestem dorul. L-aș călca în picioare dacă ar fi material. M-aș lua cu el la trântă, l-aș lua de guler și l-aș întreba de ce mă apasă atât de tare, ce vrea de la mine… dar probabil că răspunsul pe care mi l-ar da ar fi că vrea să mă storcească.

Între mine și A. nu a fost niciodată nimic și probabil că nici n-o să fie. Asta e ceea ce mă doare. Am avut toți băieții pe care i-am vrut, i-am luat frumușel și i-am secat de energie, m-am spălat pe mâini și i-am lăsat acolo, așa, de izbeliște, secați de… energie, cum ziceam. Ei, dar A. … ticălosul ăla mic nici nu m-a observat până n-am făcut o scenă în sala de mese. M-a enervat puțin faptul că a trebuit să-mi pun o strachină de macaroane în cap ca să îi atraga atenția, dar părea atât de pierdut în gânduri și atât de abătut… încât probabil că mai avea puțin și plângea dacă nu-i distrăgeam eu atenția. În ziua aia s-a ridicat de la masă și s-a dus în camera lui, de unde n-a mai ieșit până a doua zi. Nu știu ce-o fi făcut sau la ce s-o fi gândit, dar prin simplul fapt că nu mi-a făcut nimic m-a făcut să-mi dau seama că eu i-am făcut lui rău. Când a trecut pe lângă mine, deși eram cu macaroanele în cap, mi-a zâmbit stins, abătut, ca un zâmbet din ăla fals pe care-l arunci așa, la întâmplare. Poate că se gândea la ceva important și eu l-am întrerupt, ca o nesimțită ce eram pe vremea aia când nu-mi păsa de sentimentele lui sau de stările prin care trecea, ci doar de faptul că nu-mi acorda atenția pe care o cerșeam. Nici acum nu înțeleg de ce-l urăsc pe el în locul meu. Ar fi trebuit să-i acord eu mai multă atenție, să-l analizez și să-mi dau seama că îl doare ceva. Speram că nu e inima, pentru că o inimă care doare umple tot trupul de praf de amintiri.

Orgasmul îmi spulberă amintirile, îmi declanșează un acces de tuse şi împrăştii sânge peste tot.

Gabriela Gabrinov

Gabi Gabrinov are 24 de ani şi locuieşte în Gütersloh, Germania. A debutat literar în 2016, în revista Helion Online, cu o proză scurtă fantastică. Alte câteva proze scurte, texte şi poezii au apărut în revistele Egophobia, Helion, Proezia, Galaxia 42, Zugzwang şi Catchy. De asemenea, a publicat câteva poeme în antologia literară Nova Poetica, apărută la editura Literagraf. A absolvit cursul despre scris al Academiei Minore cu Andrei Crăciun. A câştigat premiul I la Festivalul Internaţional de Creaţie Literară de la Câmpina, cu proza scurtă ,,Ploile din mai”.